Bogdan Costin's Blog - Posts Tagged "lumea-literara-romaneasca"
Părerea unui outsider despre lumea literară românească
În ansamblul ei, lumea literară din România constă într-un nucleu de vreo 2000 de scriitori și critici activi care se luptă pe un public constând probabil nu în mai mult de 4000 de cititori de literatură română. Cu toți membrii Uniunii Scriitorilor mi-e să nu fie vreo 6000 de scriitori care se luptă pe o piață de 4000 de cititori, că asta chiar ar fi complet ridicol. Am pus din burtă vreo 4000 de cititori, doar gândindu-mă că bestseller de literatura română înseamnă 2-3000 de exemplare vândute, nu contează foarte mult câți sunt, puțini oricum, raportat la populație sau la alte țări.
Despre ”ăi bătrâni” - adică tabăra USR - nu sunt multe de spus. Au dreptate ”ăi tineri” (care nu mai sunt nici ei chiar atât de tineri) în tot ce spun despre ei. Că s-au cocoțat pe fondurile de la stat din care își iau salarii, își dau premii, își plătesc traduceri, își finanțează vizitele și invitațiile pe la diverse târguri și festivaluri. În schimb, nu fac nimic pentru literatură, pentru literatura vie. Doar pentru aia de muzeu și aia de magazin de antichități prăfuite pe care o scriu și promovează ei, în așteptarea nerăbdătoare a venirii pensiei ăleia cu 50% mai mare. Numai că și gașca celor tineri am impresia că acționează cam la fel cu primii. Adică ei cu ei. Și doar vor să-i înlăture pe bătrâni de la butoane și să se instaleze ei acolo. Asta e impresia mea. Poate e greșită, poate nu. În plus, probabil mai există și alte tabere mai mici, vreo două, trei, unite de genul literar în care activează (comercial, teen, SF).
Când ești un scriitor la început de carieră, că să o numesc așa, ideea generală e că trebuie să cam aderi la una din tabere, că altfel nu exiști. Pentru că, și asta e o altă asemănare între cele două tabere opuse, ele se comportă absolut la fel: ori ești cu noi ori te ignorăm complet. Ambele tabere se comportă la fel cu outsiderii.
Așa că, dacă vrei să ai și tu parte de o cronică, de o băgare în seamă a cărții tale, ca să poți să ai și tu acces la câțiva dintre cei vreo 4000 de cititori de literatură română pe care îi pot accesa cele două tabere, trebuie să te apropii de una dintre ele. Așadar ai de ales: ori te dai cu ”oficialii” de la Uniunea Scriitorilor, în frunte cu Manolescu, Gârbea și Cristea Enache, ori cu grupul contestatar al acesteia, cu o medie de vârstă ceva mai tânără, în frunte cu Iaru, Chivu, Cristian Teodorescu și alții care gravitează în jurul acestora.
De ce se întâmplă asta? Pentru că suntem într-o piață nefuncțională în care un scriitor nu poate trăi decent din vânzările cărților sale. Așa că unica soluție ca un scriitor să prindă ceva, o invitație la un festival, o bursă literară, ceva, este să adere la una din taberele care se luptă pe mălai. Doar la noi există atât de pregnantă și evidentă această situație. În țările în care scriitorii pot trăi decent din vânzarea cărților lor nu există doar două tabere aflate într-o luptă continuă, pentru că nu e nevoie, lupta nu se dă pentru niște fonduri și bani de la stat. Lupta se dă mai degrabă între edituri, se numește competiție și e firească. Desigur, există și acolo orgolii, dușmănii între scriitori, dar par mai degrabă la nivel personal, nu sunt datorate apartenenței la o tabără.
Problema cu stilul ăsta de a funcționa al lumii literare de la noi e că produce valorizare centrată pe persoană, nu pe operă. Cel mai adesea, fiecare tabără va lăuda operele scriitorilor care fac parte din ea, aproape indiferent de calitatea scrierilor, și va arunca cu căcat în scriitorii din tabăra opusă, indiferent de calitatea scrierilor respective. De asemenea, e extrem de rar cazul în care criticul sau scriitorul dintr-o tabără va critica, va scoate în evidență și defectele, problemele, părțile negative ale scrierii unui coleg de tabără. Doar n-or fi tâmpiți să le dea apă la moară celor din tabăra opusă, las că scriu ei chestiile negative. Și uite așa, toți scriitorii, indiferent de tabără, își pierd luciditatea de a-și judeca propria operă, atât de necesară și importantă pentru a evolua. Preferă să li se umfle orgoliul de la laudele tovarășilor de tabără și să ignore criticile negative, considerându-le doar răuvoitoare, de vreme ce vin dinspre tabăra opusă.
O altă problemă a aderării la tabere e uniformizarea. Multi scriitori români nici nu conștientizeaza biasul creat de faptul că apartin unei tabere, nu de alta, dar de aia se și cheamă ”bias”. Inconstient, mai ales scriitorii la început de drum vor avea tendinta de a scrie cum stiu ca le place membrilor pregnanti din tabara aleasă. După care, din comoditatea dată de laudele descrise mai sus, vor continua să scrie la fel. Așa apar cei din prima tabără care scriu oboselile alea prăfuite, greoaie, pe care nu le citește nimeni, dar lăudate în revistele literare oficiale. Și așa apar și cărțile din noul val, apreciate de tabăra nouă, care deși sunt mai moderne, mai actuale, tot nu reușesc să spargă lumea. Nici nu se vând într-un număr mult mai mare, nici nu ”fac o figură mai frumoasă” pe afară. Scuzați metafora, dar și fotbaliștii din campionatul intern ar putea să creadă că sunt cele mai mari genii dacă s-ar limita să joace numai în diviziile naționale, și nu ar exista Champions League sau Europa League. Abia acolo se vede cam care e nivelul. Așa și cu literatura noastră care nu performează deloc, dar deloc, odată ce iese din țară. Câtă vreme sistemul de referință al valorii e unul stabilit intern, între granițele proprii, și funcționează așa cum l-am descris, nici nu sunt șanse de mai mult. Iar dacă s-ar găsi cineva care să mă contrazică și să spună că nu validarea internațională e citeriul final al calității literare, i-aș spune că e ipocrit. Câtă vreme toți avem ca repere scriitori ale căror scrieri au făcut ocolul planetei, că așa au ajuns și la noi, e ipocrizie să spui că nu-ți dorești să ajungi și tu să fii validat la nivel mai mare decât cel național.
Vorbeam de scriitorii străini care se pot respecta sau detesta reciproc, dar la nivel personal, nu datorită apartenenței la un grup. Dacă citești articole despre ei, dacă le citești interviurile, vezi imediat că își descriu căutările literare, explorările, ca pe acțiuni individuale, aventuri personale. Desigur, alții au tendința de a-i băga în grupuri sau generații, dar cei mai mari scriitori luptă exact pentru a-și afirma unicitatea și singurătatea. Nu există prin alte locuri atâta optzeciști, nouăzeciști, douămiiști, douămiișizeceiști, douămiișidouăzeciști etc. asumați, ca la noi, poziții asumate parcă cu mândrie: eu sunt poet nouăzecist, eu sunt douămiist și tot așa. Pentru mine e de neînțeles această mândrie. N-am întânit decât extrem de rar pe la scriitorii mari această aderare la o generație sau un grup literar. Și mi se pare normal să fie așa. Scrisul trebuie să fie o aventură intimă, individuală, personală, nu una de grup.
Scriitorul trebuie să fie lupul singuratic din timpul verii, nu cel de haită din timpul iernii când e foamea mare și resursele puține. La noi, scriitorii sunt lupi într-o permanentă iarnă.
Despre ”ăi bătrâni” - adică tabăra USR - nu sunt multe de spus. Au dreptate ”ăi tineri” (care nu mai sunt nici ei chiar atât de tineri) în tot ce spun despre ei. Că s-au cocoțat pe fondurile de la stat din care își iau salarii, își dau premii, își plătesc traduceri, își finanțează vizitele și invitațiile pe la diverse târguri și festivaluri. În schimb, nu fac nimic pentru literatură, pentru literatura vie. Doar pentru aia de muzeu și aia de magazin de antichități prăfuite pe care o scriu și promovează ei, în așteptarea nerăbdătoare a venirii pensiei ăleia cu 50% mai mare. Numai că și gașca celor tineri am impresia că acționează cam la fel cu primii. Adică ei cu ei. Și doar vor să-i înlăture pe bătrâni de la butoane și să se instaleze ei acolo. Asta e impresia mea. Poate e greșită, poate nu. În plus, probabil mai există și alte tabere mai mici, vreo două, trei, unite de genul literar în care activează (comercial, teen, SF).
Când ești un scriitor la început de carieră, că să o numesc așa, ideea generală e că trebuie să cam aderi la una din tabere, că altfel nu exiști. Pentru că, și asta e o altă asemănare între cele două tabere opuse, ele se comportă absolut la fel: ori ești cu noi ori te ignorăm complet. Ambele tabere se comportă la fel cu outsiderii.
Așa că, dacă vrei să ai și tu parte de o cronică, de o băgare în seamă a cărții tale, ca să poți să ai și tu acces la câțiva dintre cei vreo 4000 de cititori de literatură română pe care îi pot accesa cele două tabere, trebuie să te apropii de una dintre ele. Așadar ai de ales: ori te dai cu ”oficialii” de la Uniunea Scriitorilor, în frunte cu Manolescu, Gârbea și Cristea Enache, ori cu grupul contestatar al acesteia, cu o medie de vârstă ceva mai tânără, în frunte cu Iaru, Chivu, Cristian Teodorescu și alții care gravitează în jurul acestora.
De ce se întâmplă asta? Pentru că suntem într-o piață nefuncțională în care un scriitor nu poate trăi decent din vânzările cărților sale. Așa că unica soluție ca un scriitor să prindă ceva, o invitație la un festival, o bursă literară, ceva, este să adere la una din taberele care se luptă pe mălai. Doar la noi există atât de pregnantă și evidentă această situație. În țările în care scriitorii pot trăi decent din vânzarea cărților lor nu există doar două tabere aflate într-o luptă continuă, pentru că nu e nevoie, lupta nu se dă pentru niște fonduri și bani de la stat. Lupta se dă mai degrabă între edituri, se numește competiție și e firească. Desigur, există și acolo orgolii, dușmănii între scriitori, dar par mai degrabă la nivel personal, nu sunt datorate apartenenței la o tabără.
Problema cu stilul ăsta de a funcționa al lumii literare de la noi e că produce valorizare centrată pe persoană, nu pe operă. Cel mai adesea, fiecare tabără va lăuda operele scriitorilor care fac parte din ea, aproape indiferent de calitatea scrierilor, și va arunca cu căcat în scriitorii din tabăra opusă, indiferent de calitatea scrierilor respective. De asemenea, e extrem de rar cazul în care criticul sau scriitorul dintr-o tabără va critica, va scoate în evidență și defectele, problemele, părțile negative ale scrierii unui coleg de tabără. Doar n-or fi tâmpiți să le dea apă la moară celor din tabăra opusă, las că scriu ei chestiile negative. Și uite așa, toți scriitorii, indiferent de tabără, își pierd luciditatea de a-și judeca propria operă, atât de necesară și importantă pentru a evolua. Preferă să li se umfle orgoliul de la laudele tovarășilor de tabără și să ignore criticile negative, considerându-le doar răuvoitoare, de vreme ce vin dinspre tabăra opusă.
O altă problemă a aderării la tabere e uniformizarea. Multi scriitori români nici nu conștientizeaza biasul creat de faptul că apartin unei tabere, nu de alta, dar de aia se și cheamă ”bias”. Inconstient, mai ales scriitorii la început de drum vor avea tendinta de a scrie cum stiu ca le place membrilor pregnanti din tabara aleasă. După care, din comoditatea dată de laudele descrise mai sus, vor continua să scrie la fel. Așa apar cei din prima tabără care scriu oboselile alea prăfuite, greoaie, pe care nu le citește nimeni, dar lăudate în revistele literare oficiale. Și așa apar și cărțile din noul val, apreciate de tabăra nouă, care deși sunt mai moderne, mai actuale, tot nu reușesc să spargă lumea. Nici nu se vând într-un număr mult mai mare, nici nu ”fac o figură mai frumoasă” pe afară. Scuzați metafora, dar și fotbaliștii din campionatul intern ar putea să creadă că sunt cele mai mari genii dacă s-ar limita să joace numai în diviziile naționale, și nu ar exista Champions League sau Europa League. Abia acolo se vede cam care e nivelul. Așa și cu literatura noastră care nu performează deloc, dar deloc, odată ce iese din țară. Câtă vreme sistemul de referință al valorii e unul stabilit intern, între granițele proprii, și funcționează așa cum l-am descris, nici nu sunt șanse de mai mult. Iar dacă s-ar găsi cineva care să mă contrazică și să spună că nu validarea internațională e citeriul final al calității literare, i-aș spune că e ipocrit. Câtă vreme toți avem ca repere scriitori ale căror scrieri au făcut ocolul planetei, că așa au ajuns și la noi, e ipocrizie să spui că nu-ți dorești să ajungi și tu să fii validat la nivel mai mare decât cel național.
Vorbeam de scriitorii străini care se pot respecta sau detesta reciproc, dar la nivel personal, nu datorită apartenenței la un grup. Dacă citești articole despre ei, dacă le citești interviurile, vezi imediat că își descriu căutările literare, explorările, ca pe acțiuni individuale, aventuri personale. Desigur, alții au tendința de a-i băga în grupuri sau generații, dar cei mai mari scriitori luptă exact pentru a-și afirma unicitatea și singurătatea. Nu există prin alte locuri atâta optzeciști, nouăzeciști, douămiiști, douămiișizeceiști, douămiișidouăzeciști etc. asumați, ca la noi, poziții asumate parcă cu mândrie: eu sunt poet nouăzecist, eu sunt douămiist și tot așa. Pentru mine e de neînțeles această mândrie. N-am întânit decât extrem de rar pe la scriitorii mari această aderare la o generație sau un grup literar. Și mi se pare normal să fie așa. Scrisul trebuie să fie o aventură intimă, individuală, personală, nu una de grup.
Scriitorul trebuie să fie lupul singuratic din timpul verii, nu cel de haită din timpul iernii când e foamea mare și resursele puține. La noi, scriitorii sunt lupi într-o permanentă iarnă.
Cum e să fii un outsider al lumii literare românești. Și ce înseamnă până la urmă să fii un scriitor outsider.
În articolul precedent am susținut teza că grupul dăunează grav creativității literare. Și că o literatură națională nu ar trebui să fie un spațiu al persoanelor, ci al operelor. Nu un spațiu al scriitorilor, ci al scrierilor acestora. Nu cred că exagerez deloc când spun că acum primul impuls al unui critic când are o carte în față este să se uite mai întâi la persoana scriitorului, cine e, cărei tabere literare aparține etc. În timp ce de fapt ar trebui să primeze opera, nu scriitorul, iar criticul ar trebui pur și simplu să o citească și să o analizeze, cu bune și cu rele. Asta ar trebui să înțeleagă oamenii din lumea literară românească. Abia atunci criticii ar putea fi măcar un pic mai obiectivi, iar scriitorii nu ar mai fi atât de sensibili și degrabă vărsători de sânge în fața unei critici negative asupra unora dintre operele lor. Nu ar mai lua-o chiar atât de personal. Adică, na, pe bune, nu toate romanele lui Saramago au aceeași valoare. Și între albumele lui Pink Floyd sunt diferențe. Iar când criticii spuneau ceva rău despre un album, nu însemna că dădeau de pământ cu Pink Floyd ca trupă, ci fix cu acel album. Uneori pe merit, alteori nu, pentru că și părerile criticilor despre o operă sunt supuse probei timpului, la fel ca opera. Iar uneori criticile corecte chiar ajută un artist să evolueze în bine.
Dacă te uiți prin spațiul public literar, vezi că literatura română e plină de scriitori foarte mulțumiți de fiecare operă a lor. Cel puțin declarativ, sper că undeva în sinea lor, atunci când sunt doar cu ei, mai au o brumă de luciditate să admită că nu scriu doar capodopere universale. Vezi atât de rar scriitori români critici cu propria operă, lucizi, care admit prin interviuri că încă nu au reușit să exprime ce au vrut, că ultimul roman are și părți în care nu le-a ieșit ce doreau. Literatura română mustește de autosuficiență care nu poate fi explicată nici prin cifrele de vânzări, nici prin receptarea operei la nivel național și internațional, prin nimic altceva decât prin anularea lucidității de către laudele primite de la cei din aceeași tabără cu autorul. By the way, în zona criticii literare, aș zice că bloggerii literari sunt tot un fel de outsideri ai lumii literare românești. Dar e lăudabil ce fac ei, faptul că ei chiar scriu despre opera literară citită, pun accentul pe carte, nu pe autori pe care uneori îi laudă, alteori scot în evidență și aspectele negative ale operei.
Ăsta e primul beneficiu în a fi un outsider. Nu există nici un risc să-ți pierzi luciditatea, simțul ridicolului și cel autocritic. Ca outsider nu o să pierzi contactul cu realitatea dată nu de cronicile și laudele găștii din care faci parte, ci de cât știi tu, precis, din vânzările cărților tale, despre receptarea reală a operei tale (pe care o știu și cei care l-au pierdut, dar se află într-o stare profundă de negare). De altfel, indiferent de domeniul în care vrei să performezi, evoluția în bine e imposibilă fără simțul autocritic activat mereu.
Alt beneficiu al condiției de outsider e că îți păstrezi vocea nealterată. Ca tânăr scriitor, de ce să scrii ca să obții validarea taberei oficiale, care nu a reușit să impună cu adevărat nici un mare scriitor și răstălmăcește de zeci de ani orice axă a valoricor corecte? Tot ca tânăr scriitor, de ce să încerci să scrii căutând validarea celeilalte tabere care, la fel, nu a reușit mare lucru? Și mulți tineri o fac, inconștient, ca să fit in, în tabăra pe care și-au ales-o, de unde și uniformizarea scrierilor. Zilele astea sunt o grămadă de minimaliști în proză. Sau multă proză fantastică, realism magic sau cum i-o zice. E mai greu, într-adevăr, să mergi singur mai departe, dar sigur că dacă ai ceva de spus lumii, dacă ai o voce, ai șanse mai mari să nu se piardă decât dacă mergi cu un grup. Literatura nu e ca mitingurile de protest. Dar ești singur, pe riscul tău.
Un alt beneficiu al outsiderului e că, privind din exteriorul fenomenului, vezi mai clar cum se întâmplă lucrurile de fapt. Vezi cum membrii unei tabere se laudă reciproc, vezi cum sunt asimilați nou veniții în fiecare gașcă. Și asta e neapărat ceva nefiresc, e normal să existe înrudiri și împrieteniri, dar când te uiți apoi la scriere, la operă, îți dai seama că totul ține mult prea mult de relația între persoane, nu de ce au scris ele. De aici și sistemul de valorizare extrem de volatil, care nu reușește să câștige încrederea cititorilor. Când recomanzi persoane, nu opere, iar opera e proastă, îți pierzi încrederea celor care te urmează. Și asta se întâmplă adeseori în ambele tabere literare.
Și cu asta se cam termină părțile bune. Urmează cele proaste ale condiției de outsider.
Totul se întâmplă mult mai lent. Pentru că ajungi mult mai greu la public. Crești într-adevăr mult mai organic, ca să folosesc un termen din digital, dar mult mai lent decât dacă ai face parte din sistem.
E foarte frustrant să vezi câtă expunere au foarte multe scrieri foarte proaste, doar pentru că, așa cum am mai zis, sistemul funcționează centrat pe persoană (și tabăra la care a aderat), nu pe operă.
Ignorarea, principiul după care funcționează diversele tabere literare în privința outsiderilor (”Ori ești cu noi, ori te ignorăm complet”), te încarcă negativ destul de mult, dar n-aș trece-o prea tare la negative, că te și motivează să îți faci auzită vocea în ciuda lor.
În principiu, ca outsider ai revelația destul de neplăcută despre cum funcționează lumea literară românească, adică un mod foarte defectuos, de zeci de ani. Cumva, ca întreaga societate de altfel, funcționează greșit în virtutea inerției a ceea ce a fost pe vremea comunismului, pentru că nici în cazul ei nu a exista o ruptură reală de ce era atunci, nu a ieșit deloc de pe făgașul trasat de pe vremurile acelea (ca infrastructură, ca logistică, ca sistem). Iar când spun că funcționează prost și are un sistem de valorizare complet greșit, am de partea mea un argument simplu: e inexistentă la nivel internațional, e o literatură mai mult decât minoră care nu a reușit încă să dea lumii un scriitor valabil care să fie citit la scară largă, să fie ”bun de export”, și nici scriitori quality foarte citiți la nivel național. Despre fotbal nu se poate spune așa ceva, că l-am avut pe Hagi. Despre tenis nu se poate spune așa ceva, o avem acum pe Halep. Despre literatura română însă da. Pentru că din această gaură neagră nu iese nimic valabil în exteriorul ei, de zeci de ani de când putem ieși în lume, adică mai ales după 1989. Vorbesc mai ales de proză.
Cumva, ca scriitor outsider te simți exact cum e clasa medie în plan politic în țara asta. Deși ar trebui să fie mainstream (că de aia se numește clasa medie), e marginală. Sau, ca să folosesc o altă comparație, ca scriitor outsider te simți ca elevii aceia obișnuiți, buni la unele materii, slabi la altele, dar care nu sunt nici tocilari și nici olimpici, și atunci profesorii te cam ignoră, nu au nici un interes cu tine, nu ești nici printre repetenți, pe care profesorii oricum îi bagă mai mult în seamă, fiind repetenți și deci demni de a fi certați, decât pe tine, elevul obișnuit.
În ultimul articol al acestei serii, o să sap și mai mult în frustrările a ce înseamnă să fii un scriitor outsider și o să dau și niște exemple concrete.
Dacă te uiți prin spațiul public literar, vezi că literatura română e plină de scriitori foarte mulțumiți de fiecare operă a lor. Cel puțin declarativ, sper că undeva în sinea lor, atunci când sunt doar cu ei, mai au o brumă de luciditate să admită că nu scriu doar capodopere universale. Vezi atât de rar scriitori români critici cu propria operă, lucizi, care admit prin interviuri că încă nu au reușit să exprime ce au vrut, că ultimul roman are și părți în care nu le-a ieșit ce doreau. Literatura română mustește de autosuficiență care nu poate fi explicată nici prin cifrele de vânzări, nici prin receptarea operei la nivel național și internațional, prin nimic altceva decât prin anularea lucidității de către laudele primite de la cei din aceeași tabără cu autorul. By the way, în zona criticii literare, aș zice că bloggerii literari sunt tot un fel de outsideri ai lumii literare românești. Dar e lăudabil ce fac ei, faptul că ei chiar scriu despre opera literară citită, pun accentul pe carte, nu pe autori pe care uneori îi laudă, alteori scot în evidență și aspectele negative ale operei.
Ăsta e primul beneficiu în a fi un outsider. Nu există nici un risc să-ți pierzi luciditatea, simțul ridicolului și cel autocritic. Ca outsider nu o să pierzi contactul cu realitatea dată nu de cronicile și laudele găștii din care faci parte, ci de cât știi tu, precis, din vânzările cărților tale, despre receptarea reală a operei tale (pe care o știu și cei care l-au pierdut, dar se află într-o stare profundă de negare). De altfel, indiferent de domeniul în care vrei să performezi, evoluția în bine e imposibilă fără simțul autocritic activat mereu.
Alt beneficiu al condiției de outsider e că îți păstrezi vocea nealterată. Ca tânăr scriitor, de ce să scrii ca să obții validarea taberei oficiale, care nu a reușit să impună cu adevărat nici un mare scriitor și răstălmăcește de zeci de ani orice axă a valoricor corecte? Tot ca tânăr scriitor, de ce să încerci să scrii căutând validarea celeilalte tabere care, la fel, nu a reușit mare lucru? Și mulți tineri o fac, inconștient, ca să fit in, în tabăra pe care și-au ales-o, de unde și uniformizarea scrierilor. Zilele astea sunt o grămadă de minimaliști în proză. Sau multă proză fantastică, realism magic sau cum i-o zice. E mai greu, într-adevăr, să mergi singur mai departe, dar sigur că dacă ai ceva de spus lumii, dacă ai o voce, ai șanse mai mari să nu se piardă decât dacă mergi cu un grup. Literatura nu e ca mitingurile de protest. Dar ești singur, pe riscul tău.
Un alt beneficiu al outsiderului e că, privind din exteriorul fenomenului, vezi mai clar cum se întâmplă lucrurile de fapt. Vezi cum membrii unei tabere se laudă reciproc, vezi cum sunt asimilați nou veniții în fiecare gașcă. Și asta e neapărat ceva nefiresc, e normal să existe înrudiri și împrieteniri, dar când te uiți apoi la scriere, la operă, îți dai seama că totul ține mult prea mult de relația între persoane, nu de ce au scris ele. De aici și sistemul de valorizare extrem de volatil, care nu reușește să câștige încrederea cititorilor. Când recomanzi persoane, nu opere, iar opera e proastă, îți pierzi încrederea celor care te urmează. Și asta se întâmplă adeseori în ambele tabere literare.
Și cu asta se cam termină părțile bune. Urmează cele proaste ale condiției de outsider.
Totul se întâmplă mult mai lent. Pentru că ajungi mult mai greu la public. Crești într-adevăr mult mai organic, ca să folosesc un termen din digital, dar mult mai lent decât dacă ai face parte din sistem.
E foarte frustrant să vezi câtă expunere au foarte multe scrieri foarte proaste, doar pentru că, așa cum am mai zis, sistemul funcționează centrat pe persoană (și tabăra la care a aderat), nu pe operă.
Ignorarea, principiul după care funcționează diversele tabere literare în privința outsiderilor (”Ori ești cu noi, ori te ignorăm complet”), te încarcă negativ destul de mult, dar n-aș trece-o prea tare la negative, că te și motivează să îți faci auzită vocea în ciuda lor.
În principiu, ca outsider ai revelația destul de neplăcută despre cum funcționează lumea literară românească, adică un mod foarte defectuos, de zeci de ani. Cumva, ca întreaga societate de altfel, funcționează greșit în virtutea inerției a ceea ce a fost pe vremea comunismului, pentru că nici în cazul ei nu a exista o ruptură reală de ce era atunci, nu a ieșit deloc de pe făgașul trasat de pe vremurile acelea (ca infrastructură, ca logistică, ca sistem). Iar când spun că funcționează prost și are un sistem de valorizare complet greșit, am de partea mea un argument simplu: e inexistentă la nivel internațional, e o literatură mai mult decât minoră care nu a reușit încă să dea lumii un scriitor valabil care să fie citit la scară largă, să fie ”bun de export”, și nici scriitori quality foarte citiți la nivel național. Despre fotbal nu se poate spune așa ceva, că l-am avut pe Hagi. Despre tenis nu se poate spune așa ceva, o avem acum pe Halep. Despre literatura română însă da. Pentru că din această gaură neagră nu iese nimic valabil în exteriorul ei, de zeci de ani de când putem ieși în lume, adică mai ales după 1989. Vorbesc mai ales de proză.
Cumva, ca scriitor outsider te simți exact cum e clasa medie în plan politic în țara asta. Deși ar trebui să fie mainstream (că de aia se numește clasa medie), e marginală. Sau, ca să folosesc o altă comparație, ca scriitor outsider te simți ca elevii aceia obișnuiți, buni la unele materii, slabi la altele, dar care nu sunt nici tocilari și nici olimpici, și atunci profesorii te cam ignoră, nu au nici un interes cu tine, nu ești nici printre repetenți, pe care profesorii oricum îi bagă mai mult în seamă, fiind repetenți și deci demni de a fi certați, decât pe tine, elevul obișnuit.
În ultimul articol al acestei serii, o să sap și mai mult în frustrările a ce înseamnă să fii un scriitor outsider și o să dau și niște exemple concrete.
