Marian Coman's Blog

Este unul dintre lucrurile în care cred cu tărie și despre care am tot vorbit: că o carte există cu adevărat abia atunci când se naște în mintea cititorului. Abia atunci când sinapsele lui dau naștere personajelor și lumii făcute din gândurile scriitorului și din cuvinte scrise, cartea prinde viață. Cititorii sunt creatori în aceeași măsură în care sunt și scriitorii. De aceea, cred că relația dintre scriitor și cititor este comparabilă cu una de iubire, de încredere, de prietenie profundă. Pentru că scriitorii și cititorii nasc lumi împreună. Împreună. Iar legătura asta profundă nu ține cont de timp și de spațiu.

Primesc multe mesaje de la cititori. Unele se rezumă la mulțumiri sau felicitări, altele sunt întrebări despre evenimente ori despre cărți la care lucrez (da, încă primesc întrebări despre Haiganu 3 ). Uneori sunt provocat la discuții ca cea care urmează. Mihaela mi-a scris în una din săptămânile trecute și mi-a mărturisit că a stat ore în șir de vorbă cu un prieten, Ionuț, disecând „Ultima carte”. Și că are nevoie de ajutor. De fapt, uite, i-am cerut permisiunea să public dialogul nostru. Dar nu îl parcurge decât dacă ai citit „Ultima carte”. Conține spoilere și, fără contextul romanului, ar putea părea lipsit de sens. Dacă însă ai citit cartea, s-ar putea să găsești aici ceva interesant.

Mihaela: Bună, Marian! Îți scriu pentru că am citit în tandem cu un amic Ultima carte. Eu acum ceva vreme, Ionuț a terminat-o ieri.
Suntem amândoi de acord că e (încă) un roman excelent de la tine . A fost interesant să căutăm indicii pe tot parcursul lui și ne-a plăcut să găsim atâtea detalii autobiografice :)) Suntem amândoi fani Dark (seria creată de Baran bo Odar și Jantje Friese), așa că ziua de azi ne-a prins discutând până dimineața despre Manu, Alex și Ada. Ca să nu mai spun că ne place să citim cărți care rezistă la disecție, iar asta rezistă cum nu se poate mai bine!

Marian: Hei, Mihaela! Vă mulțumesc mult!

Mihaela: Dar (există un dar). Avem acum o dilemă. Ne-ar face mare plăcere să știm „ce a vrut să zică autorul”, dacă ești și tu de acord

Marian: Ha, ha. În legătură cu ce?

Mihaela: În legătură cu necesitatea celei de-a doua morți. Uciderea mamei lui George Lăpădatu. Dacă îmi permiți, voi încerca să rezum discuția noastră, ca să pot adresa întrebarea

Marian: Ok. Aștept.

Mihaela: Mă gândesc cum să fac un rezumat scurt, care să aibă și sens . Totul a pornit, de fapt, de la o mică dezbatere despre motivul personajului central care comite o crimă și e amnezic. Avem noi o problemă cu asta de la Olga Tokarczuk. De aici am ajuns la:
1. justificarea nevoii ca Ada să moară „de tot” și
2. ca Alex să fie criminalul.

După lungi dezbateri am căzut amândoi de acord că nu se poate altfel. Dacă ești curios, o să-ți scriu și de ce . Dar am ajuns la a doua moarte. Și am început să ne întrebăm de ce a fost necesar ca Alex să comită Ambele crime?

Urmează teoriile noastre pe scurt. Cu nota că nu „demontăm” cartea și nu o „rescriem”! Nu avem nici cel mai mic reproș față de acest roman, deși suntem mari cârcotași (există două typos, dar asta e o altă treabă). Ne place să vorbim și să înțelegem noi tot, și – mai ales – ne place o carte care ne provoacă și care ne permite să vorbim mult despre ea.

Deci: de ce a fost necesar ca Alex să comită Ambele crime?

✓ Dacă prima, de ce și a doua?
Prima crimă i-ar fi fost suficientă lui Alex ca motiv pentru a-l căuta pe Manu? Credem că da. Caz în care Alex nu mai e amnezic, dar își conștientizează determinismul și vrea să se răzbune pe scriitor. Încărcătura afectivă și ciclul dramelor în familie rămân valabile.
Însă ar mai fi ajuns Alex să-l întâlnească pe Matei și să-și afle statutul de personaj fără amestecul celor doi outsideri și fără dorința de răzbunare pe aceștia? Bineînțeles că nu. Trauma de după uciderea Adei, circumstanțele întâlnirii cu Matei și ale prinderii lui Alex de către poliție ar fi fost cu totul altele, dar credem că ar fi fost posibile. N-ar fi fost chiaaar cu totul alt roman

Am concluzionat că existența lui Castor & Sile și a doua crimă nu sunt critice pentru niciun element central dacă scoatem din ecuație amnezia selectivă.

✓ Dacă a doua, de ce și prima?
Caz în care cei doi sunt criminalii și Alex duce doar povara morală a uciderii unei bătrâne nevinovate.
Nu credem că această a doua crimă ar fi fost suficientă pentru a-l împinge pe Alex mai departe, până la final. Bătrâna e un străin, determinismul există, dar încărcătura afectivă se pierde. Tot ciclul dramelor în familie se pierde și el. Rămâne doar etica și o mică revoltă. A doua crimă capătă sens doar dacă există și prima, pentru a sublinia caracterul impulsiv și agresiv de care e legat Alex fără voia lui și pentru a fi un indiciu către (re)descoperirea primeia.

Totuși… Ce aduce cu adevărat în plus a doua crimă, dacă există prima?
E aceasta cu adevărat necesară pentru a-l convinge pe Alex de faptul că el, cel prestabilit, nu e ceea ce își dorește, că nu îl reprezintă pe cel care e sau vrea să fie de fapt?
Chiar este a doua crimă necesară după ce Alex deja îl întâlnește pe Matei?

Și de aici cred că derivă și întrebarea legată de necesitatea amneziei disociate: amnezia pare necesară doar pentru ca Alex să comită a doua crimă.

În plus, avem acest uroborus intim (noi l-am numit, după cum ai văzut mai sus, „ciclul dramelor în familie”):

mama este rănită de către iubitul străin (Alex) și soțManu o pierde simbolic prin Ada, care e ucisă de către iubit (Alex)Alex își pierde iubita (Ada) din cauza lui ManuManu e deconectat de la aparate de către Alex

A doua crimă pare că sparge norma. Se apropie de primul cerc prin:

intenția inițială de răzbunare (dovedită apoi ca inutilă) șiacel „stai, măi, mamă, măi!”, un leitmotiv ce precede adevărul despre prima crimă.

Dar aici Alex e outsider-ul și creează de fapt un al doilea cerc: ucide mama cuiva nevinovat de dinafara propriei familii.

Încercăm acum să înțelegem adevărata nevoie pentru Această Crimă. Poate ar fi interesant să citim cândva o a treia carte, în care George Lăpădatu, zis Castorul, îl caută pe ucigașul mamei lui?
Dar nu e ceva absolut necesar, pentru că scriitorul a murit oricum, și povestea prin care umblă Castorul nu va mai fi terminată niciodată.

Scuze, dar n-am reușit să scurtez mai mult

Știind acum cele de mai sus, dragă Marian, te rugăm să ne curmi chinurile și să ne zici – dacă ești de acord – care e adevărul absolut al autorului în ce privește a doua crimă

Marian: Cheia este aici:

Mihaela: Oh, oh, oh! Noi tocmai ne apucasem să recitim „cartea lui Manu”! Mulțumiiim!!! Mai dezbatem vreo câteva ore și-apoi decidem dacă e destul sau nu.

Marian: Mulțumesc mult! Ideea este că atunci când a comis primele crime, personajul nu era liber. El era „scris” de autor. S-a eliberat abia în momentul în care Matei i-a dat cărțile. Și avea să rămână liber atâta vreme cât povestea rămânea neîncheiată.

Mihaela: Da, absolut! Asta știm! Dar voiam să înțelegem de ce a ales Manu fix această poveste pentru romanul său.

Marian: Ceva din pornirile lui proiectate de autor îi revin și mai târziu, când simte nevoia să o lovească pe Ada cu capul de volan. El se întreabă atunci de unde îi vin gândurile astea.

Mihaela: Ooo, asta cred că ne-a scăpat!

Marian: 

Mihaela: Da, asta va trage la cântar. Pentru că sunt mai multe instanțe în care apar aceste proiecții, nu doar crimele în sine. Ceea ce creionează altfel și mai complet profilul lui Alex-personajul.

Marian: Dacă nu ar fi fost „eliberat”, probabil că povestea lui ar fi înaintat și ar fi cuprins o sumedenie de alte crime. Cel puțin asta spune Manu că ar fi vrut să facă.

Mihaela: Bun, bun, bun.

Maria n: Bine, la un alt prag de lectură, povestea este și despre faptul că un creator devine creația propriei sale creații și este și ucis de aceasta. Creația își primește propria libertate și dreptul de viață și de moarte asupra creatorului.

Mihaela: Asta ne-a plăcut enorm!

Marian: Fiindcă ce avem la final nu este un paradox temporal, ci un paradox ficțional. Nu avem o călătorie în timp, ci o călătorie în ficțiune. Ficțiunea combinându-se cu realitatea, cu istoria. Fiindcă și istoria este tot o poveste.

Mihaela: Asta am lămurit la capitolul „de ce a putut Alex să stea 20 de ani în Grecia, nu exista pericolul ca povestea lui să fi fost terminată între timp?”

Marian:

Mihaela: Nu știu cum te face să te simți, dar sper că bine – noi am vorbit vreo 5-6 ore despre cartea asta și ne-a plăcut.
Probabil am continuat s-o… scriem și rescriem, doar ca să nu se mai termine.
Mulțumim mult pentru disponibilitate și ajutor!
Dacă mai găsim bănuieli că ne mai scapă ceva, revenim!

Marian: Mă onorează, să știi. Și vă mulțumesc mult pentru timpul dedicat și pentru că mi-ați luat povestea și personajele cu voi.

Mihaela: Nici nu se putea altfel! Nu mai spun că ne place tot ce scrii, dar ne place tare!
Mai avem o întrebare. Iartă-mă dacă sunt pisăloagă . Matei, pictorul, e o referință la un alt personaj? Sau „Jocul tainic”… ? Ar trebui să recitim „Omulețul…” oare?

Marian: Matei apare și în „Omulețul din perete”, da, iar Ioana Constantinescu apare în volumul meu de debut, „Nopți albe, zile negre”.

Mihaela: Recitim în cazul ăsta! Încă o dată, mulțumiri! Spor în toate și weekend fain!

 

 

 

Una dintre spaimele mele este că, într-o zi, mi-aș putea pierde amintirile. Că m-aș trezi cu mintea goală și că aș merge așa, de colo colo, un bărbat rătăcit printr-o ceață opacă și grea. Ce am mai fi fără amintirile noastre? Ce ne-ar mai defini ca oameni dacă timpul ar șterge toate urmele lăsate de noi, toate gândurile, toate poveștile? Cred că, într-un fel, scrisul este și lupta mea împotriva acestei frici, o încercare zadarnică, dar necesară, de a prinde în cuvinte ceea ce altfel s-ar pierde pentru totdeauna.

Am avut câteva povești în 2024 pe care mi-aș dori să nu le uit. Unele au prins viață din paginile unei cărți, altele s-au născut în dialogurile cu oamenii pe care i-am întâlnit. Publicarea romanului Ultima carte rămâne pentru mine cea mai importantă poveste de anul ăsta. A fost lansat în primăvară, la Cărturești Carusel, într-o atmosferă pe care o voi păstra mereu în suflet, cu peste 200 de persoane, cu muzica băieților de la Changing Skins, cu Eli Bădică și Ion Manolescu alături de mine.

Când am văzut sala plină, cu lumina caldă filtrată printre rafturile librăriei și zâmbetele celor prezenți, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit. Trupa Changing Skins este, într-un fel, personaj al romanului, iar piesa Play Inside Your Head, compusă special pentru cartea mea, a dus povestea într-o dimensiune nouă. Muzica lor a devenit o extensie firească a poveștii, un ecou sonor al universului pe care l-am creat. Faptul că băieții m-au invitat să fiu parte în videoclipul lor a fost un experiment care mi-a reamintit că poveștile se pot exprima în mii de feluri.

Iar reacțiile voastre la „Ultima carte” continuă să mă copleșească: 245 de evaluări, 70 de recenzii și o medie de 4.63 pe Goodreads, zeci de mesaje pe messenger, instagram, pe email, toate lucrurile pe care mi le-ați spus când ne-am văzut și pentru care uneori nu am reacție. Mulțumesc mult!

La Oradea, despre „Ultima carte”, cu Mircea Pricăjan. Întâlnirile Familia.

  Anul ăsta am fost onorat să fiu invitat la două dintre cele mai importate evenimente literare din țară, Festivalul de Literatură de la Cluj și la FILIT Iași, locuri unde literatura este acasă. Întâlnirile cu cititorii din București, Iași, Cluj și Oradea și discuțiile cu scriitori, traducători, editori și elevi mi-au reamintit de ce scriu. Am menționat Oradea fiindcă în 2024 m-am mutat pentru o lună acolo și am scris la Haiganu. Tristețea zeilor, iar asta m-a ajutat să mai fac niște pași către finalul unei povești care mă chinuie de mai bine de șapte ani.

Pe partea editorială, 2024 a fost un an de muncă intensă. Sub umbrela Armada, au apărut vreo 30 de cărți.
Apoi, clubul de Lectură Armada pe care îl moderez lună de lună a ajuns la ediția cu numărul 100, un moment care mi-a reamintit că literatura poate crea comunități, că stabilește teritorii mentale, geografii imaginare în care avem loc cu toții. Întâlnirile Armada adună zeci de oameni în fiecare lună, iar discuțiile se prelungesc din spațiul librăriei Modul Cărturești, în mediul nonconformist al unor puburi bucureștene.

Trebuie să spun că le sunt recunoscător editoarei mele și colegilor de la Nemira pentru sprijinul și energia lor continuă. Librarii din toată țara, agenții literari cu care am avut bucuria să colaborez, jurnaliștii, bloggerii și influencerii care m-au sprijinit atât ca autor, cât și ca editor, au avut un rol esențial în a duce poveștile noastre mai departe. Dar, mai presus de toate, vă mulțumesc vouă, cititorilor. Datorită vouă, poveștile continuă să existe, să circule și să inspire. Nu închei fără să spun că lângă mine a fost mereu un om căruia nu o să pot niciodată să îi mulțumesc pe deplin pentru sprijin: Irina.

La finalul acestui an, când privesc în urmă, nu am cum să nu mă întreb ce va rămâne din toate aceste momente peste ani. Poate că nimic. Poate că amintirile noastre sunt doar niște luminițe fragile care pâlpâie pentru o vreme înainte de a se stinge. Dar cât timp ele există, cât timp poveștile își găsesc cititorii și aceștia le duc mai departe, fiecare adăugând ceva din sine, totul pare să capete sens. Scrisul, lectura, întâlnirile, toate devin o modalitate de a sfida nimicul care ne înghite.

Așadar, vă mulțumesc vouă, celor care citiți, celor care povestiți mai departe despre cărți. Împreună, dăm glas fiindului. Încă o dată, cum ziceam în urmă cu un an, să ne pregătim de un nou drum, de încă un miliard de kilometri în jurul soarelui, purtând poveștile cu noi.

Și fiindcă nu le-am prins pe toate câte au fost în textul de mai sus, las mai jos câteva fotografii care spun mai mult decât mâna de cuvinte pe care o am acum la îndemână.

 

Clubul Armada. Ediția 100Despre tineri și literatură. Cu Radu ParaschivescuCu Ștefan Mustață la Weekend SessionsLuat la întrebări de Dan Doboș, la FILIT.Povestind de HalloweenLa TIFF, într-o discuție despre manga. Foto: Cristian Radu NemaPovestind despre nostalgie cu Mihaela Buruiană la Cluj

 

Știu și eu, ca mulți alții, că totul e zădărnicie. Și că peste toată zbaterea noastră se va așterne praful. Și că amintirea existenței noastre va putrezi până ce din ea nu va rămâne nimic. Vor trece zile, apoi decenii se vor scurge și alți oameni vor păși pe unde am pășit noi, vor locui în casele în care am locuit noi și vor forfoti în orașele în care am trăit noi până ce acestea se vor nărui, lăsând loc vântului ce va scobi în piatra asta ce se învârte cu 29,78 km/s în jurul soarelui.

Bilanțurile de la finalul fiecărui an și listele cu planuri și dorințe pentru cel ce vine sunt și ele iluzii ale unor victorii în lupta cu timpul. Praful se va alege de ele și de toate de „realizările” noastre, de toate cărțile și poveștile noastre, uitate cu totul mai devreme ori mai târziu. Toată viața noastră este un proces laborios, dar absurd și aproape amuzant, de a sculpta în apă.

Și deși îmi sunt clare toate aceste lucruri, m-am simțit dator, asemeni multora dintre noi, să îmi creez un sens și să-i dau glas. Cum sensul pe care mi l-am dat cu multă vreme în urmă este legat de povești, singurele care ne dau posibilitatea să trăim mai multe vieți într-una singură, anul ce tocmai se încheie a fost plin de ele. Și în vreme ce Pământul a parcurs aproximativ un miliard de kilometri zburând cu noi în spate, prin nimic, în jurul soarelui, în Armada, imprintul pe care îl coordonez la Nemira, au apărut vreo 40 de cărți. Lor li se adaugă cele 15 volume manga publicate în celălalt imprint de care mă ocup, Nezumi.

Dar, de departe, lucrul de care m-am bucurat cel mai mult în 2023 a fost că am reușit să închei romanul care mă măcina de o bună bucată de vreme. Spre finalul anului, am semnat și contractul de publicare, ceea ce îl aduce un pic mai aproape de ochii tăi.

În 2023 a apărut și o nouă ediție, ilustrată, a volumului Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, așa că anul ăsta a căpătat, așa, un aer festiv pentru mine. Asta e tot. În rest, din 2023 păstrez discuțiile cu oamenii la care țin, îmbrățișările, zâmbetele, întâlnirile cu cititorii, câteva mesaje, niște peisaje și un pic de muzică.

Cât despre 2024, am o singură țintă clară pe care mi-ar plăcea să o ating. Da, e vorba despre Tristețea zeilor, finalul trilogiei Haiganu. Sper să am, în sfârșit, răgazul și puterea să îl închei. Cam asta-i. Să avem energie pentru încă un miliard de kilometri!

Mai întâi mi-au propus Eli Bădică și colegii de la Nemira să facem o ediție nouă pentru Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, cu o copertă realizată de Adnan Vasile. Apoi m-am gândit că lucrul ăsta are mai mult sens dacă aduc ceva nou. Prietenii de la MGT și Wacom for Creatives Romania, cărora le mulțumesc din suflet, mi-au împrumutat o bijuterie de tabletă grafică Wacom și am plonjat cu ea direct în adolescență, când încercam să îmi scot lumile din cap cu ajutorul unei penițe și al unei călimări cu tuș negru.

Nu sunt artist plastic. Nu am studii în domeniu, iar desenul meu este neîngrijit, needucat, instinctual, sălbatic. Am încercat să redau cu el stări și să construiesc în imagini atmosfera potrivită pentru lectura fiecărei povești din volum. Am adăugat și un text nou, o povestire scrisă în timpul pandemiei, un antrenament pentru romanul pe care l-am încheiat vara asta. Îmi place mult ce a ieșit.

Noua ediție a volumului „Omulețul din perete” este de astăzi la precomandă pe site-ul editurii Nemira. Transportul este gratuit. Așa că dacă vrei să te întorci în lumea mea, te aștept dincolo de cuvinte și de desene.

Spuneam în urmă cu un an că 2020 a fost un vierme de nisip. Că, la suprafață, anul acela a îngrozit și a ucis, dar că în străfunduri a semănat mirodenie – sâmburii unor proiecte ce aveau să ajungă la maturitate în 2021. Rândurile ce urmează sunt o declarație de avere și interese. Ce a rămas după ce anul acesta a trecut. Și ce îmi propun să fac în 2022. Și cum se numește următoarea mea carte. Nu Tristețea zeilor. Cealaltă.

Echo. Mii de audiobookuri în telefonul tău

Pentru mine, un astfel de proiect a fost Echo. Obsesia mea pentru audiobook-uri data de câțiva ani, așa că, atunci când, în 2020, Ana și Radu Nicolau m-au invitat să fac parte din echipa care punea pe picioare prima aplicație pentru audiobook-uri din România, am fost mai mult decât încântat. În 2020 și 2021 am lucrat cu câteva zeci de actori și cu tehnicieni din unsprezece studiouri aflate în patru orașe din România pentru a înregistra aproximativ două sute de cărți Nemira. Echo.ro s-a lansat în august 2021 și adună în prezent câteva sute de titluri de la cele mai importante edituri din România și câteva mii de audiobook-uri în limba engleză.

38 de cărți Armada

În paralel, Armada și-a continuat cursa prin apele SF, Fantasy & Thriller. Am scris, ieri, o listă cu cinci cărți Armada publicate în 2021 pe care nu vrei să le ratezi, însă poți arunca o privire AICI ca să vezi toate cărțile publicate în cei trei ani de când am urcat la bordul Armada. Un accent pe romanul grafic Dune, primul titlu din colecția Armada Comics.

Despre scris. Joacă-te în capul tău!

Pentru mine, cel mai îngrozitor lucru din 2021 este că am scris foarte puțin. Nu am încheiat niciun proiect, chiar dacă am înaintat cu Haiganu. Tristețea zeilor. Separat, am început un microroman. Se numește, provizoriu, Joacă-te în capul tău!, însă dorința mea de a-l scrie dintr-o singură suflare în vacanța din timpul verii nu a fost suficient de realistă. Așa că Joacă-te în capul tău! se adaugă restanțelor de care trebuie să mă achit în 2022.

Nu am scris mai nimic așadar, dar am continuat să public în 2021. Mi-au apărut povestiri în revistele Libris și Utopiqa și, pe final de an, în almanahul Utopiqa, un proiect interesant gestionat de o echipă din care fac parte Doina Roman, Marian Truță și Rodica Bretin.

 Omulețul din perete. Ediția audio

Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, volumul meu apărut în colecția n’autor în 2019 are, din 2021, și o ediție audio. Ștefan Forir, Andrei Huțuleac, Cristian Gheorghe, Alexandru Unguru, Ana-Maria Oglindă, Marius Revent, Alin State, Ionuț Grama, Ștefan Ruxanda, Mihai Baranga, Florin Piersic jr., George Gâdei, Dan Byron, Liviu Pintileasa sunt naratorii care au accceptat cu generozitate să citească povestirile mele și sunt mai mult decât încântat de rezultat. Mi-am dorit tare mult ca audiobook-ul să fie o experiență nouă, interesantă, și pentru cei care au citit cartea. Audiobook-ul poate fi ascultat în exclusivitate pe Echo.

FILIT. Frântura de normalitate

În plan social, 2021 a continuat trendul din anul precedent. Întâlnirile au fost din ce în ce mai puține. În fața unei gestionări dezastruoase a crizei Covid de către autorități și în fața unei nesimțiri majoritare, am încercat să ne păstrăm sănătatea, și poate că marea victorie a acestor doi ani este că nu ne-am îmbolnăvit. Am sacrificat însă ieșirile, întâlnirile cu rudele ori prietenii.

Nu am refuzat însă invitația la Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT, cel mai important eveniment literar din România, din punctul meu de vedere. M-am bucurat de întâlniri cu vechi prieteni, am cunoscut oameni pe care-i apreciam de multă vreme și am respirat aerul unei normalități din ce în ce mai rare. Tot la FILIT am avut parte și de unele dintre cele mai emoționante întâlniri cu cititorii, așa că le sunt recunoscător organizatorilor pentru că au făcut posibilă prezența mea la Iași.

Un premiu

Omulețul din perete a obținut anul acesta, în decembrie, premiul Vladimir Colin pentru Cel mai bun volum New Weird/Dark fantasy/Gothic/Horror. Premiile au fost decernate pentru cărțile publicate în perioada 2017 – 2019.

2022. Două proiecte de gaming și o carte

Cam asta a fost 2021-unul meu. În plus, am lucrat la două proiecte de gaming care sper să prindă contur în curând. O să vă spun mai multe anul viitor.

Nu știu dacă e mult sau puțin, dar fiindcă am ajuns aici, sper tare mult ca în anul ce vine să am mai mult timp pentru scris. Să închei măcar una dintre cele două cărți aflate în lucru devina principala țintă pentru anul viitor.

În rest, vă mulțumesc din suflet că mi-ați rămas alături. Că mi-ați citit ori ascultat cărțile, că ați pus în biblioteci romanele Armada, că ați scris despre textele mele pe Facebook, pe Goodreads, în ziare, pe bloguri ori în reviste. Să ne vedem sănătoși în anul ce vine! Și să fim buni! Anii vin și se duc.

Articolul Despre 2021. Și despre cum se numește următoarea mea carte apare prima dată în Marian Coman.

Știi cum e. Se termină anul și îmi fac bilanțul. Ce a ieșit din ce mi-am propus, ce nu a ieșit, lucruri de genul ăsta. La capitolul reușite, am trecut și romanele apărute la Armada, grație, în primul rând, eforturilor colegilor mei minunați. În 2021 au fost publicate 38 de titluri și chiar dacă, într-un fel sau altul, sunt atașat de fiecare carte în parte, am selectat cinci pe care este musai să nu le ratezi. Ceea ce urmează nu este un top, ci o listă de recomandări de lectură.

Stephen King – Anotimpuri diferite (traducere de Constantin Dumitru-Palcus)

Volumul de proză scurtă al lui Stephen King este, tind să cred, preferatul meu în ceea ce privește titlurile Regelui. Dacă nu ai citit Stephen King până acum, te încurajez să începi cu cartea asta. Nu sunt texte horror și, exceptând ultima poveste, nu există niciun element de fantastic în această carte. Este însă o bijuterie literară răvășitoare. Trei dintre cele patru nuvele au fost ecranizate, iar două dintre aceste filme se află în lista mea de filme favorite. Este vorba despre „Prietenie” (Stand by me, 1986, cu John Cusack și River Phoenix – disponibil pe HBO GO), ecranizarea nuvelei „Cadavrul”, și „Închisoarea îngerilor” (The Shawshank Redemption, 1994, cu Tim Robbins și Morgan Freeman – disponibil pe Netflix), ecranizarea nuvelei cu același nume.

Stephen King este foarte iubit la Armada, așa că nu o să pierd ocazia să amintesc că în 2021 am publicat „Mai târziu” și „Billy Summers”, cele mai noi romane ale Regelui, cam în același timp cu edițiile lor americane și că am republicat „Culoarul morții”, cartea care a stat la baza unui film ce a făcut istorie.

Robin Hobb – Corabia nebună (traducere de Ana-Veronica Mircea)

Nu am făcut un secret din faptul că seria „Corăbiile însuflețite” este preferata mea când vine vorba despre literatura fantasy citită în ultima vreme. Anul viitor urmează să publicăm ultimul volum din această aventură cu pirați, șerpi și corăbii magice. Robin Hobb a obținut în 2021 World Fantasy Award for Life Achievement, ceea ce spune ceva despre măiestria ei. De neratat.
Primul roman din serie, „Corabia magiei”, are și o ediție audio pe Echo.ro, în lectura actriței Ștefana Ionescu-Darzeu.

Andy Weir – Proiectul Hail Mary (traducere de Iulia Anania)

Romanul SF al anului 2021 pentru utilizatorii Goodreads.

Andy Weir a fost o revelație atunci când a publicat „Marțianul” și, din punctul meu de vedere, cu „Proiectul Hail Mary”, autorul american reușește să mai urce o treaptă pe scara asta atât de înaltă și de fragilă a autorilor de science-fiction.

Romanul său s-a aflat pe lista celor cinci cărți recomandate de Bill Gates anul acesta. Pentru noi, la Armada, a fost o mare bucurie că am reușit să publicăm acest roman odată cu ediția americană.

Silvia Moreno Garcia – Mexican Gothic (traducere de Dan Sociu)

Romanul horror al anului 2020 pentru utilizatorii Goodreads. Premiat cu Locus și British Fantasy. Nominalizat la Nebula și Hugo. Întunecat și bun. Și gata, nu mai adaug nimic.

 

Romanul grafic Dune (Scenariu: Brian Herbert & Kevin J. Anderson, Ilustrații: Raúl Allén & Patricia Martin, traducere de Dan Doboș)

După ce proiectul HAC! s-a închis, am rămas cu nostalgia benzilor desenate prinsă în vise, iar una dintre dorințele mele a fost să avem o colecție de comics la Armada. Uneori, când îți dorești ceva cu adevărat, universul conspiră pentru tine. Așa a apărut primul titlu Armada Comics: „Dune”, adaptarea în bandă desenată a celui mai cunoscut roman SF din lume. Pentru mine, o bucurie în plus a fost că am putut lucra la acest proiect cu doi oameni care-mi sunt tare dragi: Mihai Ionașcu, fostul editor HAC!, și scriitorul Dan Doboș.

Dacă cinci recomandări sunt prea puține, mai adaug cinci titluri de care sunt tare tare mândru că fac parte din portofoliul Armada: Arkady & Boris Strugațki – „Picnic la marginea drumului” (traducere Valerian Stoicescu); Liu Cixin – „Problema celor trei corpuri” (traducere Nina Iordache); Arkadi Martine – „Amintirea imperiului” (traducere Mihai-Dan Pavelescu); Max Brooks – „Involuție” (traducere Mihai-Dan Pavelescu) și Naomi Novik – „Educație fatală” (traducere Irina Ornea).

Cam asta a fost. Închei cu mulțumiri pentru colegii de la Nemira, pentru toți colaboratorii care au contribuit la apariția cărților Armada și pentru cititorii noștri fără de care tot eforul acesta ar fi fost în zadar.

Sărbători fericite și lecturi plăcute!

Articolul Cinci cărți Armada publicate în 2021 pe care nu trebuie să le ratezi apare prima dată în Marian Coman.

A fost un an ciudat 2020, dar m-aș feri să spun că, pentru mine, a fost un an rău. Mi-au lipsit, e drept, întâlnirile cu prietenii și berile băute în tihnă la o terasă, mi-au lipsit călătoriile, vizitele și musafirii. Mi-au lipsit și evenimentele – târgurile de carte, lansările, ComicCon-ul. Însă dincolo de asta, 2020 mi-a priit. Acum, în ultima zi a anului, încă am impresia că mă aflu pe spatele unui vierme de nisip.

Evenimente

O să încep mica mea retrospectivă cu Final Frontier, târgul de carte SF&F, unde urma să ne întâlnim și să stăm la povești. A fost primul eveniment de carte anulat în 2020. A rămas, din el, această ilustrație realizată de Octav Ungureanu, cu un extraterestru ciclop citind Haiganu. Furia oarbă.

După ce, plin de generozitate și de voie bună, m-a însoțit, anul trecut, la lansările Omulețului din perete de la București și Cluj, Sergiu Corbu Boldor s-a apucat să citească romanele Haiganu.

Mi-a scris în urmă cu câteva luni că lucrează la câteva cântece inspirate de universul Zeului Osândit, de povestea lui Zourazi și a lui Haiganu.

Zilele acestea, Corbu și trupa lui au dat drumul la prima piesă. Se numește Colții unui demon. Versurile sunt adaptări după șoaptele din primul roman al seriei Haiganu.

Ba, pentru ca tacâmul să fie complet, la rugămintea lui Corbu, care-mi zărise pe Facebook nu știu ce mâzgăleli, am pus mâna pe creioane și tușuri, și am desenat o ilustrație. Sper să vă placă – nu tentativa mea de desen, ci muzica lui Corbu. Și să vă facă poftă să (re)citiți romanele Haiganu. Între timp, eu lucrez la Tristețea zeilor.

CORBU · Coltii unui Demon

Vioară, voce: Sergiu Corbu Boldor

Chitară acustică, chitară bass: Florin Chirilă

Chitară clasică: Valerio Di Natale

Muzica: Sergiu Corbu Boldor

Versuri: adaptate după trilogia „Haiganu”, de Marian Coman

Artwork: Marian Coman

Mix & master: Marius Pop / Rootz Music Studio

Articolul Colții unui demon. Muzică din lumea lui Haiganu apare prima dată în Marian Coman.

Uneori, când mă puneau să dorm la prânz, îmi aranjau patul din dormitor, acolo unde mirosea a săpun străin, cumpărat de la vaporeni. Dacă avea de plecat pe undeva, tanti Rodica obișnuia să intre pâș-pâș în dormitor, atentă să nu mă trezească. Deschidea ușa șifonierului cu mare grijă și își scotea hainele acolo, în fața mea, apoi se schimba în cele de oraș, în timp ce eu mă făceam că dorm, însă îi priveam sânii prin ochii mijiți. Bine, aveam să-mi dau seama, ar fi făcut-o oricum, fie că dormeam, fie că nu. De pildă, într-o zi, când a intrat ceva mai repede, fără ca eu să apuc să-mi ascund cartea sub pătura cu care mă înveleam și să mă prefac că dorm, tanti Rodica nu s-a sinchisit de privirile mele. S-a dezbrăcat, a luat din șifonier un sutien, și l-a potrivit privindu-se în oglindă, s-a uitat la mine și mi-a spus:

– Vlăduț, prinde-mi și mie țâțienul.

Țâțienul, așa a spus.

M-am ridicat, m-am dus în spatele ei și m-am străduit să închid mecanismul ăla atât de complicat. Era pentru prima oară în viața mea când aveam de-a face cu așa ceva.

Tanti Rodica, cu spatele la mine, mă privea din oglindă. Între omoplați avea o aluniță.

– Mulțumesc, mi-a spus zâmbind și, atunci, nu știu cum, mi s-a părut pentru o clipă că oglinda vibrează.

De parcă ceva i-ar fi tulburat limpezimea. Dar a fost doar o clipă. Cam câtă vreme ochii verzi ai mătușii mele au clipit. Ca și când oglinda șifonierului a clipit odată cu ei.

 

Textul de mai sus este un fragment din Unde. Să. Mă. Întorc, povestirea pe care am scris-o, la invitația Alexandrei Rusu, special pentru antologia Izolare, ebook-ul apărut ieri la editura Nemira. Volumul cuprinde texte semnate de 21 de autori care au scris la cald, despre momentul aproape ireal, dar incredibil de concret, pe care îl trăim cu toții acum. Așa s-a compus antologia-ebook Izolare, despre distanțare și carantină, despre absență și prezență.

Toate încasările din vânzarea acesteia vor fi donate pentru lupta împotriva Covid-19, către Asociația „Dăruiește Viață”.

Cumpărând această carte ai ocazia să ajuți și, în același timp, să citești texte semnate de Alina Purcaru, Anastasia Gavrilovici, Bogdan O. Popescu, Cecilia Stefanescu, Cezar Paul-Bădescu, Dan Coman, Diana Geacăr, Elena Vladareanu, Flavius Ardelean, Gabriel Sandu, Irina Georgescu, Lavinia Balulescu, Maria Manolescu, Maria Tănăsescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Marian Coman, Radu Paraschivescu, Raluca Nagy, Svetlana Cârstean, Vlad Stroescu, Alexandra Rusu.

Uite, ia cartea de AICI, bucură-te de lectură și fă o faptă bună.

Articolul Cu țâțienul în Izolare. Când scrii despre pandemie apare prima dată în Marian Coman.

Science Fiction and Fantasy Writers of America (SFWA) este cea mai importantă organizație a scriitorilor de gen la nivel mondial. Este gazda decernării celebrelor premii Nebula, iar printre cei peste 1900 de membri ai SFWA se numără zeii de azi ai literaturii SF și Fantasy. George R. R. Martin, Naomi Novik, N. K. Jemisin sau Mary Robinette Kowal sunt doar câteva nume din sumedenia de oameni care mi-au aprins imaginația cu cărțile lor și care sunt parte a organizației . Zilele trecute am fost primit în familia SFWA. Cam atât voiam să spun. În rest, e doar un blând sentiment de bucurie. Nu-mi rămâne decât să le mulțumesc din nou lui Mihai Adăscăliței, Cristinei Jurado și lui Jason Sizemore fiindcă toată această poveste a fost declanșată de publicarea în Apex Magazin, din urmă cu un an. În textul apărut acolo, o fetiță pictează cu vise. Cam asta încerc să fac și eu uneori.

Să aveți o zi minunată, prieteni!

Articolul Momentul acela când intri în SFWA. Pictăm cu vise apare prima dată în Marian Coman.