Irina Binder's Blog

De câțiva ani buni încerc să înțeleg ce anume îi face pe unii oameni să creadă că sunt o prioritate pentru ceilalți. Mai exact pentru mine. Mă refer la acei oameni care nu fac parte din viața mea, oameni cu care nu am legături reale, care nu au fost vreodată prezenți atunci când aveam nevoie de sprijin, care nu mi-au oferit nici măcar o fărâmă de grijă, de atenție, de prezență sinceră. Și totuși, aceiași oameni se simt îndreptățiți să-mi ceară, fără ezitare, câte ceva... un favor, o recomandare, o intervenție, o implicare, o parte din timpul meu, ca și cum ar fi ceva firesc.

Uneori îmi cer ajutorul cu un ton familiar, de parcă am fi prieteni vechi; alteori, cu o siguranță rece, ca și cum le-aș datora ceva. Și mă tot întreb: de unde această convingere că li se cuvine ceva?Eu, una, nu aș îndrăzni niciodată să cer un favor de la cineva care nu îmi este apropiat, cu atât mai puțin de la oameni total străini. Nu înțeleg această ușurință de a cere, această convingere că oricine e dator să răspundă pozitiv doar pentru că tu ai o nevoie.Da, știu, lumea e plină de oameni care confundă bunătatea cu obligația, politețea cu disponibilitatea, și tăcerea cu acceptul. Iar dacă nu răspunzi prompt la toate chemările devii „rău”. Te trezești, parcă dintr-odată, cu dușmani acolo unde nu erau decât cunoștințe care au cerut prea mult.
La un moment dat, ajunsesem să mă scuz în fața celor care îmi tot cereau câte ceva. Mă simțeam aproape obligată să ofer explicații, ca și cum refuzul meu trebuia să vină împachetat frumos, cu argumente, cu justificări, cu grijă să nu par rece sau nepăsătoare. Să nu supăr.Spuneam „nu pot”, chiar și atunci când ar fi trebuit să spun, simplu și sincer, „nu vreau”. Erau situații în care nici măcar nu ar fi trebuit să fiu solicitată - contexte care nu mă priveau, lucruri care nu aveau nicio legătură cu mine. Și totuși, dintr-un reflex al politeții, al bunului-simț sau poate al fricii de a nu părea rece, alegeam mereu calea blândă: „îmi pare rău, nu pot…” Dar adevărul era altul: nu voiam. Nu voiam să mă implic în situații care nu-mi aparțineau, să port pe umeri poverile altora, să mă încarc cu neliniștile și dezordinea lor. Nu voiam să mă pierd printre obligații și probleme care nu mi se cuveneau, doar pentru a părea „disponibilă”, „drăguță” sau „de ajutor”.Îmi amintesc cum, la cererile mai delicate, încercam să explic cu blândețe: "nu se cade", "mă pui într-o poziție incomodă", "nu e potrivit pentru mine". Încercam să fiu elegantă în refuz, să nu rănesc, să nu deranjez.Dar, oricât de frumos explicam, oricât de politicos argumentam, tot eu sfârșeam prin a mă simți vinovată. Și atunci, într-o zi, am hotărât că e timpul să mă opresc. Am început să spun, simplu și limpede: „Nu vreau.” Fără scuze, fără justificări, fără teama de a fi judecată. Pentru că "nu vreau" nu înseamnă răutate. Nu înseamnă că nu-mi pasă.Înseamnă doar că am învățat, în cele din urmă, să-mi respect propria voință, timpul meu, liniștea mea. Și că nu am datoria să salvez pe nimeni și nici să-mi sacrific liniștea pentru a întreține o imagine de om mereu gata să ajute.
Știu că unii dintre voi mă vor considera egoistă... „ce mare chestie e să întinzi o mână când ți se cere?”. Dar înainte de a mă judeca aspru, vă rog să înțelegeți un detaliu esențial: nu vorbesc despre o singură persoană, ci despre multe. Nu vorbesc despre o situație izolată, ci despre un val de cereri care mai de care... despre oameni care apar în cele mai nepotrivite momente, fără să le pese că eu am viața mea, grijile mele, necazurile mele... Oameni care, fără nicio jenă, cer favoruri care m-ar pune în situații delicate, care mi-ar crea obligații în fața altora, de parcă viața mea ar fi mereu disponibilă pentru confortul lor. Oameni care îmi cer timp, ore și zile din viața mea, cu o nepăsare greu de acceptat...Nu, nu eu sunt egoistă pentru că impun limite și refuz să fiu resursa invizibilă a altora. Egoismul nu constă în a ști să spui NU, ci în a cere mereu, fără să te gândești nicio clipă la celălalt.Egoiști sunt cei care se gândesc doar la ei înșiși, la nevoile lor, la confortul lor, la momentul lor de urgență, fără să-și pună măcar o secundă întrebarea: oare omul acesta poate? Are timp? Are liniște? E bine?Egoiști sunt cei care te caută doar când au nevoie, dar nu apar și când ai tu nevoie. Cei care nu te întreabă niciodată cum ești, dar se așteaptă să fii mereu disponibil, cald, prompt, înțelegător.Egoiști sunt cei care nu te ascultă, dar vor să-i asculți; care nu te ajută, dar cer ajutor; care nu oferă nici măcar respect, dar se miră că nu primesc totul.
Mi-au trebuit mulți ani și multe lecții ca să învăț că bunătatea fără măsură se transformă în epuizare. Că nu e rușine să te protejezi și că nu trebuie să te simți vinovat pentru că îți prețuiești timpul, liniștea și demnitatea. Că e perfect firesc să nu vrei să porți poveri care nu sunt ale tale, să nu vrei să fii mereu salvatorul altora, să nu vrei să fii mereu „disponibilă”.Într-o lume care te presează să fii mereu pe plac, să spui da, să acorzi, să dăruiești, nu vreau devine o formă de libertate. Una senină, așezată, născută din discernământ și din respect față de propria viață.

"Nu mă doare că l-am pierdut pe el... Mă doare, în schimb, că am pierdut în fața ei."
Nu, draga mea, nu ai pierdut "în fața ei". Nu ai pierdut în fața unei femei care, oricât de sigură pare pe ceea ce are acum, poate că nu a învățat niciodată ce înseamnă să iubești fără să pui condiții, care nu știe cum e să rămâi aproape fără să controlezi, cum e să clădești un om și o relație, cu răbdare și renunțări tăcute, cu eforturi nevăzute, cu compromisuri grele și iertări care nu se pun niciodată la socoteală.
Ceea ce te doare este gândul că el a ales să plece spre o altă femeie, iar tu ai rămas cu senzația că nu ai fost suficientă. Că poate nu ai știut să lupți cum trebuie, că poate ar fi trebuit să te reinventezi, să iubești mai cu îndârjire, să-l ții lângă tine, să nu cedezi.Dar a sosit timpul să renunți la gândul chinuitor că între tine și ea a fost o competiție. Nu a fost. A fost doar o alegere a lui, nu un concurs, nu o judecată, nu o evaluare a valorii tale.Un bărbat nu este un trofeu, nu este o medalie acordată celei care a jucat mai bine rolul femeii perfecte. Un bărbat pleacă atunci când despărțirea era deja hotărâtă în el, cu mult înainte ca tu să simți. Nu pentru că altcineva l-a furat, nu pentru că altcineva e mai frumoasă, mai tânără, mai dornică, mai "mult"... Și, mai ales, nu pentru că tu ai fost prea puțin.Un bărbat pleacă dintr-un loc unde nu se mai vede pe sine, chiar dacă acel loc a fost plin de iubire. Pleacă nu pentru că nu a primit destul, ci pentru că n-a înțeles ce i s-a oferit. Pleacă nu pentru că n-a fost iubit, ci pentru că nu a fost pregătit să se așeze în iubirea aceea.Cine alege să plece spre o altă femeie, fără curaj, fără adevăr, fără respect, nu te părăsește pentru că meriți mai puțin. Te lasă liberă pentru că meriți mai mult.
Nu trebuie să o învingi, nu trebuie să-i semeni, nu trebuie să o urăști. Nu trebuie să te reinventezi ca să demonstrezi că, de fapt, tu erai "cea mai bună". Nu ai nimic de demonstrat. Nici în fața ei, nici în fața lui și nici măcar în fața ta.Nu te coborî în acea luptă tăcută a comparației. Nu ai venit pe lume să cucerești bătălii ale egoului sau să rămâi în locuri unde iubirea trebuie negociată. Ai venit să fii femeie întreagă. Să iubești, să construiești și să pleci cu fruntea sus, atunci când celălalt nu știe să rămână lângă tine cu aceeași dragoste și demnitate.
Știi ce a "câștigat" ea, de fapt? Poate doar greul pe care tu l-ai dus ani întregi, în tăcere. Poate doar un om pe care l-ai învățat cum se stă într-o relație, dar care a plecat înainte să învețe ce e fidelitatea emoțională. Poate doar ceea ce tu ai modelat cu blândețe și răbdare, dar în forma lui neterminată. Poate doar toate renunțările tale nemărturisite, toată iubirea ta pusă în brațele lui ca într-un adăpost... și din care el a ieșit fără să privească în urmă.
Nu ești mai puțin valoroasă pentru că el a plecat. Plecarea lui este, poate, primul tău început adevărat. Și niciodată nu trebuie să simți că trebuie "să te ridici la înălțimea celeilalte".Tu ești mai sus deja, prin felul în care ai iubit, prin sinceritatea cu care ai stat, prin felul în care nu ai mințit nici în iubire, nici în despărțire.Așa că nu te micșora doar pentru că nu ai fost "aleasă". Poate n-ai fost aleasă acum, dar ai fost cruțată de ceva ce nu era pentru tine. De o viață în care ar fi trebuit să te micșorezi ca să fii pe placul lui. De un drum în care ai fi fost nevoită să taci ca să nu-l deranjezi. De o iubire în care ai fi fost mereu în competiție cu ideea de "altceva", cu neliniștea surdă că, indiferent cât ai dărui, într-o zi vei fi considerată insuficientă. Cu presiunea de a demonstra, mereu, că meriți să rămână, cu epuizarea de a-i citi nemulțumirile nerostite și de a-ți remodela sufletul pentru a-i alunga îndoielile. Ai fi trăit într-o iubire în care nu te-ai fi simțit aleasă, ci tolerată. Nu adorată, ci comparată. Și poate că într-o zi, uitându-te în oglindă, nici tu n-ai mai fi știut cine ești, pentru că ți-ai fi risipit părți din tine în încercarea de a fi pe plac, de a fi "de ajuns", de a nu fi "înlocuită".Dar acum, când ești în afara acelei povești, poți în sfârșit să respiri. Poți să revii la tine. Să-ți reamintești că iubirea adevărată nu e un examen continuu. Că nu trebuie să te lupți pentru locul tău în inima cuiva. Că dragostea, când e adevărată, nu te face să te temi că vei fi înlocuită, ci te face să simți că ești acasă.
Ai încredere că viața, cu toate drumurile ei de neînțeles, cu întoarcerile ei neașteptate, are un fel drept de a așeza lucrurile exact acolo unde le este locul. Dar nu atunci când vrem noi, nu când cerem sau grăbim, ci atunci când sufletul nostru este pregătit cu adevărat să primească ceea ce este cu adevărat al lui - deplin, întreg, curat, fără resturi de teamă și fără urme de îndoială.
Iar pe ea, pe cealaltă femeie… iart-o. Iart-o nu pentru ea, ci pentru tine. Pentru liniștea inimii tale, pentru curățenia drumului pe care vrei să-l continui fără povara comparațiilor, fără umbra disprețului, fără acea amărăciune care în timp otrăvește sufletul.Privește-o, dacă e nevoie s-o privești, dar fă-o nu cu reproș, ci cu acea blândețe nobilă care se naște din înțelegerea tăcută că fiecare om își poartă propriile nesiguranțe, propriile umbre, propriile lupte nevăzute. Privește-o cu îngăduința celei care a ales să se desprindă cu demnitate, fără să lupte murdar, fără să se înjosească în încercarea de a păstra ceea ce nu se mai putea păstra.Nu ai nicio certitudine că este fericită. Nu știi dacă, nu cumva se întreabă și ea, dacă e cu adevărat aleasă sau doar aleasă de nevoie, dacă e iubită sau doar tolerată, dacă e suficientă ori dacă tu mai locuiești, undeva, în colțul unei amintiri care n-a murit cu totul. Nu știi dacă nu cumva se compară, cum și tu ai făcut-o la început, înăuntrul tău. Și poate că unica ei împlinire e doar iluzia că "a câștigat" fața ta, că a ieșit învingătoare într-o competiție care, în realitate, nu a existat niciodată.Dar tu, tu nu mai joci jocuri care se încheie cu învinși... Tu nu mai concurezi cu nimeni.Pentru că ai învățat, cu greu și cu durere, că ceea ce e cu adevărat al tău nu-ți va fi luat, iar ceea ce ți-a fost luat n-a fost niciodată cu adevărat al tău.
Cu drag, unei prietene minunate. 

 

Sunt seri în care simți că nu mai poți păstra nimic în tine. Nici tăcerile, nici cuvintele, nici lacrimile care se încăpățânează să curgă... O astfel de seară m-a împins să scriu aceste rânduri...
Mama a fost, este și va rămâne pentru mine cea mai pură formă de prietenie. Una tăcută, necondiționată, caldă, care nu cere niciodată nimic, dar dă totul fără să clipească. În privirea mamei mele am găsit întotdeauna dragoste și adăpost. Nu judecată, nu îndoială, nu teamă. Doar lumină și multă, foarte multă răbdare.A fost acolo, mereu, ca un țărm blând care nu obosește să primească valurile ființei mele, fie că aduceau zâmbete, fie că aduceau furtună. Știa să ierte fără să mustre, să aline fără să întrebe, să tacă fără să fie distantă.
Mama este poate singura ființă care te iubește fără să cântărească ce dai sau ce iei. Fără să-ți ceară să fii altcineva decât ești. Mama nu te iubește pentru performanțele tale, nici pentru bunătatea ta, nici pentru ceea ce realizezi în lume. Te iubește pentru simplul fapt că exiști. Pentru că te-a purtat sub inimă, pentru că ai plâns pe pieptul ei, pentru că într-o zi ai spus „mama” și lumea ei s-a schimbat pentru totdeauna.Ea ar muta toate greutățile lumii din calea ta, fără să ceară explicații, fără să aștepte recunoștință.Și chiar dacă uneori ai rănit-o, prin neatenție, prin grabă, prin absență, mama nu ți-a purtat niciodată ranchiună. Nu ți-a întors spatele, nu a închis ușa. Ea ți-a iertat toate tăcerile, toate plecările fără explicație, toate cuvintele rostite la nervi și toate momentele în care ai ales altceva.Se bucură când reușești, când râzi, când primești o veste bună... Chiar și atunci când ea n-are nimic. Chiar și atunci când, înăuntrul ei, se simte mică și singură. Fericirea ta devine, pe tăcute, răsplata ei.
În lume, iubirea se oferă adesea cu măsură, cu ezitări, cu etichete. Ți se cere să fii într-un fel, să dovedești, să nu greșești prea mult, să nu pleci prea departe. Afecțiunea vine cu așteptări, cu îndoieli strecurate în priviri, cu uși care se închid atunci când nu mai ești pe plac. Dar mama… mama rămâne, chiar și atunci când pleci. Mama iartă, chiar și atunci când nu ceri iertare. Mama te așteaptă fără reproș, fără cronometru, fără mândrie rănită. Ea nu îți iubește reușitele, ea te iubește pe tine.
Mi-am dorit, din adâncul sufletului meu, să fiu cea mai bună prietenă a mamei mele, așa cum mi-a fost și ea mie. Și am crezut că sunt. Am vrut să cred că ea s-a sprijinit de mine, așa cum m-am sprijinit eu de ea mereu... Dar mama nu mi-a pus niciodată pe umeri povara durerilor ei. Nu mi-a arătat niciodată rănile pe care le-a dus în inima ei. Mi-a vorbit despre oboseală adunată, despre dureri de oase pe care le pui pe seama vremii, a mai strecurat câte un oftat printre cuvinte banale... Dar nu mi-a vorbit despre fricile ei, despre golurile, îndoielile și durerile ei adânci. Ea a ales, fără ezitare, să mă protejeze. Să-mi ferească privirea de umbrele care o bântuiau pe dinăuntru, să-mi păstreze zâmbetul netulburat, chiar și atunci când, dincolo de pereți tăcuți, lumea ei se sfărâma bucățică cu bucățică. A știut să cadă în tăcere, fără să mă tragă după ea.
Mamele nu ne spun niciodată totul. Și tocmai de aceea, nu vom fi niciodată cu adevărat cele mai bune prietene ale lor, oricât de mult ne-am strădui. Pentru că ele aleg, fără să ne ceară voie, să ne iubească într-un mod care exclude egoismul și plângerile. Nu ne vor spune cât le este de greu, nici ce lipsuri au, pentru că și-au jurat, în tăcerea inimii lor, să nu ne tulbure. Ca nimeni altcineva pe lume, mamele își doresc să nu ne fie niciodată umbrită fericirea. Să nu le simțim, vreodată, ca pe o povară...
Poate de aceea vă scriu... Vouă, celor care încă mai aveți o mamă. Fiți atente nu doar la ceea ce vă spun, ci mai ales la ceea ce tac. La zâmbetul cu care ascund durerea, la liniștea cu care vă protejează de propriile lor neliniști. Poate aveți, acum, puterea să deveniți nu doar fiicele lor, ci și sprijinul lor. Poate le puteți învăța și încuraja, cu blândețe și fără grabă, că și ele au voie să se sprijine pe cineva.
Întrebați-le, poate, într-o zi tihnită, ce simt, dacă au ceva pe suflet. Și asigurați-le că acum sunteți mari și puternice, că inima voastră știe să primească, să înțeleagă, să stea alături. Spuneți-le că le puteți fi alături nu doar ca fiice, ci și ca acele prietene blânde, răbdătoare și adevărate, pe care le-au meritat dintotdeauna și de care, poate, au avut nevoie mereu... în tăceri, în oboseli, în singurătățile pe care n-au îndrăznit să le rostească. Că nu mai e nevoie să vă protejeze cu prețul tăcerii lor.
Mamă, acum te odihnești în inima mea... și voi încerca, atât cât pot și așa cum știu, cu fiecare gest și cu fiecare zi trăită cu sens, să-ți fac odihna blândă, senină și caldă, cum ai fost tu pentru mine, o viață întreagă. Să-ți fie liniște acolo unde te-am așezat, în mine, cu tot ce ai fost și tot ce ai lăsat în urma ta. ❤

 

Am aflat, nu demult, că în cercul meu mai larg al cunoștințelor, există voci care strecoară printre replici șoptite și conversații obosite ideea că femeile care nu au un bărbat alături sunt de compătimit.Culmea este că ne compătimesc tocmai cei ce trăiesc în relaţii de compromis, în căsnicii rutinate, şterse de lumină, în poveşti în care au uitat să mai viseze. De la cei care nu ştiu sau au uitat că există mai mult, mai viu, mai adevărat decât ceea ce au ales să accepte. Dar noi ştim. Şi poate tocmai de aceea suntem, deocamdată, singure.
Suntem singure, dar nu însingurate. Poate că n-am fost alese sau poate că n-am ales, dar ce privilegiu, să poți alege! Ce binecuvântare să poți aștepta, cu răbdare senină, un bărbat care nu doar stă lângă tine, ci trăiește cu tine, care simte, care ascultă, care înțelege nu doar cu mintea, ci cu inima.
Nu, nu suntem de compătimit. A fi singură nu înseamnă a fi înfrântă. Înseamnă, uneori, a fi prea întreagă pentru o jumătate de poveste. A fi fără un bărbat nu e o cruce de purtat, ci uneori e o binecuvântare de dus cu pași liberi.Poate că ne lipsește, din când în când, o mână care să ne țină, dar avem alte mâini: ale prietenilor care ne iubesc fără pretenții, ale părinților, ale propriei noastre ființe, înzestrată cu forță, cu sens și cu dorința de a merge înainte, frumos.
De ce cred unii că suntem de compătimit? Pentru că suntem libere, pentru că ne alegem singure pașii, pentru că ne trăim bucuriile fără măsură impusă din afară? Pentru că avem curajul de a aştepta ceva ce ne va onora sufletul, nu de a ne agăţa de o prezenţă doar de dragul de a o avea? Da, unele dintre noi pot trăi frumos, se pot simți întregi, fără să fie definite de prezenţa unui partener. Fericirea noastră nu se sprijină pe un umăr de bărbat, ci pe coloana noastră interioară, dreaptă, asumată, curajoasă.Iar dacă unii ne privesc cu milă, să nu ne irosim explicându-ne... să-i privim cu seninătatea celor care înțeleg. Poate că nu și-au întâlnit niciodată acel partener pe care îl visau. Poate că au învățat să se împace cu prea puțin și au numit împăcarea asta... viață.
Nouă nu ni se pare trist că nu avem un partener, nouă ni se pare trist că unii aleg să nu mai spere la mai mult. Că nu-şi mai amintesc cum se simte dragostea adevărată. Noi nu ne-am grăbit, nu ne-am aruncat în braţe ocazionale doar de frica singurătăţii. Am rămas în așteptare din respect faţă de ceea ce suntem şi ceea ce merităm.Şi ne e bine aşa. E frumos, curat, senin.
Așadar, dacă vreodată veți simți nevoia să ne mai compătimiți, faceți-o doar atunci când ne veți vedea plângând de singurătate, nu atunci când ne trăim viața frumos, cu bucuria și seninătatea celor care şi-au descoperit valoarea în afara validării altora. Păstrați-vă mila pentru poveștile cu adevărat triste, nu pentru cele în care o femeie a avut curajul să aleagă demnitatea în locul convenției, libertatea în locul unui rol jucat, și singurătatea senină în locul unei iubiri reci.
Vă mulțumim pentru grijă, desigur. Dar poate n-ar strica, atunci când simțiți nevoia să compătimiți pe cineva, să vă întrebați sincer dacă nu cumva ceea ce vă tulbură este tocmai faptul că noi suntem bine… fără aprobarea voastră. Poate că, în fond, ceea ce vă neliniștește nu sunt lipsurile noastre, ci absența propriei împliniri, pe care încercați s-o camuflați, cu superioritate morală, sub etichete și aparențe.Sau, cine știe, poate că ceea ce se ascunde, de fapt, sub compătimirea voastră, nu este mila... ci un soi de neliniște subtilă, născută din comparația cu o viață pe care nu v-ați dat voie să o trăiți.

 

Îți scriu… pentru că știu că nu mă vei asculta niciodată cu adevărat. Nu ai răbdare. „Nu ai timp.” Și, poate, nici nu crezi că vorbele mele contează.Când oamenii îmbătrânesc, în jurul lor se face tăcere. Li se închid porțile încet, fără zgomot, dar dureros... Cei care altădată îi sunau în fiecare zi, uită azi și să trimită un simplu „Ce mai faceți?”… Cei care, cândva, le umpleau casa de viață și râsete, îi privesc acum ca pe niște figuri rămase în fotografii, ca pe niște oameni dintr-o lume ce nu mai pare să le aparțină.Părinții... despre ei vorbesc. Cei care erau odinioară de neînlocuit și de neprețuit, devin, peste noapte, „prea sensibili”, „prea demodați” sau, mai trist, „prea obositori”, doar pentru că îndrăznesc să spună ceva ce nu ți-a fost pe plac. Nu-i mai privești cu inimă... iar dacă le treci pragul, o faci în grabă, mecanic, ca pe o datorie. Iar când ești acolo, ești departe... în gânduri, în telefon, în altă conversație, în altă lume.Știu, viața te înghite cu totul. Cu alergătura, cu telefoanele, cu notificările, cu grijile tale, cu ecranul care îți mănâncă orele fără să-ți dai seama... Dar între timp, undeva, într-o casă care încă miroase a copilărie, stau doi oameni și așteaptă. Nu știu să ceară, nu știu să bată obrazul. Ei doar stau… și speră. Speră să sune telefonul, speră să le treci pragul, să le spui doar: „Ce mai faceți?” Nimic complicat, doar un semn că nu i-ai uitat.
Nu, nu-ți scriu ca să te cert. N-am dreptul și nici gândul acesta. Îți scriu cu o durere pe care tu încă n-o cunoști. Îți scriu dintr-un loc gol, dintr-un suflet care nu mai are părinți. Eu nu mai am cui să-i trec pragul, să-i duc o pâine caldă, nu mai am cui să-i spun „Aveți grijă de voi” la plecare. Și mi-e dor de acel cuvânt cald spus la ușă: „Ai grijă de tine, mamă...”Ceea ce-ți scriu este, mai mult decât orice, o rugăminte: să-ți amintești că ai încă părinți. Că în spatele unei uși tăcute stă o mamă, un tată, și te așteaptă. Nu ca să-ți ceară ceva, nu ca să te mustre, nu ca să se plângă de ale lor... Ci doar pentru că le e dor... de tine, de copilul care le aducea lumină în casă și sens în viață.Când i-ai întrebat ultima oară, cu adevărat: Mamă, tată, sunteți bine? Aveți ce vă trebuie? Pot veni să vă strâng în brațe? Pot să vă alin, cum m-ați alinat voi pe mine o viață întreagă?Când ai privit ultima dată casa copilăriei tale cu ochii recunoștinței? Să vezi dacă e ceva de reparat, de adus, de așezat în ordine?Nu uita… într-o zi, vei ajunge și tu bătrân și vei înțelege. Vei simți pe pielea ta ce înseamnă să nu bată nimeni la ușă, să nu te mai întrebe nimeni dacă inima ta mai poate duce. Să nu mai contezi pentru cei cărora le-ai fost totul. Să nu mai încapi în viața lor, în inima lor...Și-atunci… cu sufletul frânt îi vei căuta pe ai tăi... Nu într-o casă, nu la o poartă, ci cu flori și lacrimi, pe sub un covor de iarbă, acolo unde nu se mai răspunde... Și vei înțelege cât de bogat ai fost și cât de sărac ai devenit. Cu toată lumea ta mare, care nu-ți va șterge lacrimile, nu-ți va aduce o supă caldă, nu-ți va spune „Ai grijă de tine…”Încă mai ai timp. Întoarce-te, privește-i, ascultă-i. Fă-ți timp pentru ei, bucură-te de prezența lor. Strânge-i în brațe, din toată inima. Fă-o cât timp sunt acolo, cât timp încă te așteaptă... Habar nu ai cât ești de norocos și de bogat!

La un moment dat, niște prieteni foarte dragi mie au ajuns într-un punct critic în căsnicia lor. Îi știam bine pe amândoi, le fusesem aproape de-a lungul anilor și nu a fost nevoie să-mi spună ce nu merge în relația lor. Observasem, în tăceri, în gesturi, în cuvinte strecurate aparent fără greutate, cum se clatină ceva esențial între ei. Mă așteptam, cu tristețe, să se ajungă aici.

Primul care a venit să discutăm despre asta a fost el. Doar că discuția noastră nu s-a desfășurat între patru ochi, ci… în fața mamei lui. Mama aceea care intervine constant, cu opinii necerute, cu reflexe vechi de viață trăită în umbra unui bărbat pe care „l-a servit 40 de ani și n-a mai murit”. Mama aceea care nu ascultă, ci se apără.

- Nu înțeleg ce îi lipsește, mi-a spus el la un moment dat. Are tot ce îi trebuie. O iubesc, o respect, îi sunt fidel. Mergem în vacanțe. Ce vrea mai mult de la mine?

- Poate că percepția ta despre respect nu este tocmai ceea ce are ea nevoie să simtă., i-am spus cu sinceritate. Și i-am adus exemple simple, din viața lor cotidiană, scene la care am fost martoră: „Dă-mi sarea.”, „Mai adu pâine.”, „Mi-e sete.”, „N-ai adus smântână?”, „Nu faci și tu o cafea?”,„Unde-s șosetele?”,„Îmi aduci un prosop?”, „Comandă-mi și mie...” ... Un șir lung de comenzi, repetate automat, rostite cu o naturalețe care, în timp, a devenit obositoare, chiar umilitoare.

Mama lui, desigur, a sărit ca arsă:- Dar ce mai exagerezi, dragă! Și te mai miri că nu te-ai măritat până acum. E nevasta lui. E normal să-l servească! Eu l-am servit pe taică-său 40 de ani! Nici măcar nu știa unde sunt șervețelele în casă. Așa sunt bărbații!- Mă scuzați, i-am spus, dar nu, nu așa sunt bărbații. Așa au fost educați unii dintre ei.
Și poate discuția ar fi devenit aprinsă dacă fiul ei nu i-ar fi cerut, cu oarecare jenă, să nu se mai amestece.Dar, din păcate, concluzia lui a fost tot un refugiu:- Femeile sunt foarte greu de mulțumit. Visează feți-frumoși, gentlemani care să le deschidă ușile, să le aducă flori în fiecare zi. Nu trăim în basme.
Cuvintele lui nu erau altceva decât reflexul unui bărbat crescut să creadă că e firesc ca o femeie să fie ridicată de la masă ca să-i aducă apă, sare, o bere, să comande în locul lui în restaurant... Să-l servească. Să-l slujească. Să-l răsfețe, să-l ocrotească, să-l menajeze.Și cum să-l convingi pe un astfel de bărbat că noi, femeile, nu visăm la basme? Că nu cerem imposibilul? Că nu ne dorim prinți pe cai albi care aduc flori în fiecare zi, ne deschid ușile, ne flatează non stop și rostesc declarații teatrale sub clar de lună? Că nu vrem să fim adulate continuu, răsfățate cu gesturi grandioase și complimente goale? Dar da, ne dorim să fim văzute. Să fim înțelese, ascultate, simțite. Ne dorim ca bărbatul de lângă noi să fie cu adevărat prezent. Să aibă empatia de a observa eforturile noastre, să înțeleagă că o casă ordonată,  hainele curate și împăturite, masa pregătită - toate acestea nu „se fac” singure, ci sunt făcute. Să fie conștient că în spatele confortului său stă timpul nostru, renunțarea noastră, oboseala noastră dusă în tăcere, atunci când ne-am fi dorit, poate, doar un moment de liniște. Să ne vadă atunci când începem să obosim, când ochii ne sunt triști, deși zâmbetul rămâne pe chip ca un reflex învățat.Ne dorim să nu fim mereu ridicate de la masă ca să aducem ceva. Să nu trudim singure, în timp ce el stă relaxat pe canapea, absent la tot ce facem. Ne dorim să nu fim tratate ca niște ființe a căror existență se reduce la a aduce, a rezolva, a face. Ne dorim parteneriat, nu ordine. Apreciere, nu obișnuință. Ne dorim, în esență, să ne simțim femei. Iubite, respectate, prețuite, nu doar pentru ce facem, ci și pentru cine suntem. Pentru că în inima oricărei femei, oricât de puternică ar părea, există o nevoie profundă de a fi privită cu tandrețe, de a fi protejată uneori, de a ști că efortul ei nu este un dat, ci un dar.
Nu tot ce pare „bine” din afară este trăit ca fericire dinăuntru. O femeie nu se simte iubită doar pentru că i se spune asta, ci pentru că se simte prețuită în gesturile mărunte, în grija discretă, în respectul tăcut.Iubirea adevărată nu cere sacrificii mari. Cere prezență, implicare, bun-simț. Cere să nu te porți cu femeia de lângă tine ca și cum ți s-ar cuveni, ci ca și cum ai fi recunoscător că te-a ales.Și poate, într-o zi, vei înțelege că nu ai pierdut-o pentru că „era prea sensibilă” sau „prea pretențioasă”, ori pentru că n-ai avut timp de „prostii și copilării”. Ci pentru că, în fiecare zi, ai făcut un pas înapoi în loc să faci unul mic spre ea.Pentru că ai tăcut când trebuia să-i spui „mulțumesc”, ai cerut când ar fi fost mai firesc să-i oferi, ai rămas așezat când ea obosea în picioare.
Nu, o femeie nu pleacă pentru că nu o iubești. Pleacă pentru că nu se mai simte iubită. Pentru că se simte cerută, dar nu dorită. Aleasă pentru ce face, nu pentru cine este. Pentru că e observată doar când lipsește ceva, dar niciodată când e acolo, prezentă, întreagă și tăcută. Pleacă atunci când nu i se respectă timpul, liniștea, odihna, trupul, feminitatea.Pleacă atunci când i se invalidează sentimentele și nevoile. Când nu mai vezi că mâinile ei sunt tot mai obosite, că zâmbetul ei e tot mai reținut, că râsul pe care îl iubeai se aude tot mai rar. Pleacă atunci când totul este despre ce „faci tu pentru ea”, dar nimic despre cum se simte ea lângă tine. Pleacă atunci când o întrebi ce nu-i convine, ce vrea mai mult, în loc să te întrebi „Oare sunt destul de bun pentru ea, oare se simte iubită? Nu cumva nu-i mai sunt sprijin, ci povară?”Pleacă atunci când tăcerea ei ți se pare normală, dar orice reacție te deranjează. Când efortul ei devine un obicei de care nici nu mai ești conștient, iar o mică greșeală sau omisiune devine motiv de mustrare.Pleacă atunci când ceea ce spun și simt alții ajunge să cântărească mai mult decât ceea ce spune și simte ea. Când vocea ei nu mai e auzită, când trăirile ei sunt minimalizate, când adevărul ei este mereu pus sub semnul întrebării, în timp ce alte voci, mai comode, mai convenabile, devin lege. Pleacă atunci când simte că, lângă tine, a rămas singură cu toate: cu grijile, cu treburile, cu emoțiile ei. Când, de fiecare dată când are nevoie de tine, tu ai ceva mai important de făcut.Pleacă atunci când o faci să se simtă vinovată pentru că are nevoie de afecțiune, de timp, de liniște. Pleacă atunci când o asculți doar ca să-i răspunzi și să te aperi, nicidecum ca să o înțelegi.Pleacă atunci când obosește să îți ceară ceea ce ar fi trebuit să vină de la sine. Pleacă atunci când încetează să mai spere și nu mai găsește în suflet puterea de a aștepta ceea ce, în adâncul inimii, știe că nu va primi niciodată.
Din păcate, relația prietenilor mei nu a putut fi salvată. Nu pentru că nu a existat iubire sau pentru că nu s-ar fi putut reconstrui ceva. Ci pentru că, în spatele lui, zi de zi, gând de gând, era o mamă care i-a transmis, direct sau subtil, dar mai ales prin exemplul personal, că soția lui merita să fie tratată exact așa cum a fost tratată și ea. O femeie care și-a dus căsnicia cu tăcere, servilism și resemnare, și care, în loc să-i ofere fiului o lecție despre demnitate, parteneriat și grijă, i-a transmis moștenirea propriilor renunțări. Pentru ea, normalitatea însemna să fii ridicată de la masă, să aduci, să servești, să nu te plângi. Pentru ea, iubirea era sacrificiu tăcut și efort neobservat. Și l-a învățat că, dacă o femeie nu acceptă același tip de viață, înseamnă că e nerecunoscătoare, că vrea prea mult, că visează la basme, că e feministă. Așa se perpetuează nefericirea, dintr-o generație în alta, ca o rană transmisă sub forma educației. Și chiar dacă el a avut în fața ochilor o femeie blândă, răbdătoare, prezentă, care l-a iubit și a încercat să-l facă fericit, n-a știut să vadă altceva decât ce i s-a spus că trebuie să vadă.

 

Pe lângă scris, una dintre marile mele pasiuni este gătitul. Îmi place să petrec timp în bucătărie, să descopăr combinații noi, să simt aromele și texturile transformându-se sub ochii mei. Iar cel mai mult îmi place să fac torturi și prăjituri pentru cei dragi. Mă relaxează procesul, ador mirosul de blat copt care umple casa și îmi dă un sentiment profund de tihnă. La final, din toată răbdarea și dăruirea, iese un desert delicios care se împarte și se savurează împreună cu cei dragi.
Recent, după ce am postat pe Facebook un reel cu un tort făcut de mine (îl poți viziona aici: Tort cu frișcă și căpșune ), am primit o mulțime de mesaje de la voi. M-ați întrebat cum fac blatul, ce produse folosesc, ce trucuri aplic. Și m-am bucurat tare mult - nu doar pentru interesul vostru, ci și pentru că am simțit dorința voastră de a încerca să pregătiți singuri acasă torturi sau prăjituri.
Tocmai de aceea, astăzi vreau să vă împărtășesc rețeta mea preferată de tort. Este genul de tort pe care îl pregătești într-o oră și pe care toți îl vor adora.
Secretul acestui tort stă în blatul lui minunat, o rețetă pe care am învățat-o de la o doamnă din Austria, într-una din călătoriile mele în Hochkönig. Așa s-a născut tortul pe care vi-l arăt astăzi: pufos, delicat, cu un blat fin și aerat, care nu are nevoie de însiropare și poate fi umplut cu orice cremă vă place.Mai jos găsiți rețeta completă și câteva trucuri din propria experiență, cu speranța că vă vor inspira să pregătiți și voi torturi acasă - nu neapărat perfecte, dar delicioase și delicate ca o atingere tandră.
Tort pufos cu cremă de frișcă, mascarpone și căpșune
Timp de preparare: aprox. 1 orăPorții: 8-10 feliiTavă recomandată: rotundă, 23 cm diametru
Ingrediente pentru blat:6 ouă (la temperatura camerei)190 g zahăr fin 90 g făină (cu 9-12% proteine) 30 g amidon de cartofi 50 ml smântână lichidă (pentru frișcă sau pentru gătit)1 praf de sare1 esență de vanilie1/2 linguriță praf de copt 
Mod de preparare blat:Separă ouăle: folosim toate cele 6 albușuri și doar 4 gălbenușuri.Mixează (timp de 1 minut) albușurile cu un praf de sare, apoi adaugă zahărul. Mixează până obții o bezea fermă și lucioasă. Amestecă doar 4 dintre gălbenușuri cu vanilia și încorporează-le ușor în spuma de ouă, mixând scurt, doar cât să se combine. Adaugă făina cernută amestecată cu amidonul și praful de copt și amestecă ușor cu un tel sau cu o spatulă, cu mișcări largi, de jos în sus.Încălzește ușor smântâna lichidă (să fie călduță, nu fierbinte) și adaug-o la final, amestecând delicat.
Coacere:Toarnă compoziția într-o tavă rotundă (poate fi și pătrată, dar ideal cu fundul detașabil) tapetată cu hârtie de copt la bază și unsă pe margini cu ulei sau unt. Coace în cuptorul preîncălzit la 170°C, fără ventilație, timp de 25 de minute. Nu deschide ușa cuptorului în timpul coacerii. Nu este necesar să faci test cu scobitoarea. Lasă blatul să se răcească complet înainte să-l tai în 2 sau 3 straturi, în funcție de cât de înalt a crescut. Este posibil ca mijlocul blatului să se lase puțin, dar este ok, nu te îngrijora.  
Cremă de frișcă, mascarpone și căpșune Ingrediente:500 ml frișcă lichidă neîndulcită (rece)250 g mascarpone (rece)300 ml piure de căpșune rece (preparat din căpșune blenduite)2-3 linguri zahăr pudră (depinde cât de dulce se dorește)100 g căpșune proaspete, tăiate cubulețe miciMod de preparare cremă:Bate frișca împreună cu zahărul pudră, până începe să prindă consistență (nu complet fermă).Adaugă crema de mascarpone rece și piureul de căpșune. Mixează până obții o cremă aerată, dar nu exagera cu mixarea. 1 minut ar trebui să fie de ajuns ca să obții consistența perfectă.  
Asamblare:Înainte de a tăia blatul (complet rece), îmi place să-l curăț de stratul subțire, închis la culoare, ușor caramelizat, care se formează în timpul coacerii. Astfel, blatul arată mai frumos, mai elegant, mai delicat. Se curăță ușor, prin răzuire cu un cuțit sau doar cu degetele. Nu arunc aceste firimituri, ci le usuc și le păstrez. Devin crocante, aerate și foarte gustoase, iar atunci când servesc o felie de tort le adaug deasupra. Adaugă o textură subtilă și un plus de aromă.Taie blatul în 2 sau 3 straturi egale, în funcție de cât de înalt a crescut. Eu folosesc un fierăstrău special pentru blaturi, dar dacă nu ai unul, poți folosi și un cuțit lung, dar cu multă grijă. Blatul este foarte pufos și delicat, așa că trebuie manevrat atent pentru a evita ruperea sau sfărâmarea lui.Așază primul strat de blat pe un platou. Adaugă un strat generos de cremă, apoi un strat de bucățele de căpșune proaspete. Peste acestea, întinde încă un strat subțire de cremă, cât să „sigileze” fructele în interior. Acest pas ajută fructele și blatul să nu alunece. Dacă îți este mai ușor, poți amesteca de la început o parte din cremă cu căpșunele tăiate.Continuă cu următorul strat de blat, iar deasupra adaugă restul de cremă, netezind frumos.Decorează cu fructe proaspete (căpșune întregi sau tăiate), frunze de mentă, flori comestibile sau fulgi de ciocolată albă.Iată și câteva poze sugestive: 








Observații:- Poți pregăti blatul și cu o zi înainte și îl poți păstra acoperit cu folie alimentară, la temperatura camerei sau în frigider.
- Toate ingredientele pentru cremă trebuie să fie reci, direct din frigider (frișca, mascarponele și piureul de căpșune). E important să aibă aproximativ aceeași temperatură, ca să se combine ușor și să obții o textură fină și stabilă. Dacă unul dintre ele este cald sau la temperatura camerei, există riscul ca frișca să se taie sau crema să devină prea moale.- Crema trebuie păstrată la frigider și montată doar după ce blatul s-a răcit complet.- În cazul în care crema este prea moale la montare, nu te îngrijora. Poți folosi fie forma de copt în care ai făcut blatul (cu pereții detașabili), fie să învelești marginile tortului în folie de acetofan. Acest truc simplu va ține crema la locul ei și va preveni scurgerea. După câteva ore la frigider, crema se va întări frumos, iar tortul va putea fi scos cu ușurință și decorat. - Dacă îți dorești o aromă mai intensă de căpșune, poți adăuga în cremă și jeleu sau ragu de căpșune. - Tortul este mai bun dacă stă câteva ore la rece.
- Cu acest tip de blat pregătesc mai multe torturi, folosind creme diferite, în funcție de sezon, de ocazie sau de ce am prin frigider. Este un blat versatil, atât de pufos și stabil, încât merge cu aproape orice tip de umplutură.
- Dacă vrei să schimbi crema din rețeta de mai sus, iată câteva sugestii:Frișcă cu căpșune sau zmeură - o variantă răcoritoare, perfectă pentru vară.Cremă cu brânză dulce – ușoară și delicată, merge foarte bine cu fructe proaspete.Ganache de ciocolată albă, roz sau neagrăCremă de vanilie fiartă (de tip patissière) Cremă de caramelCremă de frișcă, mascarpone și pastă de fisticCremă de frișcă, mascarpone și afine... Sper ca această rețetă să vă inspire să pregătiți torturi acasă - nu neapărat perfecte, ci sincere, delicate și pline de drag.Un tort nu înseamnă doar ingrediente amestecate cu grijă. Înseamnă timp, atenție, arome care adună oamenii în jurul mesei, clipe care rămân. Fie că îl faci pentru o aniversare, pentru cineva drag sau pur și simplu pentru a aduce bucurie într-o zi obișnuită, tortul are darul de a transforma momentele simple în amintiri dulci.Și întotdeauna va exista un motiv pentru a dărui un tort: o zi de naștere, o revedere, un copil sărman care merită să simtă că și ziua lui contează. Un tort făcut cu mâinile tale devine, în felul lui discret, o declarație de grijă, de prezență, de iubire.

Vă doresc zile blânde, miros de blat copt în casă și oameni frumoși în jur - din aceia pentru care merită să aprinzi cuptorul și să așezi cu grijă o feliuță de tort și de suflet în farfurie. ❤️

 

Nu poți scrie fără să simți. Poți așeza cuvintele în rânduri cuminți, poți îmbrăca frazele în cele mai frumoase haine, dar dacă nu bate în ele o inimă - rămân goale, ca niște scrisori fără destinatar.Scrisul adevărat nu se naște din ceea ce știi, ci din ceea ce te doare, te înalță sau te arde în tăcere. Vine din ce-ai pierdut și n-ai uitat, din ce-ai primit și n-ai știut să păstrezi, din ce-ai iubit și te-a învățat să mergi mai departe.Scrisul nu e o dovadă că știi. E o mărturie că ai simțit. Când scrii din cunoaștere, textele pot deveni corecte, ordonate, chiar admirabile, dar când scrii din simțire, ele prind suflet. Se strecoară în oameni ca o bătaie ușoară în piept, ca o amintire pe care nu știau că o poartă.
Uneori, scrii ca să nu te frângi. Alteori, ca să spui „mulțumesc” cuiva care nu te mai poate auzi.Scrii ca să nu uiți cine ești, ca să-ți aduci aminte de unde vii. Scrii ca să legi bucăți din tine pe care altfel nu le-ai mai putea ține laolaltă.Cuvintele nu se nasc doar din minte, ci din freamătul mut al unei clipe trăite cu toată ființa.Dintr-un dor. Dintr-o amintire care înflorește când te credeai împăcat. Dintr-o întâlnire care te-a schimbat pentru totdeauna, chiar dacă n-a durat.
Adevăratul scris nu este niciodată doar despre ceilalți. Este, mai întâi, o întoarcere la tine. Și o formă de vindecare. De a-ți atinge rănile cu blândețe, până când devin frumuseți de povestit. Scrisul dă glas lucrurilor pe care le-ai tăcut prea mult - ce-ai ascuns sub zâmbete, ce-ai simțit prea adânc, ce ți-a fost rușine sau teamă să trăiești până la capăt. E felul tăcut în care inima îndrăznește să se audă.Este o mângâiere întoarsă în timp. O privire blândă pe care o oferi versiunii tale rănite. Un fel de a-i spune: „Am trecut prin toate astea. Și uite, încă sunt aici. Încă pot.”Uneori, cuvintele te spală de teamă, alteori, scot la suprafață ce te doare cel mai tare, dar niciodată nu te lasă în același loc. Te mută încet, de pe muchia suferinței, pe firul subțire al împăcării. Și chiar dacă nu vindecă tot, scrisul poate lega bucățile. Le poate ține strâns până înveți, din nou, să stai în tine cu pace.Scrisul nu schimbă trecutul, dar te ajută să nu te mai temi de el.
Între scriitor și cititor se naște o intimitate tăcută, dar nemăsurat de vie. Nu se privesc, nu se ating, nu se cunosc cu adevărat și totuși, acolo, printre cuvinte, se întâmplă ceva sacru... Cititorul deschide o pagină, iar tu, fără să știi, îi așezi în mâini o parte din sufletul tău. Iar el, dacă e pregătit - dacă inima lui vibrează pe aceeași frecvență - o primește ca pe o mângâiere pe care o aștepta de mult.Uneori, el citește ce tu nici n-ai știut că ai spus. Alteori, tu scrii ce el n-a îndrăznit niciodată să rostească. Este o recunoaștere mută, un fel de „și eu”, care nu are nevoie de explicații. Doar de inimă.Scrisul nu unește doar idei. Unește oameni. Ființe. Fragilități. Când cineva te citește cu adevărat, nu doar ochii lui ajung la tine, ci și o parte din viața lui, din dorurile, întrebările și rănile pe care le poartă. E o împletire nevăzută între ceea ce ai trăit tu și ceea ce a trăit el. O întâlnire în mijlocul unei fraze. Și nu ai nevoie de răspunsuri, nici de aprecieri... Doar de această tăcere împărtășită care spune: „Te-am simțit. Nu ești singur.”
Scrisul trăit nu cere aplauze. Și nu are nevoie să fie înțeles de toată lumea. El își caută oamenii lui - cei care au trecut prin același freamăt, aceeași așteptare, aceeași durere tăcută. E un fel de a spune: „Și eu am fost acolo” - fără să ridici vocea, fără să convingi pe nimeni.Uneori scrii în șoaptă, pentru că adevărul e prea fragil. Alteori, scrii cu toată puterea, ca și cum ai vrea să smulgi o umbră din tine. Dar de fiecare dată, scrisul devine puntea care te trece dinspre ceea ce ai trăit, spre ceea ce poți dărui. Pentru că în cuvintele tale - chiar și în cele simple - poate încăpea lumina pe care nu ai știut s-o ceri, dar ți-ai dorit-o dintotdeauna.Nu toți vor înțelege ceea ce scrii... Și e în regulă. Scrisul nu e despre a convinge. Nu e despre a plăcea. E despre a pune lumină acolo unde altcineva poate că nu a îndrăznit încă să privească.E despre a-ți spune adevărul, chiar și atunci când nimeni nu-l aplaudă. Pentru unii, ceea ce scrii e o oglindă. Pentru alții, o enigmă. Dar pentru câțiva devine un adăpost. Și pentru ei merită să scrii mai departe. Pentru ei… și pentru tine.

 

Cu ani în urmă, am trăit o iubire care părea statornică, liniștită, curată.Nimic nu prevestea sfârșitul. Ne înțelegeam, trăiam în armonie, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că inima lui se îndrepta încet spre altcineva, fără ca eu să simt măcar o adiere de neliniște.Și totuși, într-o zi, fără o discuție onestă, fără acea minimă eleganță a despărțirii care lasă demnitatea intactă, și-a găsit pe altcineva.N-am făcut crize. N-am implorat explicații. Nu mi-am strigat suferința.Am plâns, da. Dar în tăcere. În tăcerea care știe să fie demnă chiar și atunci când inima se frânge. L-am lăsat să plece. Nu l-am implorat să rămână, nu m-am zbătut să-l recuceresc.Dar ea - cealaltă femeie - nu s-a mulțumit cu simplul fapt că l-a câștigat. Parcă nu-i era de ajuns prezența lui alături de ea. Simțea nevoia să îmi dovedească mereu, obositor, că a „înfrânt”.Îmi trimitea mesaje pline de satisfacție ostentativă, dintre care unul îmi răsună și azi în minte: „Acum este al meu.”Se temea, probabil, că el s-ar putea întoarce la mine, că aș putea încerca să-l recuceresc. Poate de aceea îmi trimitea mesaje menite să mă facă să renunț, spunându-mi că nu sunt destul de bună pentru el, că nu mă ridic la nivelul financiar dorit (😄) și alte asemenea inepții...La un moment dat, obosită de insistențele ei, i-am răspuns cu seninătate: „Păstrează-l, dragă. Eu știu că merit mai mult.”I-am spus și ceea ce, sincer, intuiam: că nu pot garanta că el nu va încerca, într-o zi, să se întoarcă la mine - ceea ce, previzibil, s-a și întâmplat.„Păstrează-l, cu tot cu îndoielile lui” - a fost ultimul mesaj pe care i l-am trimis. „Ce cucerești cu disperare, păstrezi cu teamă...”Și nu i-am mai răspuns niciodată la mesaje.Am înțeles că cine simte nevoia să proclame o victorie asupra altcuiva, în adâncul sufletului său nu este nicidecum un învingător. Este doar un suflet neliniștit, flămând de confirmări, avid de o validare pe care, oricât ar căuta-o în afara sa, nu o va găsi niciodată deplină.Anii au trecut. Întâmplarea a făcut să ne mai intersectăm prin oraș. Ea îmi zâmbea triumfător, îl apuca strâns de braț, îl săruta cu vădită ostentație, de parcă fiecare gest era o lovitură simbolică adusă mie.Dar eu o priveam cu seninătate. Nu cu dispreț, nu cu superioritate, ci cu  liniștea aceea pe care o are omul împăcat cu drumul său.Recent, ne-am întâlnit din nou, într-un spațiu public. Mi-a zâmbit, surprinzător de cordial, și m-a salutat. I-am răspuns, fără ezitare, politicos. Prietena mea, martoră la scena aceasta, mi-a șoptit revoltată: „Cum de o saluți pe femeia asta?”Am zâmbit și i-am spus: „Poate chiar ar trebui să-i mulțumesc. Mi l-a scos din viață, mi l-a luat din suflet, și uite cât de bine îmi este fără el. Nu sunt supărată pe ea. N-am fost niciodată. Sunt mai puternică decât atât.”Pentru că, în cele din urmă, adevăratul câștig este întotdeauna al femeii care rămâne cu sufletul curat, cu demnitatea neatinsă și cu liniștea netulburată. Cea care nu a fost nevoită să calce peste alt suflet pentru a se simți valoroasă. Cea care, privind înapoi, nu simte nevoia să măsoare câștigul în numărul de inimi frânte, ci în propria pace lăuntrică.Așa că, dragă „cealaltă femeie”, chiar îți mulțumesc. Pentru că mi l-ai luat atunci când trebuia să plece. Pentru că, fără să știi, mi-ai făcut un bine: mi-ai eliberat drumul către o viață mai bună. Așadar, victoria ta nu înseamnă înfrângerea mea. 
Există, din păcate, femei care își risipesc energia într-o luptă absurdă pentru a cuceri bărbatul altei femei. Și, de cele mai multe ori, trăiesc cu iluzia ademenitoare că, odată ce l-au „câștigat”, acest lucru le validează superioritatea. Le place să creadă că „reușita” lor confirmă că sunt mai frumoase, mai valoroase, mai demne de iubire.Însă adevărul este altul, mai puțin măgulitor și mai greu de acceptat: o astfel de „victorie” nu vorbește despre calitățile ei, ci despre disperarea care a împins-o să lupte într-o cursă nedemnă.Pentru că a smulge pe cineva dintr-o poveste de dragoste nu înseamnă, în mod real, că ai fost mai bună...Să râvnești la ce aparține altcuiva, să tulburi liniștea altor suflete, să calci peste sentimente fără să-ți tremure conștiința - asta nu este nici forță, nici valoare, nici victorie. Este doar o rătăcire oarbă, alimentată de disperare.Cine pătrunde cu orice preț într-o relație deja construită, cine distruge echilibrul altora fără pic de scrupule, cine calcă peste sufletul altei femei pentru a obține ceea ce dorește, nu dovedește superioritate. Dovedește, mai degrabă, o lipsă cruntă de empatie și de respect, atât față de ceilalți, cât și față de sine.Dragostea nu este și nu va fi niciodată o competiție între femei. Bărbatul pentru care ești nevoită să lupți, să înfrângi, să-l smulgi din brațele altei femei nu este un premiu. Nu este nici trofeu, nici laudă de sine, nici dovadă a valorii tale... ci mai degrabă o rană purtată dintr-o relație în alta. Iar acolo unde s-a semănat durere, niciodată nu va rodi liniștea.Poate că pentru o vreme, îți vei hrăni orgoliul cu iluzia că ai câștigat. Dar mai devreme sau mai târziu, această iluzie se va risipi. Și atunci vei înțelege că, dacă a fost nevoie să frângi o altă inimă ca să-l obții, nu ai câștigat nimic. Ai ales, mai degrabă, să te pierzi pe tine, în disperare.Disperarea de a fi „aleasă” nu este o virtute, ci o rătăcire amară a sufletului. Lipsa de scrupule nu e o medalie de onoare, ci o pată pe conștiință. Iar absența empatiei nu e o dovadă de tărie, ci o rană adâncă, deghizată sub masca triumfului.Se ascunde o amăgire perfidă în a crede că, dacă ai înfrânt o altă femeie, ești cu adevărat mai presus decât ea. Dar poate că, în realitate, n-ai fost decât mai potrivită pentru el. Poate că nici n-a fost nevoie de vreo luptă, pentru că el era deja plecat, cu sufletul, din povestea lor. Iar asta nu te face mai bună, ci doar persoana la care el a ajuns atunci când relația lui cu ea se stingea oricum.Am învățat, cu timpul, că ceea ce îți aparține cu adevărat nu îți poate lua nimeni. Iar ceea ce viața îți ia, o face pentru că trebuie să facă loc la altceva, poate mai potrivit pentru tine. Când cineva pleacă, nu pleacă pentru că altcineva a fost mai bun. Ci pentru că destinul îl duce pe fiecare acolo unde îi este locul.Nu există victorie adevărată acolo unde a fost nevoie de suferința altcuiva pentru a o obține. Nu există fericire reală clădită pe ruinele unei iubiri destrămate. Și nu există liniște acolo unde s-au strecurat minciuna, trădarea și lipsa de demnitate.Așa că, dragă „cealaltă femeie”, dacă ai nevoie să te convingi că ai câștigat, amintește-ți: victoria adevărată nu se măsoară în oameni smulși din brațele altora, ci în pacea sufletului tău. Iar dacă pentru a obține un bărbat ai fost nevoită să calci peste inima altcuiva, nu ești mai bună... ci doar mai flămândă de confirmări. Și oricât ai încerca să ascunzi această foame sub zâmbete de triumf, ea va rămâne mereu cu tine.Iar ceea ce ți-ai însușit provocând durere, te va durea într-o zi. 😉

Dragii mei prieteni și cititori,
Astăzi, cu inima plină de bucurie, vă împărtășesc o veste bună: cartea „Poți și meriți mai mult” a prins aripi și a plecat în lume!
Această carte s-a născut din dorința profundă de a vă dărui nu doar pagini scrise, ci o punte spre voi înșivă, spre forța și frumusețea pe care le purtați înăuntrul vostru. Am simțit, cu toată ființa mea, că era nevoie de această carte și sper, din tot sufletul, ca ea să devină acel prieten tăcut care vă șoptește, când aveți nevoie, că suntem făcuți pentru mai mult, că merităm mai mult, că putem mai mult.
Nu cred că este doar o pură întâmplare că această carte vede lumina zilei acum, la început de primăvară - sezonul renașterii, al mugurilor ce se deschid și al viselor care prind culoare. Poate că vine exact la timpul potrivit pentru voi, ca un îndemn blând, ca un suflu proaspăt care să vă amintească de propria voastră putere, de lumina voastră interioară, de frumusețea unică a fiecăruia dintre voi.
Dar, așa cum niciun vis nu prinde viață de unul singur, nici această carte nu ar fi ajuns la voi fără oamenii care au crezut în ea alături de mine. Le mulțumesc din suflet minunatei echipe a editurii Bookzone și domnului Florin Enceanu pentru profesionalismul, dedicarea și pasiunea cu care au făcut posibilă publicarea acestei cărți.
Cartea este deja disponibilă pe Bookzone  (carte Poți și meriți mai mult) și o veți găsi și în pachete speciale, alături de alte cărți scrise de mine sau de alți autori îndrăgiți.
Vă mulțumesc că îmi sunteți alături și că împărtășim împreună această călătorie! Sper din toată inima ca această carte să vă atingă sufletul și să vă reamintească, cu fiecare pagină, că sunteți puternici, prețioși, minunați și că, întotdeauna, puteți și meritați mai mult!
Cu drag și recunoștință,a voastră, Irina