Anda Docea's Blog

Am tot încercat să-mi amintesc când am simțit-o prima dată. N-am reușit. Starea s-a insinuat treptat, parșiv, asemeni unui vin bun care îți urcă până-n creștetul capului. Dar să zicem c-a fost într-o dimineață, așa că reiau:

Într-o dimineață, m-am trezit un pic altfel decât în zilele precedente. Posibil să fi fost week-end, înainte de pandemie, cu câteva întâlniri planificate. La care nu prea aveam tragere de inimă să mă duc. Una dintre ele s-a anulat și m-am bucurat. Puteam să mai dorm două ore. Cealaltă era seara, duminică seara, cât să fii apoi fără randament toată săptămâna. În timp ce mă pregăteam, m-am întrebat când am început să nu mai vreau să ies duminica. De câtă vreme asta mă obosește cât pentru o săptămână întreagă. Care o fi fost ultimul week-end cu două-trei ieșiri în oraș la rând. În ce an.

În adolescență, ascultam Discoteca în blue jeans la Radio România Tineret în fiecare sâmbătă seara, de fapt până dimineața la 5, și mă țineam de acest program nocturn și în restul zilelor de liceu. Se transmiteau dedicații la un telefon fix pe care nu am reușit să îl prind liber niciodată, iar plăcerea mea era să număr de câte ori se făcea, pe noapte, dedicația „pentru toate fetele singure, cu mesajul să sune la…”. În facultate, provocarea, pentru mine, era să învăț doar una sau două nopți fără să închid ochii pentru nota maximă. Mai târziu, când mai scriam câte un articol pentru vreo revistă, îl lăsam pentru ultimul moment (nu cumva să ratez vreo idee grozavă care ar fi putut să-mi vină taman după predare). Recordul a fost de 15.000 de semne, cu punct de pornire la 11 seara și ultima editare la 05:20. Au funcționat toate, se pare. Să treci pe acasă doar cât să-ți schimbi bagajul de munte cu cel de mare și autocarul cu un tren. Să mergi la serviciu și să faci interviuri coerente fără să închizi un ochi în noaptea precedentă.

Și, apoi, dimineața sau diminețile în care ai vrea să mai sari chiar și peste lucrurile plăcute. În care ai putea, la o adică, să mergi oriunde, dar alegi să nu, poate doar de data asta nu. În care în ruptul capului nu te-ai mai duce la munte dacă tocmai ai venit de la mare. Și, mai grav, în care ai putea scrie 15.000 de semne, dar o lași pe altădată, oricum nu se mai prea citesc texte lungi.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Am prieteni cu 10-15 ani mai tineri care adoră să stea peste program, să lucreze în week-end și să se implice în cât de multe proiecte le permite timpul. Care, atunci când ne întâlnim, vorbesc numai despre muncă. Am fost și eu acolo, de fapt, dacă ar fi existat vreun titlu onorific pentru asta, îl aveam de mult. Prin urmare mă abțin să le zic că, de la o vreme încolo, toate astea nu vor mai conta. Nici nu vor mai ține minte în ce fel i-a lăudat șeful sau cât de tare au tras într-o sâmbătă, cât pentru o echipă. Doar că a mai trecut un an în care n-au făcut traseul ăla pe munte pe care îl tot amână, n-au văzut soarele răsărind din mare, n-au cântat Angels cu zeci de mii de oameni, n-au căutat cazare înnebuniți într-un oraș cu o limbă imposibilă, nu s-au dat toată noaptea în roata cea mare din parc și n-au mai sunat o persoană pe care o plăceau (pentru că au ales să termine ceva de lucru). Dar poate că, pentru ei, nu va fi așa. Poate cei zece ani între 30 și 40 nu trec la fel de repede pentru toată lumea.

Acum e mai ușor să prinzi linia liberă, așa că las și eu o melodie, cu dedicația „pentru toți băieții cu care nu m-am mai văzut pentru că aveam de scris/filmat/montat/documentat/citit/învățat etc., cu mesajul: măi, îmi pare rău!”. Duminică mă duc să mă dau în roata cea mare, de cinci ori cred că e un compromis bun. Ziua, evident.

The post Ce se-ntâmplă cu noi appeared first on Anda Docea.

Domnișoara Anastasia a fost văzută ultima dată zâmbind larg duminică dimineața, la ora 10:51.

Anastasia coborî din tramvai și porni în pas alert către parc. Nu mai era mult timp. Într-o formă sau alta, lucrurile aveau să se lămurească. Nerăbdarea, curajul și frica se făcuseră toate ghem și o apăsau pe suflet, undeva în stânga. Mintea ei analiza febril, iar și iar, cele două variante. El putea să vină. Sau să nu vină.

Tatăl ei îi spusese odată că formularea „hai s-o luăm de la capăt” este o minciună. Că tot ce ai trăit, ales, ratat, făcut se lipește de tine în feluri care nu mai pot fi dezbrăcate. Anastasia însă credea că orice poate fi cusut la loc și ținut împreună. Condusese de câteva ori bărci de hârtie împotriva curentului – n-au înaintat, dar nici nu s-au scufundat. Ratase niște telefoane care ar fi contat și răspunsese la unele care ar fi trebuit date de pereți. Folosise deja, până la împrietenire, propoziția „aș vrea să fiu singură” în loc de „aș vrea să mă iubești”. E drept, văzuse cam multe filme terminate când trebuie și nu brusc, așa cum e-n viață. Prin urmare, decisese să trimită acest mesaj scurt:

Adevărul este că mi-a fost frică. Ai avut dreptate. Cu toate. Hai să o luăm de la capăt. Putem continua? Te aștept duminică dimineața, la 11, la intrarea în parc. Poți să vii sau să nu vii. O să înțeleg.

Mai erau doar câteva minute, iar Anastasia simțea că are un balon cu heliu în loc de inimă. Doar două variante, își repeta. Vine sau nu vine. În ambele cazuri, viața merge mai departe. Pașii ei au devenit tot mai mici și mai rari. Când ajunse la marginea drumului, ridică privirea din pământ și atunci îl văzu. Îi zâmbea. Bărcile de hârtie plutesc uneori împotriva curentului, își zise, și-și flutură brațele. Făcu un pas, apoi un salt mare.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Bărbatul între două vârste privea în gol, în lungul drumului, în timp ce-și ștergea mecanic ochelarii de cămașă. Polițiștii așteptau lângă el.

-Nu am mai avut ce să fac. Nimeni n-ar fi avut. S-a aruncat în fața mea, făcând din mână cuiva de peste drum. Era verde pentru mașini de ceva vreme. Apucasem să accelerez.

Domnișoara Anastasia se odihnea pe caldarâm, după aproape 33 de ani în care jonglase din răsputeri cu cele trei sfere numite generic viață, moarte și vis. Ca noi toți. Pirueta ei finală ar fi putut trece drept una deosebit de grațioasă, urmată de un mic pas, pe tărâmul de dincolo.

-Unde este însoțitorul victimei? întrebă unul dintre polițiști.

Șoferul își puse ochelarii, iar ochii lui erau de două ori mai mari – de la lentile și de la mirare.

-Prietenul, cunoștința, omul care era pe cealaltă parte a drumului. Unde este?

-Păi, de fapt… De cealaltă parte a drumului nu era nimeni.

The post De ce zâmbea Anastasia appeared first on Anda Docea.

Abia terminasem grădinița când ai mei și-au dat seama că am probleme cu vederea, unele destul de încurcate, care mă urmăresc până azi. M-au dus la nenumărați oftalmologi, în mai multe orașe, dar parcă niciun consult nu era concludent (ochiul drept e leneș și nu văd 3D, dar asta nu e ceva neobișnuit). În plus, îmi era foarte frică de acei ochelari metalici de probă, pe care se schimbau lentilele, arătau de parcă i-ar fi pierdut vrăjitoarea din Hansel și Gretel. Prin urmare, mă uitam pe deasupra lor. La o astfel de verificare dezastruoasă, medicul i-a zis mamei că e grav și că nu voi putea avea permis de conducere niciodată. În timp, s-a dovedit că eram perfect aptă să conduc, doar că am amânat școala de șoferi pentru când mă voi face mare. Momentul n-a mai venit niciodată.

La douăzeci și ceva de ani, când am început să lucrez, ce mă ținea în priză era speranța. Ideea că, așa cum citisem în multe cărți proaste presărate printre cele bune, dacă muncesc mult și încerc să învăț cât mai repede lucrurile, în curând nu va mai fi greu. Îmi amintesc că, orice se întâmpla, în fiecare seară când mă întorceam în casele unde locuiam cu chirie îmi spuneam: „cu fiecare zi, va fi tot mai bine, tot mai bine”. Mă încurajam că, la un moment dat, voi putea să-mi permit hainele din acele magazine unde nu e niciodată nimeni, sau să mănânc în locuri al căror nume nu eram în stare să-l pronunț, sau să-mi iau o mașină pe care să mă simt aptă s-o conduc. (Plus multe alte visuri care implicau celebritate și reviste lucioase.) Iar speranța mă ridica din pat înainte de 5, mă făcea să rezist ore întregi pe drum și să fac bagaje la nesfârșit, învățând perfect să aleg exact atât cât puteam duce. Eram fericită într-un mod naiv, în care n-am mai fost niciodată, și mi se părea că, deși sunt într-un oraș unde nu cunosc pe nimeni, tocmai am început să-mi trăiesc visul, iar el va continua ca o carte bună, care iese la suprafață dintre altele neînsemnate.

Apoi a venit vârsta care începe cu 4, într-o noapte de iunie la ora 00:00. Și-a aruncat un buzdugan cu câteva luni înainte, să mă anunțe că pentru unele lucruri e prea târziu, iar că altele n-o să vină niciodată de la sine, odată cu vârsta, așa cum credeam. Că lamentările pe tema „cât timp am pierdut?” nu duc nicăieri, dacă nu sunt înlocuite cu „cât timp mai am de pierdut?”

Cumva am reușit să muncesc cam ce mi-a plăcut, profesional vorbind, cu toate astea încă mi se pare fascinant că primesc bani pentru ceea ce fac („sindromul impostorului” cică se cheamă). De câte ori îmi spune cineva că m-a văzut pe stradă mă apucă panica, știind că mai mereu molfăi o plăcintă cu multă brânză sau trag dintr-o ciocolată de casă (veritabilă, știu eu de unde). Dacă trebuie să merg la vreo sindrofie mă uit la tutoriale pe You Tube să-mi amintesc să pășesc pe tocuri (călcâi-vârf, călcâi-vârf, știu acum). După fiecare discuție cu un om cu care vreau să colaborez pentru ceva și care iese bine, îi scriu unei prietene: „măăăi, chiar m-a luat în serios!!!!!”

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Ce mă bucură este că am constatat că nu sunt singură. Am petrecut nopți în bucătărie la un pahar de vin cu prieteni deja părinți care mi-au zis că nu i-a pregătit nimeni cu adevărat pentru un copil și că n-au nici cea mai vagă idee ce fac și dacă fac bine. Cu prieteni care n-au habar nici ei cum să mențină o relație, disciplina asta nu ni s-a predat în școală și n-a fost probă eliminatorie nicăieri. Suntem mai mulți cei care, decenii după, încă mai avem vocea părinților în minte spunându-ne ce e voie și ce nu și ne amintim cu greu, cu mare greu, că acum chiar putem alege așa cum vrem. Încă ne mai așteptăm să ne verifice cineva, să dea din cap a nemulțumire, să ne pună la colț. Mințim fără să clipim ca să păstrăm oameni, ca să scăpăm de oameni, ca să înlocuim oameni. Ne temem că, dacă spunem adevărul, vine prompt nota de plată și nu avem cu ce s-o achităm. La 40 de ani, încă mai așteptăm un seen, încă ne crește alarmant numărul de bătăi de inimă pe minut când scriem „vrei să vin la tine?”, încă ne facem de lucru prin bucătărie ca să nu citim răspunsul.

Obișnuiau să mă scoată din sărite crizele de furie sau de plâns ale copiilor de 2-3 ani făcute în aeroport, tramvai, magazine sau alte locuri publice. Tantrum am aflat că se numesc. Recent, am început să mă gândesc că respectivii sunt scoși din mediul lor obișnuit și din rutina lor, poate le e foame sau somn, poate îi doare ceva, poate nu le convine plimbarea și vor acasă, poate cer doar puțină atenție. (Rezonez cu toate, mai ales cu ultima parte.) Nu fac decât să-și exprime autentic și necenzurat nemulțumirea față de o situație. Propun să fie acceptată folosirea termenului și pentru copiii mari. Mă ofer chiar să-l inaugurez într-un aeroport, înaintea unei curse (prea) matinale.

The post Noi când ne facem mari? appeared first on Anda Docea.

De când sunt, de câte ori am obținut ceva (de regulă cu greu, mai rar printr-o potrivire neașteptată), de fiecare dată când astrele se aliniau încât să reușesc să ajung într-un loc, la orice mesaj mai altfel primit de la un om la care începeam să țin (știți voi, mesajul ăla care schimbă natura unei relații), m-am gândit că n-o să dureze. Și că, dacă fericirea e cel mai eficient mijloc de plutire, cu cât ajungi mai sus, cu atât căderea va fi mai grea. Apoi încercam să-mi imaginez care e cel mai rău lucru ce se poate întâmpla, știam că n-o să mă omoare, dar aș fi vrut totuși să găsesc un mod de a evita orice durere. Pe scurt, în mijlocul bucuriilor care tocmai prindeau contur, făceam ample repetiții pentru un dezastru imaginat.

Am peste două decenii de practică și pot garanta că repetițiile nu iau nicio fărâmă din tracul reprezentației oficiale. Că nimic din ce anticipezi nu te poate face să eviți loviturile și că, de cele mai multe ori, ele vin în cascadă, parcă special să testeze cât poți să duci. Și, atunci, singurul mod în care poți să faci să se mai scurgă o zi, apoi încă una, până să respiri din nou, este să speri că o să treacă. (Nu mai știu cine spunea că disperarea vine din convingerea că toate zilele care urmează vor fi la fel.) Altfel spus, să procedezi invers: în plină tragedie, să faci repetiții pentru bucurii viitoare.

Mi s-a întâmplat o singură dată să simt cu adevărat disperarea despre care vorbeam în paranteza de mai sus. Mai demult, în vara anului trecut. Într-o sâmbătă după-amiază cu soare și liniște, cel mai potrivit moment pentru ca sentimentul de sfârșit să se insinueze ca un șarpe. Cele mai negre scenarii se adeveriseră și nicio repetiție nu m-a făcut să am mai multă forță în picioare. Tot ce putuse să meargă rău a mers. Nu știu cu exactitate ce m-a făcut să mă ridic. Dar cred că a fost convingerea că am atins acel rock bottom despre care vorbesc englezii și, cum mai jos nu se putea, the only way was up. Așa că a doua zi a fost cu 0,001% mai bine, în următoarea, la fel și tot așa. Per ansamblu, tot rău vreme lungă. Însă nu atât de rău ca în după-amiaza liniștită de sâmbătă, când disperarea mi s-a strecurat în suflet ca un șarpe, făcându-mă să cred că toate zilele vor fi la fel.

©Melancholia (2011, regia Lars von Trier)

Acum am și mai puține lucruri ca vara trecută, personal și profesional. De o vreme, joc în fiecare zi în filmul Viața ta, cum o știai, s-a încheiat definitiv. Am însă multă libertate, citeam undeva că asta, de fapt, înseamnă „a nu pretinde că totul e în regulă când nu este”. Am mare experiență cu prima parte. Am folosit construcțiile „nu-i nimic”, „e ok”, „altă dată” până le-am tocit ca pe niște patine cu care aluneci pe lac vreo cinci ierni la rând. De fapt, nu e ok. Mă doare. Nu mai e timp pentru o „altă dată”.

Melancholia lui Lars von Trier e un film minunat pe care eu l-am citit mereu în cheia fricii de moarte. Cele două surori au o atitudine diametral opusă față de ea, asta pentru că una dintre ele mai trăise sfârșitul lumii de câteva ori, cu fiecare cădere. Așa învățase să nu-i mai fie frică. 0,001% adunate, cu răbdare, de multe multe ori, pot duce la procente serioase de bucurie.

The post Viața ta (cum o știai) s-a încheiat definitiv appeared first on Anda Docea.

Vă invit să faceți un exercițiu. Să decupați un pătrat de hârtie cu latura de 2,5 cm și să încercați să scrieți pe el numele oamenilor cu care puteți fi voi înșivă. Oamenii care țin la voi pentru că vă cunosc cu adevărat și care nu vor fugi, oricum v-ați purta cu ei. Câte nume încap? 6? 8?

Am avut, acum câțiva ani, o discuție cu o fostă colegă, îi spuneam diverse supărări ale mele, iar ea m-a oprit la un moment dat și m-a întrebat, cu ochii mari: Păi stai așa, tu vrei cumva să te placă toată lumea?! Iar eu m-am gândit bine și mi-am dat seama că răspunsul este da.

Mi-am consumat o groază de timp crezând că, dacă mă port politicos, nu ridic vocea, nici măcar nu menționez că eu cred altceva sau aș face altfel, dacă nu le atrag atenția oamenilor asupra momentelor în care felul în care au ales ei să se poarte m-a rănit, ei mă vor plăcea cu siguranță. Ba, ca să fie și mai cumplit, i-am desconsiderat un pic pe cei care mă apreciau, mă lăudau sau îmi căutau compania. Nu știu cum naiba cei care ne iubesc ajung, în anumite momente, să nu mai conteze, iar noi suntem ocupați să câștigăm aprobare și acceptare de la alții. A-i face pe toți cei din jur fericiți e o iluzie, una gravă, pentru că, pe măsură ce încerci să le faci altora pe plac, te îndepărtezi tot mai mult de tine însuți. Pierzi ceea ce se numește autenticitate. Și te trezești într-o zi că nu mai știi cine ești, ce îți place cu adevărat, ce ți-ai dori să faci, ce ai alege dacă nu te-ar privi nimeni, doar pentru tine.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Drumul înapoi către tine însuți e foarte lung. Poate începe cu a te muta într-un alt oraș, a-ți da demisia dintr-un loc care nu ți se potrivește, a ieși dintr-o relație în care te simți redus la zero. E dificil. Nu trăiești într-o bulă, de unul singur, încât să poți spune cu mâna pe inimă că părerea celorlalți nu mai contează. Prin urmare, poți face exercițiul despre care vorbeam la început. Cei care o urmăresc pe Brené Brown probabil că îl știu foarte bine, așa cum au mai auzit în discursurile ei ideile de mai sus. Pătratul de hârtie cu latura de 2,5 cm ar trebui să conțină doar numele persoanelor cu care poți fi autentic. Poate sunt părinții, un prieten-doi din copilărie sau unul găsit la maturitate, un om pe care îl respecți enorm profesional sau unul care te-a ascultat și ți-a răspuns întotdeauna. Nu încap foarte multe nume și nici nu sunt bătute în cuie. Dar ei sunt oamenii ale căror păreri ar fi de preferat să conteze pentru tine.

Prin urmare, data viitoare când cineva îți dă un feedback nesolicitat și răutăcios, râde de tine, încearcă să-ți spună mai puțin subtil ce „ar trebui” sau „cum se face”, poți asculta ce crede. Dar, cum nu este trecut pe bucata de hârtie, alegi să nu te afecteze.

The post 2,5 centimetri la pătrat appeared first on Anda Docea.

Vă invit să faceți un exercițiu. Să decupați un pătrat de hârtie cu latura de 2,5 cm și să încercați să scrieți pe el numele oamenilor cu care puteți fi voi înșivă. Oamenii care țin la voi pentru că vă cunosc cu adevărat și care nu vor fugi, oricum v-ați purta cu ei. Câte nume încap? 6? 8?

Am avut, acum câțiva ani, o discuție cu o fostă colegă, îi spuneam diverse supărări ale mele, iar ea m-a oprit la un moment dat și m-a întrebat, cu ochii mari: Păi stai așa, tu vrei cumva să te placă toată lumea?! Iar eu m-am gândit bine și mi-am dat seama că răspunsul este da.

Mi-am consumat o groază de timp crezând că, dacă mă port politicos, nu ridic vocea, nici măcar nu menționez că eu cred altceva sau aș face altfel, dacă nu le atrag atenția oamenilor asupra momentelor în care felul în care au ales ei să se poarte m-a rănit, ei mă vor plăcea cu siguranță. Ba, ca să fie și mai cumplit, i-am desconsiderat un pic pe cei care mă apreciau, mă lăudau sau îmi căutau compania. Nu știu cum naiba cei care ne iubesc ajung, în anumite momente, să nu mai conteze, iar noi suntem ocupați să câștigăm aprobare și acceptare de la alții. A-i face pe toți cei din jur fericiți e o iluzie, una gravă, pentru că, pe măsură ce încerci să le faci altora pe plac, te îndepărtezi tot mai mult de tine însuți. Pierzi ceea ce se numește autenticitate. Și te trezești într-o zi că nu mai știi cine ești, ce îți place cu adevărat, ce ți-ai dori să faci, ce ai alege dacă nu te-ar privi nimeni, doar pentru tine.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Drumul înapoi către tine însuți e foarte lung. Poate începe cu a te muta într-un alt oraș, a-ți da demisia dintr-un loc care nu ți se potrivește, a ieși dintr-o relație în care te simți redus la zero. E dificil. Nu trăiești într-o bulă, de unul singur, încât să poți spune cu mâna pe inimă că părerea celorlalți nu mai contează. Prin urmare, poți face exercițiul despre care vorbeam la început. Cei care o urmăresc pe Brené Brown probabil că îl știu foarte bine, așa cum au mai auzit în discursurile ei ideile de mai sus. Pătratul de hârtie cu latura de 2,5 cm ar trebui să conțină doar numele persoanelor cu care poți fi autentic. Poate sunt părinții, un prieten-doi din copilărie sau unul găsit la maturitate, un om pe care îl respecți enorm profesional sau unul care te-a ascultat și ți-a răspuns întotdeauna. Nu încap foarte multe nume și nici nu sunt bătute în cuie. Dar ei sunt oamenii ale căror păreri ar fi de preferat să conteze pentru tine.

Prin urmare, data viitoare când cineva îți dă un feedback nesolicitat și răutăcios, râde de tine, încearcă să-ți spună mai puțin subtil ce „ar trebui” sau „cum se face”, poți asculta ce crede. Dar, cum nu este trecut pe bucata de hârtie, alegi să nu te afecteze.

The post 2,5 centimetri pătrați appeared first on Anda Docea.

Există un citat din „Alchimistul” lui Coelho pomenit în declarații, interviuri și articole mai des decât oricare altul, din ce am auzit eu în ultimele decenii. Și anume: Când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău. Pentru lucruri care îți ies așa cum dorești, în viață, e și acesta un mod de a gândi, mai mult de dragul poveștii. Dar, în realitate, cred eu că se întâmplă cu totul altceva.

Prin toamna lui 1991, am participat, la școală, la un întreg spectacol conceput de profesoara mea de limba română după scrierile lui Ion Creangă. Eu am jucat rolul lui Harap Alb și știu din însemnările tatălui meu că nu am fost prea încântată de faptul că am interpretat „un băiat”. Tot atunci se pare că le-am zis alor mei: Când o să fiu mare, și eu o să scriu cărți. Aș putea ambala frumos toată povestea și spune că Universul a conspirat admirabil și, vreo 25 de ani mai târziu, chiar am publicat o carte. În toți anii aștia, însă, nu m-am oprit din scris niciodată. Nici n-a trecut o zi să nu mă gândesc la carte (când eram studentă găsisem și titlul, din păcate fusese deja înregistrat și cartea mea nu s-a mai putut numi așa). Am adunat multe jurnale scrise mărunt și câteva agende cu idei, majoritatea rămase doar acolo. Textele de sine stătătoare au început cu câțiva ani înainte de revista Tango, multe dintre ele necitite de nimeni. Apoi m-am gândit care povești ar putea fi adunate într-o carte și cum ar putea fi împărțite. În 10 ani, strânsesem aproape 1.000. Am ales câteva zeci și editarea lor a durat aproape mai mult decât scrierea. Herg Benet nu a fost prima editură la care am încercat (ci a treia), dar cu ei a ieșit, într-o perioadă în care oarecum pierdusem speranța (poate și pentru că nu mă încadrez într-un anume gen literar). Și, da, la un final de februarie, când știu exact unde mă aflam și ce făceam, a venit și mesajul de la ei. Cred că, de atunci, n-am mai fost așa de fericită niciodată (asta pentru că să te faci singur fericit e un demers a cărui învățare durează, uneori, o viață-ntreagă).

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

Mai am un exemplu, de altă factură, în care Universul ar putea fi pus la zid pentru conspirație. Cu mulți (chiar mulți!) ani în urmă, am văzut un băiat într-o reclamă. Apărea doar câteva secunde, dar mi-a rămas și-n minte și pe retină ca nimeni altul. Scurtând-o în maniera Coelho, ceva ani mai târziu, chiar am ieșit (vreo două săptămâni) cu tipul din reclamă, pe care inițial nici nu știusem cum îl cheamă. N-a prea fost cu scânteie, ne-am îndepărtat relativ repede, fără să ne certăm. (Era cu adevărat foarte, foarte drăguț.) Se pare că Universul și-a făcut bine treaba, nu? Păi…nu. Nu prea i-am lăsat vreo treabă de făcut. În toți anii respectivi (și era destul de greu, Facebook nu era ce este acum), m-am dat peste cap să aflu cine e respectivul, ce face, unde este, ce mănâncă, pe ce parte doarme și la ce oră se trezește, dacă iese cu stângul sau cu dreptul din casă și cu ce fată a dansat mai mult la banchetul din liceu. Lucrând în presă, nu a fost chiar atât de greu să ne intersectăm cumva. The End. (Menționez că toată povestea mi se pare acum extrem, extrem de amuzantă.)

Cred că Universul nu se amestecă în visurile noastre, nici măcar în cele puerile cum ar fi aventuri cu tipi din reclame. Cred că își vede de treburile lui obișnuite de Univers și, după ce le termină, poate iese seara la cină în oraș. Cât despre dorințele noastre, uneori renunțăm la ele pentru că suntem nevoiți, ori nu mai avem timp și energie, alteori le înlocuim cu altele, iar în câteva cazuri chiar le împlinim (și astea ultimele sunt cunoscute generic drept „a te face singur fericit”). Vestea proastă este, prin urmare, că doar de tine depinde, Universul te lasă-n pace. Vestea bună este că doar de tine depinde.

The post Universul nu conspiră pentru nimic appeared first on Anda Docea.

Mă întreb cum ar fi dacă ai sta închis undeva 20 de ani, aproape fără nicio legătură cu universul din exterior. Odată eliberat, adolescentul de altădată s-ar trezi că e un adult de aproape 40 de ani, într-o lume schimbată. O lume în care nimeni nu mai bea 7Up, nu mai ascultă casete și preferă să scrie mesaje decât să vorbească. Ți-ai cumpăra un telefon, ca să-ți încapă întreaga viață într-un buzunar? Ți-ai lua bicicleta și ai pedala cât poți de tare spre cel mai apropiat loc de joacă, în căutarea altor copii? Te-ai îndrăgosti? Ai încerca să „nu-ți irosești potențialul”?

Ca răspuns la presiunea venită din afară de a face ceva cu viața lui, protagonistul din Outside In, proaspăt întors în lume fără să știe prea bine cum să se bucure de asta, zice așa: Eu vreau doar o viață simplă. O slujbă la care să mă pricep, de unde să mă întorc acasă în fiecare zi la oameni pe care să-i iubesc și cu care să mă port bine. Să mă uit la televizor și, poate, să fac o drumeție din când în când, în week-end-uri.

Se tot vorbește despre nevoia de apartenență sau despre importanța legăturilor interumane, care se pare că-s vitale. De regulă, nu credem teoriile până nu le testăm pe pielea noastră, așa că, în acest caz, momentul-cheie este când, după câteva întârzieri și schimbări neprevăzute de program, ajungi mult după miezul nopții, cu o grămadă de bagaje, direct într-un alt anotimp, într-un oraș în care stai de 15 ani și cunoști sute de oameni și n-ai pe cine să suni. Rectific: nu simți că ai cu nimeni genul de relație care să permită un telefon și o eventuală solicitare de ajutor la acea oră. Iar revelația o ai ceva mai târziu, când stai pe o bordură în centru, cu telefonul descărcat și niciun taxi prin preajmă. Și, atunci, revenind la importanța construirii și menținerii de relații interumane, îți cam dai seama că e posibil să fi greșit undeva. Iar acești 15 ani să fi trecut degeaba.

Când eram mai tânără nu gândeam așa. Îmi amintesc că mi-am petrecut niște ani într-o singurătate totală, aleasă, asumată și generic cunoscută drept „nu vreau să mă bată nimeni la cap”. Sănătos e să consideri că ai făcut cum ai știut mai bine la momentul respectiv, cu experiența ta de atunci, cu mijloacele pe care le aveai la dispoziție și în împrejurări aflate sau nu de partea ta. De asta se zice că regretele nu-și au rostul. Dar cred că e în regulă să regreți că, alegând cum ai știut mai bine, rezultatele n-au fost altele. Vârsta e departe de a fi „doar un număr”, e mult, mult mai mult de atât. E suma alegerilor, a regretelor, a oamenilor lăsați în urmă sau pierduți pe drum, a momentelor când ai stat noaptea pe bordură în mijlocul orașului, a tuturor telefoanelor la care nu ți s-a răspuns și a celor pe care nu le-ai mai dat. Vârsta e doar un număr pentru personajul din Outside In, dar asta numai pentru că și-a petrecut 20 de ani departe de lumea dezlănțuită și, în mod miraculos, pentru el timpul a refuzat să treacă.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

E o melodie a lui Tracy Chapman care îmi place tare, se numește Fast Car, și undeva la refren zice așa: Remember when we were driving, driving in your car/ Speed so fast I felt like I was drunk/ City lights lay out before us/ And your arm felt nice wrapped ’round my shoulder/ And I had a feeling that I belonged/ I had a feeling I could be someone. Abia după vârsta de 40 de ani am înțeles cum stă treaba cu acel belonged.

The post Outside In appeared first on Anda Docea.

Încă trăiești în Fantasy Land, mi-a zis o prietenă, toate poveștile astea care, de fapt, nu s-au întâmplat, nu sunt cel mai sănătos lucru. Uită-te ceva mai atent la realitate.

Sunt atâtea moduri aparent de neconceput nu de a fugi de realitate, ci de a-i face față. Sunt aproape convinsă că fiecare are drogul lui, ascuns sub diverse tipuri de măști sau de platoșe, ținut secret o viață sau mărturisit într-un moment de disperare, ceva ce se hrănește din tine și, pentru un timp, umple golul și te face să mergi înainte. De unele m-am ferit, pe altele le-am testat, m-am lăsat de vreo două cu greu, iar de câteva n-o să mă vindec niciodată. A crea amintiri care nu s-au mai întâmplat mi se pare, de departe, lucrul cel mai puțin nociv.

Sunt povești despre momente în care alegi altfel, nu cum ai știut mai bine atunci, despre telefoane care nu mai sună să anunțe o veste proastă, despre drumuri care chiar se fac și vorbe care chiar se spun. Povești despre tot ce se întâmplă înainte să întrebi, până nu știi adevărul încă mai poate fi cum vrei tu. (Toate pregătirile pentru nenorocire sunt făcute fără pic de talent, am putea încerca cu repetiții pentru fericire, poate chiar funcționează.) Povești în care oamenii sunt întocmai ca-n pozele de pe Facebook, iar zâmbetele sunt reale. În care, la anumite fraze-cheie gen „nu te mai iubesc”, „îmi dau demisia”, „am pe altcineva”, „nu sunt fericit”, filmul se dă repede înapoi, cu fâșâit de bandă, se reconfigurează decorul, se pun iar luminile, se reface machiajul și se trage dubla bună.

©Emilian Chirilă | www.emilianchirila.ro

O poveste ar putea fi despre o noapte din miezul lui septembrie în care te-mbraci cu rochie și minți că nu ți-e frig, deși știi că vara chiar s-a dus. În care te plimbi prin parcul Romniceanu, pe care-l traversezi rapid, apoi pe străduțele cu nume de doctori și îți imaginezi că, dintr-o cameră mică cu geamul perfect rotund, aflată la mansarda unei case vechi, întrega lume se vede ca printr-un hublou, într-o călătorie care uită să se termine. Găsești o trotinetă electrică și înveți să mergi cu ea pentru prima dată, deși ți-e frică să iei o curbă, apoi urci repede treptele de la vechea Academie Militară până găsești un loc numai bun pentru tăcut. Între a doua și a treia țigară, vezi o stea căzătoare și-ți amintești că n-ai mai prins una de exact 20 de ani. Era tot septembrie-noapte, într-un tren, te lăsasei de o facultate și încă nu știai dacă ai intrat la alta, dar aveai deja planurile A, B, C pentru viitorul tău și curaj cât pentru 100 de începuturi. Și mai știi exact ce ți-ai dorit atunci, chiar înainte să adormi cu ochii pe geam, la stele.

Welcome to Fantasy Land! We have stories. For Romance, press 1 and wait.

The post Welcome to Fantasy Land! appeared first on Anda Docea.

Îi spuneam anul trecut psiholoagei la care merg că mă simt ca într-un tunel lung și întunecat, unde nu văd c-ar pătrunde vreo rază, oricât de firavă, de lumină. Oamenii mă întreabă de ani de zile deja „pe când o nouă carte?”, dar cred că ei vor, de fapt, povești scrise de cei care au niște răspunsuri, care pot promite că în 10 pași te scot din tunel, care știu să înșire iscusit cum au întrezărit raza de lumină și și-au croit drumul către ea. Oamenilor le plac poveștile despre învingători, despre cei care se reinventează și trăiesc din plin, despre cei care au curaj, care oferă soluții. Cine naiba ar vrea să citească o carte despre traiul într-un tunel? Terapeuta a început prin a-mi spune că metafora cu tunelul de unde nu se vede nicio rază de lumină i se pare foarte reușită, iar asta m-a făcut să zâmbesc un pic. Apoi m-a întrebat dacă eu merg prin tunelul ăsta sau stau pe loc. Atunci, nu am știut ce să îi spun.

Când a apărut prima carte mă autoconvinsesem că am toate răspunsurile. Pe măsură ce trece timpul, între alb și negru răsar multe, multe nuanțe de gri. Am înțeles, totuși, câteva lucruri. Că dacă cineva nu te iubește cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubește atât cât poate el iubi și-n felul lui. Că dacă nu-ți dă tot ce îți dorești, nu înseamnă că nu oferă atât cât este el capabil. Că lucrurile se transformă, în timp, iar unele dintre ele chiar se termină. Că dacă nu iei în piept tristețea, dacă nu treci fix prin mijlocul ei și încerci să o ocolești, drumul poate fi interminabil. Și că, uneori, cea mai mare victorie e să recunoști că ai pierdut.

Tunelul e la fel de întunecat (e, practic, beznă totală), dar, de o vreme, știu sigur că am început să merg. Asta pentru că mă mai ciocnesc, orbecăind, de alți oameni, cu ritmul lor, mergem umăr la umăr o vreme și vorbim puțin (se pare că e adevărat, dacă ți se duce vederea se ascut alte simțuri), apoi ne căutăm fiecare ieșirea spre lumină cum ne pricepem mai bine. (Sunt chiar momente când pare să fie o aglomerație de nedescris.)

De trei paragrafe încerc să recomand „Touch Me Not”, filmul care a luat Ursul de Aur la Berlinala de anul trecut, și nu știu exact cum s-o fac. Știu însă că filmul Adinei Pintilie, regizoarea care are exact vârsta mea, va stârni oricum reacții. Unii vor pleca din sală, alții vor fi contrariați sau ofensați, iar alții își vor simți sufletul întors pe dos, obligat să se privească în oglindă și apoi strâns tare în brațe.

Tell me how you loved me, so I understand how to love. E un film despre iubirea care ne curge prin vene în forma în care am învățat-o. Așa cum ne-a fost ea oferită de mici, așa cum am perceput-o, așa am dus-o mai departe. Am pus semnul egal între ea și dorința de a corespunde, de a nu fi respinși, și am ascuns sub preș frustrarea, rușinea, furia. Să nu fie cumva o contradicție prea mare între felul în care credeam că trebuie să fim, ca să primim iubire, și cine suntem cu adevărat. De teamă să nu-l pierdem pe celălalt. Iar teama asta poate fi la fel de puternică precum cea de moarte. De fapt, dacă mă gândesc bine, teama de a pierde chiar e teamă de moarte. La fel cum cei mici depind de părinții lor pentru a supraviețui, indiferent cum sunt tratați (nici nu au termen de comparație sau granițe clare între bine și rău), unii dintre noi ajung adulți care nu știu cum ar supraviețui fără celălalt. Și, atunci, nu concep să-l piardă.

Vestea bună este că și „a iubi” se învață. Câțiva, din jur, au găsit calea s-o facă fără să se dizolve, iar asta înseamnă că se poate. Chiar și 50 de ani e o vârstă acceptabilă. Cum spune un personaj din film, când constați că nu mai ai mai mult de 15-20 de ani de viață activă în față, nu-ți mai vine să fii altfel decât autentic.

Nu știu dacă „Touch Me Not” poate fi povestit. Filmul ăsta e ca un prieten care-ți spune „mă culc acum, că e 3 dimineața și mă trezesc devreme, dar o să dorm cu telefonul la cap, poți să mă mai suni dacă simți nevoia”, sau ca unul dintre cei puțini cărora le poți zice „știu că mă repet, că ți-am mai povestit toate astea, dar chiar am nevoie să mă mai asculți un pic”, sau ca un seen care apare imediat ce ai trimis mesajul, sau ca un iubit care-ți repetă că a fost mereu acolo. E una dintre bornele ce măsoară drumul prin tunelul lung, momentan în beznă.

The post Nu mă atinge-mă appeared first on Anda Docea.