GEORGE FORCOS. Ceea ce mi-aţi trimis este un fel de poezie din secolul XIX reciclată: „Clopotele bat în zarea-nmărmurită.../ Stropi fierbinţi sărută marmura de gheaţă,/ Cad petale albe din coroana moartă,/ Iară lutul negru ascumde faţa mată./ Greieri negri te plâng acum pe tine,/ Crengi de salcâm vor să te cuprindă,/ Dar sunt doar pomi fără cuvinte!” Cum adică „pomi fără cuvinte”? Există şi pomi cu vocabular? GHEORGHE URZICĂ. Îmi place, în continuare, scrisul dv. Reuşiţi să faceţi, ca prozatorii ruşi, un spectacol captivant din prezenţa însăşi oamenilor, din gesturile lor cele mai obişnuite: „În jurul cazanului de rachiu erau aşezaţi pe bănci şi taburete sătenii care aveau pus la fiert borhotul şi cei care aşteptau să le vină rândul, dar şi din cei în trecere, exact întâmplător, ca şi mine, cum spunea unul tare însetat. Vorbeau toţi deodată când spuneau lucruri importante. Se vorbea însă în linişte şi pe rând, cu pauze şi subînţelesuri când spuneau nimicuri şi se aşezau pietre de temelie pentru o tăcere binecuvântată în care susura lichidul din ţeava butoiului de răcire.” Dacă aş vedea în librării o carte scrisă de dv., aş cumpăra-o. GABRIEL PENEȘ. Poemul „Unde se duc îngerii când mor?” este o mică bijuterie literară. Reproduc prima parte a poemului, exprimându-mi totodată regretul că îl imitați, până la pastișă, pe Marin Sorescu. Ideeal ar fi să aveți un mod de a scrie care să nu semene cu al nimănui, „Și, totuși, unde se duc/ îngerii când mor?// O să vă spun ce știu,/ dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt.// Se spune că mai întâi le cad aripile/ una câte una/ brusc sau treptat/ depinde de cât a zburat fiecare la viața lui.// Apoi coboară printre oameni/ se îmbracă în negru și gri/ să nu atragă atenția/ se feresc de spitale/ să nu vadă cineva cicatricile/ locurilor unde au fost aripi cândva/ și caută.// Caută alți îngeri printre oameni,/ doar că aceia încă nu știu că-s îngeri/ neavând vreo aripă crescută/ sau crezând că durerea aceea de spate, lângă umăr/ e doar semn de probleme la coloană.” ANDRE JASSY. A existat acum mai bine de o sută de ani un poet, Mihai Eminescu, care a scris în stilul dv., fără să prevadă că veţi apărea pe lume. El a publicat, printre altele, o poezie, „Şi dacă ramuri bat în geam” foarte asemănătoare cu cu poezia pe care mi-aţi trimis-o şi din care citez: „Dacă în valuri peste dealuri/ Se-nveleşte încet lumina/ E ca în mine tu s-adormi/ De-acum întotdeauna.” Aveţi mai puţin talent decât acel poet pierdut în negura timpurilor, dar ce contează? Îi sunteţi superior din punct de vedere tehnic: dv. folosiţi calculatorul, nu ca el, care trebuia să înmoaie mereu o pană în cerneală...