Ioan Es. Pop
Born
in Vărai, județul Maramureș, Romania
March 27, 1958
Died
June 19, 2024
Genre
|
Ieudul fără ieșire
by
—
published
1994
—
5 editions
|
|
|
unelte de dormit. Cu 10 desene de Dumitru Gorzo
—
published
2011
—
2 editions
|
|
|
arta fricii
|
|
|
Opera poetică
—
published
2016
—
2 editions
|
|
|
Căderea-n sus a corpurilor grele
by
—
published
2012
|
|
|
Petrecere de pietoni
by
—
published
2003
—
2 editions
|
|
|
Un somn pe scaunul electric
|
|
|
1983. Marş. 2013. Xanax
—
published
2013
|
|
|
Nicaieri.ro
—
published
2012
|
|
|
Pantelimon 113 bis
—
published
1999
|
|
“dacă n-aş fi fost silit să vorbesc,
n-aş fi vorbit niciodată.
pînă la şase ani nu mi-au cerut-o
nu i-am iertat nici pentru faptul
că m-au dat la şcoală,
unde a trebuit să vorbesc,
iar mai tîrziu să mă străduiesc să le semăn
celorlalţi, care vorbeau de zor
şi dădeau din mîini şi din picioare,
năucindu-mă cu viaţa lor.
chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,
pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,
iar vorbirea îmi face rău.
n-am nimic de spus în vorbire umană,
unde totul este întîmplare şi zarvă.
mă prefac însă cu o anume dibăcie
că vorbesc, iar afară se aud
sunete aproape omeneşti,
dar în gîtlej e un muget analfabet şi inform,
care n-are de a face cu vorbitul.
mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus,
s-a dus şi îngerul care mi-a stat
la căpătîi pînă la şase ani,
s-a dus şi omul care putea fi alt om,
tăcînd în aşa fel încît, la capătul
multor ani de muţenie, să poată dezvălui
ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,
singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă
şi maşinile mai îngăduitoare.
şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire
ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.
ascundeam acolo o ştiinţă
pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd.
îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,
ziua-n amiaza mare,
cînd realitatea e de netăgăduit.”
―
n-aş fi vorbit niciodată.
pînă la şase ani nu mi-au cerut-o
nu i-am iertat nici pentru faptul
că m-au dat la şcoală,
unde a trebuit să vorbesc,
iar mai tîrziu să mă străduiesc să le semăn
celorlalţi, care vorbeau de zor
şi dădeau din mîini şi din picioare,
năucindu-mă cu viaţa lor.
chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,
pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,
iar vorbirea îmi face rău.
n-am nimic de spus în vorbire umană,
unde totul este întîmplare şi zarvă.
mă prefac însă cu o anume dibăcie
că vorbesc, iar afară se aud
sunete aproape omeneşti,
dar în gîtlej e un muget analfabet şi inform,
care n-are de a face cu vorbitul.
mai rău e însă că ştiinţa tăcerii mele s-a dus,
s-a dus şi îngerul care mi-a stat
la căpătîi pînă la şase ani,
s-a dus şi omul care putea fi alt om,
tăcînd în aşa fel încît, la capătul
multor ani de muţenie, să poată dezvălui
ştiinţa cea mai neiertătoare a ştiinţelor,
singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă
şi maşinile mai îngăduitoare.
şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire
ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.
ascundeam acolo o ştiinţă
pe care, la şase ani, m-au silit să o pierd.
îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,
ziua-n amiaza mare,
cînd realitatea e de netăgăduit.”
―
“pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare.
pentru mine va fi o zi mică.
mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,
îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,
dar numai pentru că aşa se cuvine
într-o asemenea zi mare.
nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt
pe stradă aşa cum o vor face toţi.
o să stau îmbrăcat două ore în baie,
o să fumez mai multe ţigări pe balcon
şi o să-mi tot repet că nenorocul meu
nu-i altceva decât norocul altora.
pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,
mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât
şi voi reîncepe să beau pe ascuns,
cum o făceam la paisprezece ani.
fireşte, cum am să fiu foarte singur,
nimeni n-are să mă deranjeze.
voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,
tremurând de frică să nu greşesc paşii,
voi afla poate de ce nefericirea
la mine se-ntăreşte ca cimentul,
apoi, după atâta alergătură, se va face
nouă seara, da, şi voi lua
un pumn de somnifere, să scurtez
ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,
deşi m-am trezit atât de târziu,
deşi mă culc atât de devreme.”
―
pentru mine va fi o zi mică.
mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,
îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,
dar numai pentru că aşa se cuvine
într-o asemenea zi mare.
nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt
pe stradă aşa cum o vor face toţi.
o să stau îmbrăcat două ore în baie,
o să fumez mai multe ţigări pe balcon
şi o să-mi tot repet că nenorocul meu
nu-i altceva decât norocul altora.
pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,
mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât
şi voi reîncepe să beau pe ascuns,
cum o făceam la paisprezece ani.
fireşte, cum am să fiu foarte singur,
nimeni n-are să mă deranjeze.
voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,
tremurând de frică să nu greşesc paşii,
voi afla poate de ce nefericirea
la mine se-ntăreşte ca cimentul,
apoi, după atâta alergătură, se va face
nouă seara, da, şi voi lua
un pumn de somnifere, să scurtez
ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,
deşi m-am trezit atât de târziu,
deşi mă culc atât de devreme.”
―
“тропаме на вратите да ни отворят, да ни
пуснат да излезем, но онези отвъд не ни чуват и те
удрят по вратите да им отворим, да излязат
и когато се отвори, се натъкваме пак на себе си,
но не си обръщаме внимание и казваме: искаме да излезем.
а пък те: искаме да влезем, не взимайте вратата със себе си,
няма да има какво да отключим на излизане,
ще зейне празнотата в стената,
няма да има откъде да излезем.”
― Ieudul fără ieșire
пуснат да излезем, но онези отвъд не ни чуват и те
удрят по вратите да им отворим, да излязат
и когато се отвори, се натъкваме пак на себе си,
но не си обръщаме внимание и казваме: искаме да излезем.
а пък те: искаме да влезем, не взимайте вратата със себе си,
няма да има какво да отключим на излизане,
ще зейне празнотата в стената,
няма да има откъде да излезем.”
― Ieudul fără ieșire




















