Bogdan Costin's Blog - Posts Tagged "disco-titanic"
Disco titanic - jurnal de cititor
În 2017 am zis să îmi depășesc rezervele în a citi literatură română, create în urma mai multor dezamăgiri) și am citit 3 dintre cele mai apreciate de critică romane românești. Cronicile genocidului de Aldulescu, Interior zero de Lavinia Braniște și, ultimul, Disco Titanic de Radu Pavel Gheo. Cronicile genocidului au fost un chin, Interior Zero mi-a plăcut cel mai mult dintre astea 3 (și mi-am spus părerea despre el pe Goodreads).
Am pornit la citirea unuia dintre cele mai lăudate romane ale anilor 2016, 2017, cu un amestec de scepticism (care mi se activează când citesc scriitori români super lăudați de toți criticii) şi sinceră curiozitate şi deschidere. Nu mai citisem nimic de Radu Pavel Gheo până acum. Am început să citesc cartea ca un cititor curios, dar curând lectura s-a transformat în una de scriitor. Am fost nevoit să citesc totul cu ochi tot mai critic, descoperind, pentru a nu știu câta oară, lipsa de meșteșug a scriitorului român în a scrie o poveste, cu un personaj bine conturat ale cărui acțiuni le înțelegi pentru că îi înțelegi motivația. Acesta e motorul principal al tuturor poveștilor, de peste tot în lume, dintotdeauna, din toate timpurile. Concluzia mea: din nou, încă un scriitor român care nu respectă această regulă simplă și basic a scrisului unei povești.
După primul capitol am hotărât să țin un mic jurnal al citirii acestui roman. Că altfel uit. Cum conține pe alocuri spoilere, dacă nu ați citit cartea și nu vreți să vă fie dezvăluite, v/aș ruga să vă opriți aici.
Cap. 1
Bere rece. Primul capitol, primele impresii. Prea mult "pulă". Nu că aş fi eu un pudibond, am folosit mult limbaj vulgar în primul meu roman, dar aici parcă e meteahna literaturii şi filmului românesc: tre să înjuri ca să fii cool, mult, chiar dacă nu e neapărat necesar. Senzația aia de folosit "pulă" ca de un tocilar care vrea să pară șmecher, folosit nu foarte natural, nu că e necesar personajelor, ci mai mult scriitorului/regizorului. Oricum dialogurile nu dau pe dinafară de naturalețe. Apoi: 4 personaje, nici unul bine identificat, încă nu mă pot apropia de nici unul. Nu ştiu cine va fi personajul principal. După pomenirea prin nume mai degrabă Loți sau Vivi, deşi ştiu că nu e aşa, pentru că din prezentarea cărții am înțeles că ca fi unul Vlad. La finele capitolului, habar n-am cine e Vlad. O greşeală, părerea mea, să nu faci asta în primul capitol. Apoi: totul mult prea contextualizat, dacă nu eşti bănățean, textul te cam respinge, mai ales că scriitorul nu ia distanță față de dialogul personajelor sale bănățene.
Cap. 2
Film. Abia l-am început, aha, deci va fi scris ca un scenariu de film. Primul impuls: m-am uitat la câte pagini are: 31-87. Enorm. Pe bune, chiar se mai poartă azi schimbările astea de registru, sunt o mare inovație? Common... Ok, asta am scris după prima pagină a capitolului, citesc mai departe...
Pag 34, o propoziție: " blugii sunt, evident, suflecați pe glezne". De ce evident? Eu habar n-am ce e aşa de evident. Semn clar de scriitor cu prea mult subiectivism în scriere. Oricum, chiar preluată convenția de scenariu de film, nu e folosită ca atare, mult prea multă descriere în partea introductivă. Pag 35: referinte corecte, dar iarăși foarte contextualizate şi neexplicate: cercelul în urechea dreaptă sau stângă ca să nu fi luat drept gay. Poate un issue în 2000, dar nu în 2017. Iar dacă nu-l explici cititorului de azi, ceva mai tânăr, nu îl va înțelege. Din nou, scriitor care nu poate evada din subiectivismul lui. Dialoguri cam artificiale. Şi o disonanță: la începutul scenei din discotecă zice de locul unde atârna până nu demult tabloul lui Ceauşescu (şi mă face să cred că suntem după 89), dar de fapt înțelegi că suntem totuşi în lunile de dinainte de decembrie 89.
Dialogurile cam siropoase. Diminutivul "Vladulețule" cu care e apelat personajul principal de alte personaje, mai ales de soție, m-a omorât.
Ok, la finele capitolului am înțeles că Vlad e personajul principal, dar nu a prins încă nici un pic de profunzime. E doar un om care trece prin nişte evenimente, iubire şi revoluția de la Timişoara, personalitatea lui nu e cine ştie ce conturată. Sorry, vreau să citesc cu plăcere dar sunt prea multe lucruri care mă deranjează şi îmi strică lectura.
Cap 3
Tot prea multă " pulă". Suntem în 2017. Înțeleg că s-a dat dezlegare la pulă după 90 şi toți scriitorii şi cineaştii au abuzat ca să fie cool, dar în 2017 mi se pare ceva depăşit.
Dialoguri tot cam artificiale şi subiecte prea clişeu şi banale. Pe unul l-a înşelat nevasta şi e nervos, pe altul l-a părăsit iubita că nu vrea să facă copil. Ok, e realism, toți bărbații au astfel de discuții la bere, dar nu cred că scriitorul trebuie să bată la maşină stenogramele realității, astfel de dialoguri pot fi material de roman, dar scriitorul ar trebui să le pună într-un context, să le dea o altă menire, să fie utile în a duce acțiunea mai departe, nu doar să le transcrie pe pagină. Asta e impresia mea.
Cap. 4
Sunt deja la pagina 130. Nu înțeleg încotro merge acțiunea şi ce vrea personajul de la viață. În mod normal aş fi abandonat romanul în acest punct. O fi o lecție de creative writing american asta cu motivația personajului pe care scriitorul ar fi trebit deja să ne-o ofere şi că fiecare scenă trebuie să împingă acțiunea în acest sens, dar se cam aplică în toate marile romane/scrieri/povești. Doar dacă mă gândesc la Crimă şi pedeapsă, Procesul sau Metamorfoza, Suflete moarte, Marele Gatsby, Pata umană, Hamlet, Odiseea lui Homer şi multe altele, am aflat în maxim primele 50 de pagini despre ce e vorba. Aici încă nu. Asta e o meteahnă a foarte multe romane româneşti, de asta pare totul aşa de superficial şi de suprafață, pentru că nu ştiu ce vrea de la povestea asta Vlad, personajul principal. În continuare mă ucide diminutivul Vlădulețule.
Un capitol cu o foarte foarte densă şi lungă discuție despre Banat care m-a obosit şi cu care nu cred că te poți conecta dacă nu eşti de acolo.
Cap. 5
O incursiune în trecut când Vladulețu avea 16 ani. Ca să vedem mai în detaliu viața de atunci ca licean, cum stâlceşte imnul şi are probleme cu profu de istorie de care se legase la sfârşitul capitolului 4. Plus o revenire bruscă în prezent. Totuşi nimic ieşit din comun, din nou, acțiunea e prea banală, situațiile prea comune. Nici nu e ca şi cum ar fi săpat într-o traumă a personajului, a făcut o boacănă, şi-a luat o bătaie de la tac-su, cam asta-i tot. Prea puțin pentru mine.
Cap.6
O nouă incursiune inutil de lungă în trecut când Vlad a mers la Split în vacanță cu ai lui, în vara lui 89, unde a întâlnit-o pe Marina pe care a pupat-o şi de care s-a îndrăgostit. Drumul până la Split e descris cu multe expozee din istoria locurilor, din trecut sau din viitorul război din fost Iugoslavie. Apoi povestea cu Marina, banală de ți se strepezesc dinții. Băi, sunt la pagina 270 şi iertată îmi fie cârcoteala şi critica, dar e un roman plictisitor. Ăsta a fost un capitol enorm ca să-mi spună ceva ce ştiam deja din primele capitole, că în vacanța de la Split Vlad a cunoscut o fată, Marina, fără să am alte revelații. A fucking waste of pages. Deja mă irită experimentul ăsta de a citi poate cel mai lăudat roman al anului 2016.
Cap.7
Mno. Nişte compromisuri cu securistul în prezent. Parcă se întâmplă ceva. Dar tot cam subțire intriga. Nu reuşeşte să mă implice cu adevărat. Şi suntem la pagina 328. Pfff. Deranjante şi discuțiile obsesive deja despre Banat vs. Mitici şi alții.
Cap. 8
Călătoria spre Split, 22 de ani mai târziu cu familia. Foarte subțire şi tras de păr modul în care Emilia, soția de acum, se raportează la acea Marina cu care Vlad s-a pupat cu 22 de ani în urmă. Plm, era o fată cu care s-a pupat in vara lu 89 si apoi a pomenit-o cand era ranit la revolutia din 89. Totusi... e o tensiune foarte artificial creată pe tema asta a Marinei. Iar călătoria asta până la Split pare a fi mai degraba inițiativa Emiliei, nu a lui Vlad.
Prea mult dialog inutil care nu construieşte nimic, vorbărie.
Ok, întâlnire cu Marina dupa 22 de ani şi restul. Oameni care între timp au trecut prin trauma războiului iugoslav, Marina si-a pierdut fratele. Multe drame, dar tot nu m-am putut conecta. Pentru că Vlad și soția doar asistă, le sunt povestite de celelalte personaje.
Cap. 9
Oau. Ce inovație, capitol narat la persoana 1, după ce toate până atunci au fost la persoana a 3-a. Vlad soției lui. Deja mi se par atata de obositoare discuțiile astea despre bănățeni, sârbi, croați, iugoslavi, români, zici că numai despre asta pot vorbi toate personajele.
Şi tadaaam, marele secret teribil ascuns in aceşti ani (dar care nu pare să fi avut nici un efect asupra lui Vlad cu adevărat). Oau, ce să zic. Au omorât în gaşcă un bosniac care se dăduse agresiv la Marina la discoteca titanic din Split. Oau. Psihologic vorbind, nu am simțit până la pagina asta aproape de finalul romanului nici o legătură între acest eveniment și personalitatea lui Vlad, personajul nu mi-a părut că simte vreo remușcare, vină, ceva, și că acțiunile lui ulterioare au avut vreo legătură cu acel eveniment care în mod normal ar marca profund pe oricine.
Cap.10.
Un capitol în care tot ce face Vlad e să asculte despre atrocitățile războaielor iugoslave de la Frane, unul din gaşca aia de croați care l-a omorât pe bosniac la discotecă. O grămadă de atrocități, dar inutile în ecuația personajului principal Vlad. Mai am puțin, dar şandramaua asta de 450 de pagini scârțâie rău de tot.
Cap.11 + epilog
Pfff.. ce pseudo deznodământ tras de păr. Jenant, îmi pare rău s-o zic. Un roman slab, neînchegat, cu un personaj principal inconsistent.
După terminarea romanului, m-am uitat pe google la niște recenzii. ”un roman excepțional... Radu Pavel Gheo este unul dintre cei mai străluciți romancieri români contemporani în ordinea compoziției, a articulării unei macrostructuri ficționale valide.” (Mihaela Ursa). „Un scriitor stralucit, ce va marca o epoca.” (Mircea Iorgulescu). „Cu lectia lui Bulgakov, a marilor prozatori americani si a cineastilor rusi, cehi si polonezi din anii ’70-’80 bine asimilata, Radu Pavel Gheo e un romancier de mina intii.” (Adriana Bittel). ”În literatura actuală Radu Pavel Gheo are un dar unic de a construi personaje (în special feminine) și povești (pline de suspans narativ și valorificând întreaga gamă emoțională).” (Mihai Iovănel) (Emilia, soția lui Vlad, pe bune, personaj bine construit? Dacă te întrebi la finele poveștii cum e Emilia, ce fel de soție/femeie, îți răspunzi cu greu).
Și multe altele, la fel de elogioase. Acuma, sunt doar două posibilități: ori eu sunt singurul idiot care strigă că împăratul (romanul de față, dar și literatura română în general) este gol și am dreptate, ori toți ceilalți au dreptate și tocmai am citit un roman excepțional. Deși eu aș miza pe mine, că am citit multe romane excepționale la viața mea, vă invit să-l citiți și să vă faceți o părere proprie. Pentru mine a fost 2* din 5.
Am pornit la citirea unuia dintre cele mai lăudate romane ale anilor 2016, 2017, cu un amestec de scepticism (care mi se activează când citesc scriitori români super lăudați de toți criticii) şi sinceră curiozitate şi deschidere. Nu mai citisem nimic de Radu Pavel Gheo până acum. Am început să citesc cartea ca un cititor curios, dar curând lectura s-a transformat în una de scriitor. Am fost nevoit să citesc totul cu ochi tot mai critic, descoperind, pentru a nu știu câta oară, lipsa de meșteșug a scriitorului român în a scrie o poveste, cu un personaj bine conturat ale cărui acțiuni le înțelegi pentru că îi înțelegi motivația. Acesta e motorul principal al tuturor poveștilor, de peste tot în lume, dintotdeauna, din toate timpurile. Concluzia mea: din nou, încă un scriitor român care nu respectă această regulă simplă și basic a scrisului unei povești.
După primul capitol am hotărât să țin un mic jurnal al citirii acestui roman. Că altfel uit. Cum conține pe alocuri spoilere, dacă nu ați citit cartea și nu vreți să vă fie dezvăluite, v/aș ruga să vă opriți aici.
Cap. 1
Bere rece. Primul capitol, primele impresii. Prea mult "pulă". Nu că aş fi eu un pudibond, am folosit mult limbaj vulgar în primul meu roman, dar aici parcă e meteahna literaturii şi filmului românesc: tre să înjuri ca să fii cool, mult, chiar dacă nu e neapărat necesar. Senzația aia de folosit "pulă" ca de un tocilar care vrea să pară șmecher, folosit nu foarte natural, nu că e necesar personajelor, ci mai mult scriitorului/regizorului. Oricum dialogurile nu dau pe dinafară de naturalețe. Apoi: 4 personaje, nici unul bine identificat, încă nu mă pot apropia de nici unul. Nu ştiu cine va fi personajul principal. După pomenirea prin nume mai degrabă Loți sau Vivi, deşi ştiu că nu e aşa, pentru că din prezentarea cărții am înțeles că ca fi unul Vlad. La finele capitolului, habar n-am cine e Vlad. O greşeală, părerea mea, să nu faci asta în primul capitol. Apoi: totul mult prea contextualizat, dacă nu eşti bănățean, textul te cam respinge, mai ales că scriitorul nu ia distanță față de dialogul personajelor sale bănățene.
Cap. 2
Film. Abia l-am început, aha, deci va fi scris ca un scenariu de film. Primul impuls: m-am uitat la câte pagini are: 31-87. Enorm. Pe bune, chiar se mai poartă azi schimbările astea de registru, sunt o mare inovație? Common... Ok, asta am scris după prima pagină a capitolului, citesc mai departe...
Pag 34, o propoziție: " blugii sunt, evident, suflecați pe glezne". De ce evident? Eu habar n-am ce e aşa de evident. Semn clar de scriitor cu prea mult subiectivism în scriere. Oricum, chiar preluată convenția de scenariu de film, nu e folosită ca atare, mult prea multă descriere în partea introductivă. Pag 35: referinte corecte, dar iarăși foarte contextualizate şi neexplicate: cercelul în urechea dreaptă sau stângă ca să nu fi luat drept gay. Poate un issue în 2000, dar nu în 2017. Iar dacă nu-l explici cititorului de azi, ceva mai tânăr, nu îl va înțelege. Din nou, scriitor care nu poate evada din subiectivismul lui. Dialoguri cam artificiale. Şi o disonanță: la începutul scenei din discotecă zice de locul unde atârna până nu demult tabloul lui Ceauşescu (şi mă face să cred că suntem după 89), dar de fapt înțelegi că suntem totuşi în lunile de dinainte de decembrie 89.
Dialogurile cam siropoase. Diminutivul "Vladulețule" cu care e apelat personajul principal de alte personaje, mai ales de soție, m-a omorât.
Ok, la finele capitolului am înțeles că Vlad e personajul principal, dar nu a prins încă nici un pic de profunzime. E doar un om care trece prin nişte evenimente, iubire şi revoluția de la Timişoara, personalitatea lui nu e cine ştie ce conturată. Sorry, vreau să citesc cu plăcere dar sunt prea multe lucruri care mă deranjează şi îmi strică lectura.
Cap 3
Tot prea multă " pulă". Suntem în 2017. Înțeleg că s-a dat dezlegare la pulă după 90 şi toți scriitorii şi cineaştii au abuzat ca să fie cool, dar în 2017 mi se pare ceva depăşit.
Dialoguri tot cam artificiale şi subiecte prea clişeu şi banale. Pe unul l-a înşelat nevasta şi e nervos, pe altul l-a părăsit iubita că nu vrea să facă copil. Ok, e realism, toți bărbații au astfel de discuții la bere, dar nu cred că scriitorul trebuie să bată la maşină stenogramele realității, astfel de dialoguri pot fi material de roman, dar scriitorul ar trebui să le pună într-un context, să le dea o altă menire, să fie utile în a duce acțiunea mai departe, nu doar să le transcrie pe pagină. Asta e impresia mea.
Cap. 4
Sunt deja la pagina 130. Nu înțeleg încotro merge acțiunea şi ce vrea personajul de la viață. În mod normal aş fi abandonat romanul în acest punct. O fi o lecție de creative writing american asta cu motivația personajului pe care scriitorul ar fi trebit deja să ne-o ofere şi că fiecare scenă trebuie să împingă acțiunea în acest sens, dar se cam aplică în toate marile romane/scrieri/povești. Doar dacă mă gândesc la Crimă şi pedeapsă, Procesul sau Metamorfoza, Suflete moarte, Marele Gatsby, Pata umană, Hamlet, Odiseea lui Homer şi multe altele, am aflat în maxim primele 50 de pagini despre ce e vorba. Aici încă nu. Asta e o meteahnă a foarte multe romane româneşti, de asta pare totul aşa de superficial şi de suprafață, pentru că nu ştiu ce vrea de la povestea asta Vlad, personajul principal. În continuare mă ucide diminutivul Vlădulețule.
Un capitol cu o foarte foarte densă şi lungă discuție despre Banat care m-a obosit şi cu care nu cred că te poți conecta dacă nu eşti de acolo.
Cap. 5
O incursiune în trecut când Vladulețu avea 16 ani. Ca să vedem mai în detaliu viața de atunci ca licean, cum stâlceşte imnul şi are probleme cu profu de istorie de care se legase la sfârşitul capitolului 4. Plus o revenire bruscă în prezent. Totuşi nimic ieşit din comun, din nou, acțiunea e prea banală, situațiile prea comune. Nici nu e ca şi cum ar fi săpat într-o traumă a personajului, a făcut o boacănă, şi-a luat o bătaie de la tac-su, cam asta-i tot. Prea puțin pentru mine.
Cap.6
O nouă incursiune inutil de lungă în trecut când Vlad a mers la Split în vacanță cu ai lui, în vara lui 89, unde a întâlnit-o pe Marina pe care a pupat-o şi de care s-a îndrăgostit. Drumul până la Split e descris cu multe expozee din istoria locurilor, din trecut sau din viitorul război din fost Iugoslavie. Apoi povestea cu Marina, banală de ți se strepezesc dinții. Băi, sunt la pagina 270 şi iertată îmi fie cârcoteala şi critica, dar e un roman plictisitor. Ăsta a fost un capitol enorm ca să-mi spună ceva ce ştiam deja din primele capitole, că în vacanța de la Split Vlad a cunoscut o fată, Marina, fără să am alte revelații. A fucking waste of pages. Deja mă irită experimentul ăsta de a citi poate cel mai lăudat roman al anului 2016.
Cap.7
Mno. Nişte compromisuri cu securistul în prezent. Parcă se întâmplă ceva. Dar tot cam subțire intriga. Nu reuşeşte să mă implice cu adevărat. Şi suntem la pagina 328. Pfff. Deranjante şi discuțiile obsesive deja despre Banat vs. Mitici şi alții.
Cap. 8
Călătoria spre Split, 22 de ani mai târziu cu familia. Foarte subțire şi tras de păr modul în care Emilia, soția de acum, se raportează la acea Marina cu care Vlad s-a pupat cu 22 de ani în urmă. Plm, era o fată cu care s-a pupat in vara lu 89 si apoi a pomenit-o cand era ranit la revolutia din 89. Totusi... e o tensiune foarte artificial creată pe tema asta a Marinei. Iar călătoria asta până la Split pare a fi mai degraba inițiativa Emiliei, nu a lui Vlad.
Prea mult dialog inutil care nu construieşte nimic, vorbărie.
Ok, întâlnire cu Marina dupa 22 de ani şi restul. Oameni care între timp au trecut prin trauma războiului iugoslav, Marina si-a pierdut fratele. Multe drame, dar tot nu m-am putut conecta. Pentru că Vlad și soția doar asistă, le sunt povestite de celelalte personaje.
Cap. 9
Oau. Ce inovație, capitol narat la persoana 1, după ce toate până atunci au fost la persoana a 3-a. Vlad soției lui. Deja mi se par atata de obositoare discuțiile astea despre bănățeni, sârbi, croați, iugoslavi, români, zici că numai despre asta pot vorbi toate personajele.
Şi tadaaam, marele secret teribil ascuns in aceşti ani (dar care nu pare să fi avut nici un efect asupra lui Vlad cu adevărat). Oau, ce să zic. Au omorât în gaşcă un bosniac care se dăduse agresiv la Marina la discoteca titanic din Split. Oau. Psihologic vorbind, nu am simțit până la pagina asta aproape de finalul romanului nici o legătură între acest eveniment și personalitatea lui Vlad, personajul nu mi-a părut că simte vreo remușcare, vină, ceva, și că acțiunile lui ulterioare au avut vreo legătură cu acel eveniment care în mod normal ar marca profund pe oricine.
Cap.10.
Un capitol în care tot ce face Vlad e să asculte despre atrocitățile războaielor iugoslave de la Frane, unul din gaşca aia de croați care l-a omorât pe bosniac la discotecă. O grămadă de atrocități, dar inutile în ecuația personajului principal Vlad. Mai am puțin, dar şandramaua asta de 450 de pagini scârțâie rău de tot.
Cap.11 + epilog
Pfff.. ce pseudo deznodământ tras de păr. Jenant, îmi pare rău s-o zic. Un roman slab, neînchegat, cu un personaj principal inconsistent.
După terminarea romanului, m-am uitat pe google la niște recenzii. ”un roman excepțional... Radu Pavel Gheo este unul dintre cei mai străluciți romancieri români contemporani în ordinea compoziției, a articulării unei macrostructuri ficționale valide.” (Mihaela Ursa). „Un scriitor stralucit, ce va marca o epoca.” (Mircea Iorgulescu). „Cu lectia lui Bulgakov, a marilor prozatori americani si a cineastilor rusi, cehi si polonezi din anii ’70-’80 bine asimilata, Radu Pavel Gheo e un romancier de mina intii.” (Adriana Bittel). ”În literatura actuală Radu Pavel Gheo are un dar unic de a construi personaje (în special feminine) și povești (pline de suspans narativ și valorificând întreaga gamă emoțională).” (Mihai Iovănel) (Emilia, soția lui Vlad, pe bune, personaj bine construit? Dacă te întrebi la finele poveștii cum e Emilia, ce fel de soție/femeie, îți răspunzi cu greu).
Și multe altele, la fel de elogioase. Acuma, sunt doar două posibilități: ori eu sunt singurul idiot care strigă că împăratul (romanul de față, dar și literatura română în general) este gol și am dreptate, ori toți ceilalți au dreptate și tocmai am citit un roman excepțional. Deși eu aș miza pe mine, că am citit multe romane excepționale la viața mea, vă invit să-l citiți și să vă faceți o părere proprie. Pentru mine a fost 2* din 5.
