Forêt interdite

Noaptea de Sânziene #1-2

by Mircea Eliade

Acest roman constituie poate proiectul cel mai ambitios al lui Mircea Eliade, acela de a configura un Zeitgeist, plasandu-se astfel alaturi de romancieri europeni redutabili. Romanul recapituleaza toate temele esentiale pentru opera lui Eliade, teme care-si gasesc ecoul atat in proza si dramaturgia sa cat si in opera stiintifica sau in publicistica. In acelasi timp, romanul reprezinta un mare semn de adio, este un roman al despartirilor, al rupturilor, al unei lumi disparute care va continua sa-l obsedeze pe scriitor si asupra careia acesta va mai reveni, dar niciodata cu acest suflu, cu o astfel de anvergura.

Genres: Fiction, Romanian Literature, Classics, Romania, Literature, Novels, Romance

648 pages, Paperback

First published September 22, 1955

About the author

Romanian-born historian of religion, fiction writer, philosopher, professor at the University of Chicago, and one of the pre-eminent interpreters of world religion in the last century. Eliade was an intensely prolific author of fiction and non-fiction alike, publishing over 1,300 pieces over 60 years. He earned international fame with LE MYTHE DE L'ÉTERNAL RETOUR (1949, The Myth of the Eternal Return), an interpretation of religious symbols and imagery. Eliade was much interested in the world of the unconscious. The central theme in his novels was erotic love.

Reviews

[Vit Babenco · Rating 5 out of 5]

The novel is a comedy of inanity… Wisdom to fools is the Forbidden Forest.
The hero is alone in a small hotel room… Listening to the foolish talk of his neighbour he is recalling an accidental encounter of a mysterious girl in the woods…

“All kinds of miracles could happen,” he continued without looking at her. “But someone has to teach you how to look at them so you’ll know they are miracles…” “Some say that on this night at exactly midnight the heavens open. I don’t quite understand how they could open but that’s what they say: that on Midsummer Night, the Night of St. John, the heavens open. But probably they open only for those who know how to look at them.”

This at once brings in an aura of some mystique… However the characters are caricatures… Their dreams are a travesty of dreams… Their mystical beliefs are naively childish… And their purposes are nebulous…

If we wait for our liberation to come with death, then we haven’t gained anything. The problem is how to be freed from the belly of the whale as living beings, alive, in Time, in History…

Ideas and ideals of the characters are a parade of imbecility… Gullible fools… Ignorant fools… Learnt fools… Arrogant fools… Bohemian fools… Then they all are caught in the war… And the central character is bogged down in wartime London… Then he is deported and while returning has a strange amorous adventure in Lisbon… Many tragic events occur… The war has taken its toll and now it is over… The new political regime is established… Life must go on… The comedy is sad…

“I’m an idiot!” he declared, musing, after his laughter had subsided. “I don’t understand anything. A country schoolteacher has to come here – a half-drunk maniac – to open my eyes and show me what’s happening around us, to reveal the meaning of History to me!”

Fools always do their stupid things in the name of the highest goals.

[Liviu · Rating 5 out of 5]

If I would be forced to choose one single novel to have on a deserted island, this would be hands down; I read it 10 times+ in 3 languages (English first few times, French and finally Romanian original) and I've just reread it now and it is still a masterpiece

Sadly the English language edition is rare though good university libraries have it.

epic, (slight) paranormal, romance, world building, great characters and a powerful sense of history; the last 200 pages and the ending are still among the most emotional ones I've ever read even today after many readings of the book

[Ramona Boldizsar · Rating 4 out of 5]

Citind ”Noaptea de Sânziene” am reușit să îmi regăsesc universul literar. De multă vreme nu mai reușisem să citesc ceva cu aceeași încântare, însuflețire, tulburare... stări pe care cititul, în genere, era mai mult decât capabil să mi le transmită. De când am început să citesc filosofie, am fost pierdută mai mult în textele studiate a căror relevanță nu o puteam înlocui cu nici o fantezie literară nouă -eram, pur și simplu, incapabilă de a digera serios și cu sens opere literare... Desigur, din citit nu m-am putut opri niciodată (este ca o boală), dar eram iar în căutarea acelor senzații specifice literaturii, senzații pe care (mi-am zis atunci) le voi căuta toată viața, în tot soiul de cărți, până ce le voi resimți. Filosofia, desigur, mă mulțumește, mă satisface, mă turmentează, mă tulbură, mă înfundă - de aceea ai nevoie de pauze ca să te poți ameți. Literatura nefilosofică, nici de specialitate, ci ficțiune, romane, nuvele, povestiri... tot soiul de încropiri imaginare și inspirate din fantezii sau fapte reale, toate acestea constituie -fără doar și poate - un univers diferit (fie estetic) în care personal simt nevoia să mă pierd adesea. Acest adesea poate părea și poate chiar este ambiguu, în fond, nu despre aceasta voi vorbi aici.
După ce am fost tulburată de piesele de teatru ale lui Sofocle, însă pe care nu le pun la socoteală deoarece pentru mine fac parte deja dintr-o altă ramură distinctă de literatura de care voiam să mă simt din nou tulburător de atașată, am dat peste ”Noaptea de Sânziene”...

Aparent, sunt cuprinsă de foarte mult scepticism în ultima vreme în ceea ce privește lecturile (sau unele lecturi), acest lucru se poate datora faptului că am citit, de-a lungul timpului, multe opere cu care mi-aș fi dorit să nu-mi fi pierdut timpul, așa că devin sceptică în începerea unei noi lecturi deoarece 1. nu aș vrea să îmi pierd timpul și 2. nu aș vrea să fiu confuzată și amăgită de vreun anumit text (aceasta poate presupune și incoerența în alegerea unei opere bune sau, mai bine spus, indecizia în ce privește catalogarea unei opere ca fiind ”bună”, toate acestea fiind strâns legate de starea în care respectivul cititior se află în momentul lecturii)... în orice caz, nu știu de ce am păstrat acest scepticism naiv în fața unei opere de-a lui Eliade. Am mai citit de acesta și altele: Nuntă în cer, Romanul adolescentului miop, Solilocvii, Maitreyi, Domnișoara Christina și o serie largă de nuvele. Toate mi-au plăcut nespus de mult -și totuși, păstram acest sentiment neverosimil în fața acestei opere! subjugată, totuși, de numele lui, învinsă de o lipsă de chef acută cu care mă luptam continuu și, din pura dorință de a citi ceva, cu cartea prea aproape de mine ca s-o pot refuza, m-am apucat de lectură. Desigur, mi-a fost mai mult decât suficient pentru a emite o judecată de valoare irevocabilă: mă simt mai aproape de opera asta a lui Eliade decât toate celelalte, aproape chiar și decât nuvelele care m-au tulburat atât de mult în vremea adolescenței. Și, iată-mă, savurând cele două volume aproape pe nerăsuflate, lăsându-mă în final incapabilă de a mai lectura ceva pentru câteva zile (din nespusa necesitate de a asimila, a subiectiva și a pătrunde cu mintea cuvintele și rândurile din operă; în cele din urmă, mai pe scurt, m-a fascinat...)

În ceea ce mă privește (din lecturile parcurse până acum de același autor), pot susține cu tărie că aceasta este cea mai complexă și mai ...tulburătoare, frumoasă dintre toate (cele menționate mai sus). Aici nu introduc și lucrările despre altceva decât fantezii pur literare, imaginative, inspirate din diverse -adică, nu vorbesc despre Istoria religiilor și alte asemenea, încă nu am ajuns să parcurg această ramură a operei lui Eliade...

Personaje?
Da, pot spune că această carte oferă o serie de personalități... interesante. Fascinantă am fost eu, pe drept cuvânt, de Vădastra (în primul rând!) și de Ștefan. Există, totuși, ceva în Vădastra care mi-a rămas nelămurit (sau poate chiar totul din ființa lui, ființa lui fantastică, o făptură imaginară, un personaj amărât care a reușit să-mi tulbure conștiința și minutele dinaintea căderii în somn, cuprinsă de noapte). Ce a vrut Vădastra să spună prin miracolele care apar și poate nu-s văzute de om, am putut înțelege cu cea mai mică ușurință : la fel ca și ambiția lui, la fel ca și dorința lui de a fi deasupra tuturor (și totuși neputința în care se afla și, până la urmă, caracterul oarecum incompetent pe care îl poseda). Disprețul față de taică-său nu denota un om răsfățat -din contră, se află prins într-o tipologie atât de cunoscută mie la nivel mental. L-am considerat pe Vădastra un nenorocit -un caracter nenorocit și un spirit nenorocit, o dată venită de la el această nenorocire, iar următoarea dată pornită din destinul în care, aparent, se afla. Eu aș dori să numesc acest destin... un labirint. Toată această carte îmi inspiră un labirint. Pentru că, în fond, ce este altceva?
Lucrurile au stat mult mai ușor de explicat (cum și stau încă de altfel) cu Ștefan Viziru - nu este neapărat un personaj enigmatic -sau da?- însă este mai greu de înțeles decât Vădastra. Vădastra conturează multe trăsături negative ale omului real pe care-l întâlnim și noi în lunga călătorie așa-numită viață, Vădastra inspiră nesiguranță, frică, dorință, ambiție, răutate, crimă, Vădastra reușește să inspire orgoliu absurd și lipsă de virilitate, lașitate ascunsă sub fastamagorice ambiții -dar Ștefan, Ștefan este o altă poveste. În el am resimțit toate personajele lui Eliade, contopite deci într-unul singur cu o forță aproape de absurd. De fiecare dată când întâlneam pasajele cu Ștefan, mă simțeam cuprinsă în și de absurd -începusem să mă întreb dacă sunt realmente incapabilă de a emite opinii în ceea ce-l privește, sau este pur și simplu lipsit de caracteristici? ca o ființă atemporală și aspațială. Într-un fel sau altul, aceasta este reala mea opinie despre Ștefan -în ceea ce privește caracterul și apariția lui, făcând o oarecare abstracție de fundamentala iubire dintre el și Ileana (parte pe care nu am putut s-o privesc cu aceeași intensitate cuvenită, poate, iar acest lucru se datorează finalului pe care-l prevăzusem și care, din păcate sau nu, m-a lăsat complet rece; căutam altceva în Ștefan, se poate deduce din comportamentul meu aparent irațional).

Desigur, povestea nu se rezumă doar la cele două personaje conturate cel mai puternic și, în fine, cel mai interesant și enigmatic redate (din punctul meu de vedere), poate chiar și cele mai specifice lui Eliade. Însă cum am putea să-l uităm pe profesorul de filosofie? personajul în sine m-a inspirat, m-a făcut să simt o dragoste absurdă pentru el (doar ca personaj), pentru simplul fapt că se ridica la toate așteptările mele lamentabile în ceea ce-l privea. Mi se părea că-l cunoșteam și că, pe parcursul paginilor, Eliade îl crea, îl modela exact după bunul meu plac, după imaginația și așteptările mele care mi se păreau că nu vor putea fi încălcate. Până și finalul acestuia mi s-a părut perfect modelat după așteptările mele - nu pentru că ar fi fost neapărat previzibil, ci pentru că altceva mi se pare că nu i s-ar fi potrivit personajului. Iar din acest punct de vedere, n-aș putea decât să omagiez puterea literară deținută de Eliade în mânuirea cuvintelor : mulțumesc, ar zice oricine l-ar vedea acum și i-ar citi opera -cel puțin, aș putea crede - pentru că am reușit să regăsesc în cuvinte atâtea așteptări mentale, spontan instalate în minte și care au reușit, voluntar sau involuntar, să mă transfere într-o altă lume, cuprinsă totuși de mine. În orice caz, aceasta este senzația pe care, fără doar și poate, am prins-o în timpul lecturii.
M-am referit doar la aceste trei personaje pentru că ele mi-au fost cele mai dragi - aș putea continua cu înșirarea fazelor preferate din carte, căci am și din acestea setate mental pentru fiecare personaj, însă nu știu dacă ar avea neapărat o relevanță aparte. Mențiunea pe care aș mai dori s-o fac în legătură cu personajele se referă la Vădastra - în timpul apariției și descrierii acestui personaj, m-am identificat mult prea bine cu toate cele scrise de Eliade, încât într-un anumit moment m-am speriat, mi-am dat seama că îi dăduse viață lui Vădastra, că îl puteam imagina și plasa fizic cu prea multă ușurință, păstrând totuși o imagine intactă a imaginii sale fantasmagorice de personaj de roman -m-am oprit să răsuflu minunându-mă poate de Eliade, poate de Vădastra, a cărui personalitate mi s-a părut mult prea bine conturată și mult prea aproape de real ca să fie totuși reală... o minunțăție, am catalogat-o.

Per ansamblu, am doar lucruri pozitive de înșirat despre această carte - în mare sunt legate de ceea ce am simțit eu în momentul lecturii.
De fapt, aș avea de făcut o mărturisire rușinoasă: mă simt incapabilă de a scrie o recenzie adevărată, reală despre această carte sau despre oricare altă operă a lui Eliade. Nu cred că aș putea exprima în cuvinte ce îmi transmite cu adevărat și, totodată, nici nu cred că aș putea cumva rezuma (decât formal) cartea lui Eliade, cum pot să vorbesc despre o asemenea operă când toată esența ei (transmisă mie astfel) se află cuprinsă în sentimente, și deci în afara sferei materiale pe care s-ar putea să o reprezinte foarte des limbajul (de altfel, și făcând-o). De fapt, cum mi-a spus cineva ieri, ”cum poți să vorbești despre așa ceva!?” da, mă întreb același lucru de fiecare dată când îl citesc pe Eliade. Rămân fascinată și fără cuvinte - N-aș putea vorbi despre cartea asta, îmi zic. Și nici despre personaje, despre esența ei, despre ceea ce îmi transmite. Nu pentru că mă lasă fără cuvinte, ci fără posibilitatea de a mă exprima corect și suficient în ceea ce o privește.

Am regăsit bucuria cititului romanelor cu ajutorul lui Eliade, făcându-mi să-mi dau seama din nou ce fel de literatură prefer în acest sens. De când l-am descoperit, mi s-a părut ... interesant (cuvânt mic și prea lipsit de semnificație). M-a fascinat, citind Romanul adolescentului miop și creându-i un portret lui Eliade pe care nici mai târziu nu l-am putut șterge din minte... Simt o tulburare intensă, extaziantă citindu-l. Mă opresc pentru a lua pauze și a asimila cele citite. Simt că am nevoie de pauze, altfel lectura se termină prea repede și mi-e greu să mă despart.
În plus, e atât de greu să te oprești odată ce ai început.

Se prea poate ca părerile mele în ceea ce-l privește să fie oarecum subiective -nu mă tem totuși de natura acestor sentimente subiective pe care nu-mi doresc a le ascunde (cel puțin în cazul de față). Poate că mulți dintre noi au simțit și resimțit fascinația propozițiilor scriitorului, poate că mulți dintre noi s-au întâlnit cu geniul fastamagoric al lui Eliade... zic geniu din plăcerea de a confuza. Mi-l imaginez pe Eliade gândindu-se la ceea ce va scrie, dar îmi dau seama că n-o pot face. În regulă, îmi zic, nu-l pot detașa de operele lui. Mă întreb dacă ăsta n-o fi, de fapt, un lucru foarte bun.
Îndată ce am ieșit din labirintul Nopții de Sânziene, am fost cuprinsă de altul. Labirintul meditației asupra operei.

Din păcate, însă, nu m-a fascinat sfârșitul -mă întreb în căutarea cărui lucru eram, în preajma ultimelor cuvinte notate?

[Raluca꧂ · Rating 5 out of 5]

„Voiam doar să te întreb dacă mai crezi că se pot iubi două fiinţe deodată...”

„Tu ştii foarte bine că 19 octombrie nu e o dată oarecare în viaţa mea, vorbi. Atunci am avut revelaţia zădărniciei.”

„– [...] tu începi să te îndrăgosteşti de ea!...
– E absurd, spuse. Nici nu ştiu dacă am s-o mai revăd a doua oară...
– Aşa spunem toţi, continuă Cătălina [...]. Aşa spunem toţi, şi la urmă ne trezim îndrăgostiţi. Nici măcar nu băgăm de seamă cum se întâmplă asta. Ne vedem o dată, de două ori, de zece ori – şi apoi simţim că trebuie să ne vedem mereu, că suntem îndrăgostiţi. Iar dacă ne şi culcăm împreună, ne trezim că nu ne mai putem culca decât împreună. Nu mai putem dormi singuri. Şi ne obişnuim atât de mult unul cu altul, încât dacă ar încerca cineva să ne despartă, ni s-ar părea că taie cu cuţitul în acelaşi trup.”

„Un om trăieşte autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani.”

„Cătălina îşi duse mâinile la frunte. Tristeţea parcă începea s-o doară de-a dreptul în carne.”

„Când ieşi din Legaţie şi regăsi tot cerul deasupra, se opri tulburat.”

„Parcă din toate părţile deodată izbucnise o plenitudine a tuturor lucrurilor. Simţea că traversează un Univers plin, fără nici un fragment de vid, fără nici o absenţă. Parcă toate lucrurile ar fi fost la locul lor şi toate ar fi fost îndestulate pe vecie.”

„– Simţeam că n-o mai iubesc pe Ioana.
– Nu e adevărat, şopti speriată Irina. O iubeşti şi ai iubit-o întodeauna. Ţi s-a părut doar că n-o mai iubeşti... [...]
– Ştiu, spuse el, dar nu-mi dădeam seama. Mi se părea că n-o mai iubesc aşa cum o iubisem la început. În fond, e acelaşi lucru; e tot atât de grav.”

„Era, probabil, doar o încercare disperată a mea ca să-mi înţeleg situaţia, să găsesc un sens unei iubiri cu care nu ştiam ce să fac...”

„E ceva care nu merge cu inima mea, spuse fără să se ridice. Nu ştiu ce e.”

„Se trezea că se priveşte lung, cu o nedesluşită speranţă; i se părea că, printr-un efort, şi-ar putea aminti precis ziua când încetase a mai fi tânăr.”

„Istoria modifică necontenit o amintire, îi acordă mereu valori noi, negative sau pozitive, până ce, în cele din urmă, o anulează.”

„Obsesia mea este filosofia. Şi acum îmi dau seama de ce: pentru că sunt laş, mi-e frică de viaţă. Nu numai de viaţă: mi-e frică de tot.”

[Mary · Rating 5 out of 5]

A cautionary tale: I first tried reading this when I was in 6th grade. I made my way through the first 20 pages and realized I didn't understand a thing. I picked it up again in 7th grade and managed to go through the first 50 pages. By that point, my parents had already decided I needed Romanian literature tutoring and so my unofficial creative writing lessons began. After I got over writing my first essay and therefore my 2-year long writer's block had officially ended, my tutor gifted me the entire works of Bacovia and when she saw my disappointment she asked me what I actually looked forward to reading. I told her I had been trying to read this novel by Eliade for almost two years and she said: "Stop trying to read it! You're not ready for it and if you do read it on such an empty literary stomach you will never be able to read anything else again!" Sixteen years and hundreds of unfinished or barely touched books later, her advice is still going strong. I've barely been able to finish 10 books since I finished reading this one. With every book I read, I feel my standards of what "a book" should be go lower and lower. No "book" I've ever laid my eyes on has ever been able to reach the masterfulness of this one. It really is Eliade's greatest work and, with that, one of the greatest works of the human mind.

[Stella Popa · Rating 5 out of 5]

"Noaptea de sânziene"
Mircea Eliade
El este capabil de orice, Eliade este un virtuos în ale filosofiei, te poate cuceri iremediabil cu un stil de-o exuberanță inegalabilă ori să îți pună pe umeri cerurile cu toți sfinții ei, și să îți cauzeze un anevrism în atitudine față de maestru.
Vreau ca fiecare dintre voi să îl cunoască pe Ștefan Viziru, pe Ioana, și cine este celebra Ileana, să recunoaștem însușiri ale vieții întruchipate în cele mai deosebite personaje din toată averea elidiască.
Dificilă, încurcată și nebună, istorie care nu se vrea citită cu un tempo ciuleandră. Cu un pas domol vă rog, unul care nu agreează rătăcire.
Sunteți invitați la frământări de vise, trăiri spasmodice, spre evadarea dependentă de stări atemporale.
"Noaptea de sânziene" este oda adusă sufletelor îndrăgostite de inevitabil și crucial, ochii cărora privesc în gol și tremură lipsiți de ritm. O alegorie furtunoasă, o istorie filosofică cuprinsă în 12 ani doldora de evenimente aparent banale, dar atât de importante.
Orice lucru ne influențează existența, orice detaliu ne poate face să derapăm năprasnic pe cel mai mic ghețuș numit conștiință.
Eliade jonglează cu simboluri, cu miturile nopții în care magia crapă realitatea și o invadează, soarele devine umbră, abisul se transformă în Everest, imaginația însetată de novism încet se pierde.
Aveți grijă când lecturați cartea domnului nostru Eliade, folosiți firul Ariadnei odată deciși să vă aventurați în acest labirint.
#foxbooks #citimpentruschimbare #mirceaeliade #noapteadesanziene

[Emil · Rating 5 out of 5]

Alături de Jurnalul lui Mihail Sebastian, romanul "Noaptea de Sânziene" mi s-a întipărit ca o lectură de suflet în timpul petrecut în afara spațiului cultural român.
Un pasaj din roman care mi-a rămas viu în memorie vi-l distribui aici:

"Nu știu cum să-ți explic, continuă Ștefan. Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară, de acum 9 ani, din seara de Sânziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit că de atunci n-am mai trăit viața mea.. " " Toată lumea are aceeași impresie, îl întrerupse Biriș. După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă - o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.. "

[Andrei Stoian · Rating 5 out of 5]

Romanian review: Diversitatea operei lui Mircea Eliade este absolut extraordinară! Poți să citești despre frământările unui adolescent român din perioada interbelică, să fi emoționat de o poveste de dragoste plasată în îndepărtata Indie, să întorci tensionat paginile pentru a vedea ce urmează să facă un strigoi dintr-o casă boierească, sau să citești cu fascinație despre un om lovit de fulger care începe să întinerească. Toate aceste povești sunt spuse de același scriitor, Mircea Eliade. Vreau să adaug încă o scenă în această gamă variată; în volumul de față, mi-a fost dat să citesc despre un român blocat într-un adăpost antiaerian din Londra, în timpul unui bombardament din cel de-Al Doilea Război Mondial.
,,Noaptea de Sânziene" este cartea românească care îmi amintește cel mai mult de capodoperele literaturii universale, atât prin poveste, cât și prin stil și exprimare. Aș spune că este mai mult ceva care se simte decât ceva care poate fi descris în cuvinte.
De asemenea, în anumite privințe, romanul lui Eliade se simte ca o combinație între Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni, lucru bizar, având în vedere că ambele romane au fost publicate mult mai târziu. Explicația este simplă: evenimentele din ,,Noaptea de Sânziene" se desfășoară pe parcursul a 12 ani, mai exact intervalul 1936-1948. Cuprinzând Rebeliunea Legionară, Al Doilea Război Mondial și primii ani de după instaurarea comunismului, nu este de mirare că romanul îmi amintește de cele două cărți scrise de Marin Preda.
În altă ordine de idei, personajele lui Eliade sunt fascinante și memorabile. Ștefan Viziru, un angajat al Ministerului Economiei, este protagonistul. Viziru este fascinat de filozofie, iar, din anumite puncte de vedere, povestea poate fi interpretată ca o călătorie spirituală a acestuia. El este, sau mai degrabă își dorește, să fie îndrăgostit de două femei în același timp, cele două fiind nevasta sa, Ioana, și Ileana, femeia pe care o cunoaște în Noaptea de Sânziene. Se spune că în timpul Nopții de Sânziene se deschid porțile cerului și se crează o legătură între lumea de dincolo și lumea noastră. Din acest motiv, pe tot parcursul romanului există o alternanță între realism și momente care se apropie de fantastic. Ștefan poartă numeroase conversații pe subiecte filozofice cu Biriș, prietenul său, care se întâmplă să fie profesor de filozofie. Un alt personaj interesant este Partenie, un scriitor celebru pe care oamenii îl confundă adesea cu Ștefan din cauza asemănării fizice. Ioana l-a cunoscut pe Ștefan exact în modul acesta, confundânu-l cu Partenie, cu care era logodită în acel moment. M-a fasciant și Vădastra, un avocat bizar, vecin cu Ștefan timp de câțiva ani, care pare a fi un personaj ridicol în cea mai mare parte din carte, însă, până la sfârșit, ajungi să te întrebi dacă nu cumva este mai mult decât pare. Nevasta lui Vădastra, Irina, joacă un rol semnificativ în a doua parte a poveștii, fiind un fel de consilier spiritual pentru Ștefan. Mi-au plăcut chiar și personajele secundare ca Bibicescu, actorul lipsit de talent, sau Cătălina, actrița ușuratică.
Există un personaj care nu apare niciodată, însă întrețese destinele majorității celorlalte. Acest personaj este misterioasa doamnă Zissu, despre care aflăm mai multe abia spre sfârșitul poveștii.
Totuși, cel mai fascinant aspect al romanului sunt temele. Romanul abordează sacrul și profanul sau iubirea, însă cel mai mult m-a fascinat subiectul istoriei și, în mod special, încercarea lui Ștefan Viziru de a evada din cursul istoriei, de a trăi în afara istoriei (voi adăuga câteva citate explicative la sfârșitul recenziei). De altfel, cred că acesta este motivul pentru care timpul curge într-un mod bizar pe parcursul romanului- personajele rememorează momente din trecutul lor în mijlocul acțiunii, iar, uneori, este prezentată interacțiunea dintre două sau mai multe personaje, apoi ni se zice că totul s-a întâmplat cu câteva luni în urmă.
Am spus asta despre din ce în ce mai multe cărți, și mă tem ca acest cuvânt să nu înceapă să-și piardă din valoare dacă îl tot repet, însă totul este la superlativ în ,,Noaptea de Sânziene". Proza este excelentă, dialogurile sunt captivante, atmosfera este impecabil construită, personajele sunt pline de nuanțe și memorabile, iar temele abordate sunt foarte profunde. Este încă una din acele cărți care te îmbogățește din toate punctele de vedere. În anul 2024 am spus-o deja de vreo trei ori, dar mă simt nevoit să o fac și a patra oară: ,,Noaptea de Sânziene" intră, fără niciun fel de dubiu, în top 10 cele mai bune cărți românești scrise vreodată.

Citate:

,,-În fond, începu Ştefan cu un glas mai tulbure şi vorbind din ce în ce mai repede, în fiecare clipă fiecare dintre noi putem muri. Şi putem muri fără glorie, ca nişte furnici călcate în picioare, ca nişte şoareci prinşi în cursă, stropiţi cu gaz şi arşi de vii. Nu ne putem împotrivi acestui destin. Dar avem măcar datoria să protestăm împotriva lui. Şi, eu cel puţin, nu am alt mijloc de a protesta decât refuzând să fiu confiscat, macerat şi terorizat de acest destin. Dacă va fi să mor azi, mâine sau într-o lună — am să mor. Dar am să mor, cel puţin, mândru că n-am renunţat la demnitatea mea umană, la libertatea mea. Istoria mă va omorî, dar nu va omorî un sclav — ci un om liber, care a ştiut să-şi smulgă măcar o frântură din viaţa lui terorii istoriei..... "

,,— Bine, vorbi femeia, dar eu tot nu înţeleg ce faci?
— Uite ce fac, vorbi Ştefan zâmbind. În ceasurile în care mă smulg Războiului, citesc lucruri fără absolut nici o legătură cu actualitatea. Citesc, bunăoară, poeţi, filosofi, mistici — sau cărţi de preistorie. În acele ceasuri, nu accept nici chiar cea mai vagă aluzie la actualitate, îmi interzic chiar cel mai umil gând la Război. Nu vreau să-mi amintesc nici măcar de soţia şi copilul meu, nici măcar de nenorocirile ţării mele. Sau, mai precis, nu vreau să-mi amintesc de soţia, copilul sau ţara mea aşa cum sunt ele în clipa de faţa. Mă gândesc la ei proiectându-i într-un alt Timp, fie un anumit moment din trecut, fie un Timp imaginar. Îmi amintesc, bunăoară, de anumite călătorii pe care le făceam cu soţia mea. Sau încerc să-mi închipui România acum cincizeci, o sută sau cinci sute de ani. Au fost şi atunci tragedii istorice, şi sunt dispus să mi le reamintesc, să meditez asupra lor — dar fac aceasta din propria mea voinţă, nu pentru că aş fi obligat s-o fac. Libertatea mea hotărăşte asupra cărei tragedii istorice din trecut să-mi opresc mintea — libertatea mea, iar nu o informaţie auzită la radio sau citită într-o ediţie specială a ziarelor."

,,Sonetele lui Shakespeare, le arătă el. Dacă se dă alarma, şi mă aflu într-un metrou sau într-un adăpost, încep să citesc. Refuz, astfel, să fiu prezent la un foarte mărunt eveniment istoric. Citind pe Shakespeare, mă smulg clipei de faţă, clipei care era menită să mă confişte, să mă terorizeze... Iar dacă în acel moment, cade o bombă şi mă omoară — mă omoară, cum vă spuneam, ca om liber — iar nu ca sclav; căci mă omoară cu mintea fermecată de geniul unui poet, iar cu nu mintea unui om care se întreabă dacă avioanele s-au depărtat sau nu de adăpostul lui..."

,,Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicea căscată în întuneric prăpastia, începu să tremure. „Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun..." Dar îl orbi farurile maşinii răsărite pe neaşteptate, din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns."



English review: The diversity of Mircea Eliade’s work is absolutely extraordinary! You can read about the inner struggles of a Romanian teenager from the interwar period, be moved by a love story set in distant India, turn pages tensely to see what a vampire from a noble mansion will do next, or read in fascination about a man struck by lightning who begins to grow younger. All these stories are told by the same writer, Mircea Eliade. I want to add yet another scene to this wide range; in this volume, I had the chance to read about a Romanian trapped in an air raid shelter in London during a bombing raid in World War II.
The Forbidden Forest ("Noaptea de Sânziene") is the Romanian book that most reminds me of the masterpieces of world literature, both in terms of story and style. I’d say it’s more of a feeling than something that can be described in words.
In some ways, Eliade’s novel feels like a combination of "The Delirium" and "The Most Beloved of Earthlings", which is strange, considering that both were published much later. The explanation is simple: the events in "The Forbidden Forest" unfold over 12 years, from 1936 to 1948, encompassing the Legionary Rebellion, World War II, and the early years following the communist takeover. With that span, it’s no surprise the novel brings to mind Marin Preda’s two works.
On another note, Eliade’s characters are fascinating and memorable. Ștefan Viziru, an employee at the Ministry of Economy, is the protagonist. Viziru is deeply interested in philosophy, and in some ways, the story can be interpreted as a spiritual journey for him. He is, or rather wants to be, in love with two women at the same time—his wife, Ioana, and Ileana, a woman he meets on the Midsummer Night (Sânziene). It’s said that on Midsummer Night, the gates of heaven open, creating a link between our world and the beyond. This belief brings an alternation between realism and moments approaching the supernatural throughout the novel. Ștefan engages in numerous philosophical conversations with his friend Biriș, who happens to be a philosophy professor. Another interesting character is Partenie, a famous writer often mistaken for Ștefan due to their physical resemblance. Ioana first met Ștefan by mistaking him for Partenie, whom she was engaged to at the time. I was also fascinated by Vădastra, a bizarre lawyer who was Ștefan’s neighbor for a few years. Vădastra seems a ridiculous character for much of the book, but by the end, you begin to wonder if he might be more than he appears. Vădastra’s wife, Irina, plays a significant role in the latter part of the story, acting as a kind of spiritual advisor for Ștefan. I even liked the secondary characters, such as Bibicescu, a talentless actor, and Cătălina, a frivolous actress.
There’s also a character who never actually appears but weaves together the destinies of most of the others. This character is the mysterious Mrs. Zissu, about whom we learn more only toward the end of the story.
However, the most fascinating aspect of the novel is its themes. The book explores the sacred and the profane, love, and especially the topic of history—particularly Ștefan Viziru’s attempt to escape the course of history, to live outside of it. I believe this is why time flows in such a strange way throughout the novel; characters recall moments from their past in the middle of the action, and sometimes an interaction between two or more characters is shown, only for us to find out it all happened months ago.
I’ve said this about an increasing number of books, and I’m afraid the word might start losing its weight if I keep repeating it, but everything in "The Forbidden Forest" is at a superlative level. The prose is excellent, the dialogues are captivating, the atmosphere is impeccably constructed, the characters are nuanced and memorable, and the themes are profoundly explored. This is one of those books that enriches you in every way. I’ve already said it three times in 2024, but I feel compelled to say it a fourth time: "The Forbidden Forest" easily ranks among the top 10 best Romanian novels ever written.

[Roxana · Rating 4 out of 5]

La fel de minunata ca acum 20 de ani, dar mai plina de intelesuri. Ma bucur de impulsul cate m-a facut sa o recitesc, pentru ca nu fac des asta. Guess i'm getting old.

[Liviu · Rating 5 out of 5]

If I would be forced to choose one single novel to have on a deserted island, this would be hands down; I read it 10 times+ in 3 languages (English first few times, French and finally Romanian original) and I've just reread it now and it is still a masterpiece

Sadly the English language edition ( title - The Forbidden Forest) is rare though good university libraries have it.

epic, (slight) paranormal, romance, world building, great characters and a powerful sense of history; the last 200 pages and the ending are still among the most emotional ones I've ever read even today after many readings of the book

[Maria Popescu · Rating 5 out of 5]

Am iubit cartea aceasta și personajele ei, a fost pentru prima oară în mult timp când mi-a plăcut așa de mult o carte. E atât de densă în întâmplări și trăiri, încât mi-e greu să scriu ceva semnificativ.
Personajele sunt bine construite, au viață. La fel și sentimentele lor, dialogul interior, scenele dramatice. Acestea din urmă mă făceau și pe mine să simt că aș fi luat parte.
A fost pentru mine și ca o lecție de istorie, totul era pus într-un context istoric real.
Mi-a făcut plăcere să urmez personajele, să-mi pun întrebările pe care și le pun, să văd dintr-o perspectivă exterioară vieții acțiunea dramei timpului.
Aș fi vrut să avem despărțiri mai clare de unele personaje, să se rezolve toate situațiile apărute etc., dar romanul ăsta funcționa cumva ca viața, în care nu totul are un sens.
Cam atât deocamdată.
Îmi va fi greu să mă despart de aceste dragi personaje. :)

[Ana Todor · Rating 3 out of 5]

Mircea Eliade is one of my favourite authors, yet I can't shake the feeling that this novel is too heavy, heavier than some of his philosophical works. The main flaw of "Noaptea de Sânziene" is that it is too ambitious and that it tries to cover everything from history and society between the two world wars in Romania, to love, death and human existence, while at the same time trying to infuse each and every theme with Eliade's creed of mysticism. The final result is a confusing mix of narrative threads and characters with little credibility. I only recommend if you're a big Mircea Eliade fan and want to exhaust all his literary work.

[Dana · Rating 5 out of 5]

Noaptea de Sânziene este un roman existenţialist şi sintetizează toate marile teme întâlnite până acum atât în nuvelele fantastice cât și în romanele precum Nuntă în cer, Huliganii, Lumina ce se stinge, Întoarcerea din rai, și anume: evadarea din timp, sacrul şi profanul, războiul, iubirea absolută, persecuţia intelectualului şi rolul acestuia în societatea interbelică.
Evenimentele se desfăşoară pe un fundal magic, atemporal. Acțiunea începe într-o noapte de Sânziene dinaintea celui de-al doilea război mondial şi se termină 12 ani mai târziu tot în jurul aceleiaşi date. Cu o asemenea premisă, este de aşteptat ca personajele să trăiască experienţe la marginea fantasticului, greu de explicat. Eroii principali par a fi înlănţuiţi de un fir invizibil, care mai târziu se dovedeşte a fi dna. Zissu, „femeia fatală” care crează o punte de legătură între Ştefan, Ileana, Biriş şi Vădastra.
Continuarea aici http://www.bookishstyle.ro/noaptea-de...

[Tait · Rating 5 out of 5]

Most famous as a scholar and founder of comparative religions, the Romanian Eliade always considered himself more of a storyteller. While the vast erudition of his academic work has a way of looping in on itself, his fiction does nothing but benefit from an intricate understanding of world mythological themes, put at the service of describing the psychological effects of time and the World Wars. He also writes some rather fantastic short stories based on his wide occult knowledge. A personal favorite.

[Vlada Bunescu · Rating 5 out of 5]

If i had to choose only one book to read for the rest of my life it would be this

[Nicoleta · Rating 5 out of 5]

"Noaptea de Sanziene",cel mai bun roman din creatia lui Mircea Eliade,ar trebui sa intre pe lista operelor literare care se studiaza la liceu obligatoriu(fie-mi iertat cuvantul,obligatoriu). Romanul este in opinia mea o insumare a tot ceea ce inseamna taletul de a spune o "poveste".Fictiunea,istoria cea mare si istoria personala,filozofia,mitologia si psihologia se ajuta una pe cealalata incat,la finalul lecturii, cititorul sa se regaseasca in toata complexitatea fiintei sale launtrice.Intrebari care ne macina, realtia noastra cu sinele,incapacitatea de a trece puntile comunicarii si mai ales raportul cu acele conditionari de natura istorico-sociala, care uneori ne pulverizeaza destinul,fac din "Noaptea de Sanziene" un roman nu interbelic , ci demn de posmodernismul literaturii- desigur din punct de vedere stilistic, afirmatia anterioara poate fi pusa sun semnul discutie, dar intentia mea era sa subliniez de ce aceasta capodopera trebuie sa intre in lista autorilor canonici.Modernitatea temelor lui Eliade este evidenta,iar clivajul real/ireal discret,asa incat tot romanul te poarta de la primna si pana la ultima pagina prin labirintul sufletului omenesc,dincolo de timp,conditionari istorice si stiluri de a scrie despre ceea ce pana la urma inseamna Acel ceva din noi,oamenii,pe care incercam de atatea generatii sa il intelegem.

[B. · Rating 5 out of 5]

a trecut ceva timp de atunci insa romanul asta a lasat urme adanci pe circumvolutiunile mele. l-am citit intr-o perioada gri pentru starea mea psihica si cred ca mi-a priit pentru ca inca odata eliade s-a dovedit a fi morfina pentru suflet. nu intr-atat de supra-realist pe cat il gasesc in nuvelele lui de inceput, probabil tocmai in asta se vede si o oarecare maturitate in scris. romanul e greu, ca un lac rece de munte, te ademeneste cu o scoarta usoara ca mai apoi sa te pierzi dupa cateva zeci de pagini si sa uiti orice alta legatura cu realitatea. pe mine m-a fermecat chiar mai mult decat ma asteptam, luni intregi am fost mahmur dupa ce l-am terminat si ceea ce iubesc in stilul eliadesc este ca m-a lasat nu cu intrebari neraspunse ci cu idei care le voi vana in continuare in alti autori.

[Victor · Rating 5 out of 5]

5/5

PS:
Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns.

[Pantiru · Rating 5 out of 5]

Loved this book. Although it has many strong historic and philosophic elements, it manages to keep the emotional element always first, mingling them with great skill. It is very well written; the pace of the book is, at least for me, mesmerizing, together with the beauty of the prose, its flashbacks, its strange fantastical overtone, and the emotional waves of the characters tragedies culminating with the protagonist's, made this book feel like a dream to me.

I must say I have not always agreed with the philosophical part, but I appreciated its charm and as I said before, you can almost (but probably not) choose which thread to follow: the historic, the philosophical, or the emotional one of the character's; the book is very rich in content. For me they all mingled without prejudice, letting the fantastical dream contrast with the historic element and the tragedies of the story to accentuate its effects.

It is my favorite book to date, and even if its length daunted me at first, I've sunk deep into its great story. It is everything I like to find in a story.

[carpe diem · Rating 5 out of 5]

Personajul principal a descoperit o noua dimensiune temporala, alternativa timpului istoric. Si se refugiaza intr-o camera speciala ca simbol spatial care sa-i faciliteze tranzitionarea catre acea alta forma de timp. Un timp care sa-i permita sa traiasca Aici si Acum, ferit de durerea si frustrarea generate de timpul istoric. Este un mod de a trai din plin clipa, de a se darui neconditionat iubirii celor din jur, de a fi, in final, liber.
Tipul actiunilor desfasurate in timpul alternativ nu conteaza. Ce conteaza este ca asemenea actiuni sa nu segmenteze timpul, sa se desfasoare in afara notiunilor de "inainte" si "dupa". Gradul de dedicare acelor actiuni este cheia, orice calificativ aplicabil actiunilor in timpul istoric este irelevant.

[Tudor Ciocarlie · Rating 5 out of 5]

Incredible book!

[Fiorela Dima · Rating 5 out of 5]

"Ce, asta nu e tot filosofie: să știu dacă mă iubești sau nu?"


E noaptea de sânziene și s-a deschis cerul.
"S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te învețe cineva cum să le privești, ca să știi că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele și nu știi că sunt miracole. Nu le vezi..." Ochii tăi care au văzut, și brațele mele care au primit. "I se părea că Ștefan nu se trezește definitiv decât după ce-l păstra mult timp în brațele ei. "Azi am dreptul să te întreb?" începea ea."
Mi-era teamă să spun. Mi-era teamă să recunosc; dar tu știai. "De abia când te-am întâlnit pe tine am înțeles că nu-l iubeam, că nu te iubeam decât pe tine!..." Căutam Piatra Filosofală și te-am găsit. "Dacă ți-aș spune că te iubesc cu pasiune, m-ai crede? Ai crede că-mi bat joc de tine. Și nu vreau să-mi bat joc de tine." Aș fi vrut să fiu Romulus Rusan și tu Ana Blandiana. Te așteptam ca și când. "Dar eu îmi amintesc întotdeauna zilele. Am mania asta, că nu uit niciodată ziua când mi s-a întâmplat ceva, sau am întâlnit pe cineva, sau..." Nu am găsit înregistrarea și mi-e dor de vocea ta.
"Cât te iubesc de mult, așa cum ești, îi șoptise Ștefan în seara când, întorcându-se pe neașteptate acasă, o surprinsese nepudrată și nefardată. Ești foarte urâtă, cum n-am crezut până acum că ar putea deveni vreodată o femeie atât de frumoasă ca tine.
Era în preajma Crăciunului, în a șaptea lună de sarcină, și Ioana se trezea câteodată înspăimântată privindu-se în fața oglinzii [...]"

"Sunt îndrăgostit de d-ta și uneori simt cum iubirea aceasta nu mă mai lasă să trăiesc. Umblu ca un năuc, vorbesc singur, vorbesc în gând cu Vădastra. Aș fi vrut să-i spun Ioanei, dar sunt sigur că n-are să înțeleagă ce se petrece cu mine. Nici d-ta nu înțelegi. Prea bine nu înțeleg nici eu. Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit și m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveți ceva. Învață-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit așa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înșelat niciodată soția. Dar am simțit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn. Am văzut, atunci, în clipa aceea..." Dacă ai avea o carte semnată de Eliade... Tu ești Sambô. "Eu nu știu să dansez, spunea întotdeauna, dar dacă aveți curajul dă vă abandonați în brațele mele..." Ce-ai rămas așa visător, visătorule? "Se întoarse apoi, repede, emoționat, în sărutarea lungă, neasemuită a Ilenei." Trebuie să mă împac cu Timpul.

„Este foarte adevărat, este întocmai așa. Tot ce aparține lumii noastre seamănă cu restul lumii noastre. Am citit odată că Făt Frumos trebuia să ghicească un măr de aur dintr-o sută de mere care erau numai poleite cu aur. Dacă nu ghicea, i se tăia capul. Cu noi se întâmplă exact același lucru. Ca să putem ieși din pântecul balenei, trebuie să ghicim, printre miliardele de lucruri ale lumii noastre, acel unic exemplar care nu aparține lumii noastre, dar care, aparent, nu se deosebește întru nimic de celelalte miliarde de lucruri la fel cu el. Dacă nu-l ghicim, suntem pierduți, ni se taie capul. Din fericire, ni s-a lăsat o viață întreagă ca să-l ghicim. Dar dacă, până la moarte, nu-l ghicim — suntem pierduți." De unde știai că îmi place Chopin?

"Nu era figura ei, nici culoarea ochilor sau a părului care-l tulburase, ci era ceva în felul ei de a fi, în expresia ei, ceva care-i amintea nu atât de o femeie, cât de o stare pe care o cunoscuse cândva, de mult, într-un timp pe care nu și-l putea preciza, ceva care-i amintea de un anumit timp, de o anumită viață pe care o pierduse de mult. Se simți dintr-odată mai puțin obosit și începu să respire cu curaj, adânc, până în fundul pieptului. Dar puține clipe în urmă se trezi că oftează și se îmbujoră [...] Oare tu?
... "Ștefan îmi povestește fel de fel de lucruri pe care nu le înțeleg. Îmi place să-l ascult povestindu-mi de lucruri pe care nu le înțeleg, vorbindu-mi despre pântecul balenei și despre camera Sambô și despre mașina care ar fi trebuit să dispară în noaptea de Sânziene și pe care a pictat-o el..."

"Împotriva teroarei istoriei, continuă cu oarecare enervare, pentru că ghicea că-i plictisește pe toți, împotriva ei nu sunt decât două posibilități de apărare: acțiunea sau contemplația." [...] Îmi apăr doar libertatea de a mă smulge din când în când din această realitate istorică pentru a regăsi o realitate mai esențială: poezia, mistica, filosofia, iubirea... [...] Deocamdată, datoria mea nu este să schimb ceva, ci să împiedic să fiu transferat într-o larvă de către actualitatea istoriei. Să-mi păstrez, adică, un minim de libertate pentru mai târziu..."

"Un om trăiește autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani. [...] Restul e rutină. Ca și viața noastră: o serie nesfârșită de automatisme." Numai tu, poemul, veșnic nou, numai ru...



Anti-recenzie,
Dima. 27 februarie 2021.

[Raul · Rating 5 out of 5]

„Spunea că este ceva imoral în ultima producţie a lui Partenie. Că el vrea să și trăiască și să și scrie, în același ritm ca mai înainte, dar că asta nu se poate, că acela care o face trișează. Un scriitor poate trăi înainte sau după ce a compus o carte, spunea el. Dar nu poate să trăiască și să creeze în același timp. Actul creației îl confiscă în întregime și deci îi interzice să trăiască...”

“Am să-ți destăinuiesc ceva, spusese atunci Ilenei, în pădure. Nu te cunosc, nu știu cine ești, nu știu ce faci. Nu pot avea secrete față de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ți-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât ești tânără, te prinde viața și te macină pe dinlăuntru, și într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezești pe patul de moarte, și atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauți asta acum, cât ești tânără. Asta e o problemă de tinerețe... „Ce trebuie să caut?" il întrebase Ileana. „Să scapi de Timp. Să ieși din Timp. Privește bine în jurul d-tale: ți se fac din toate părțile semne, încrede-te în semne. Urmărește-le...”

“Scrisul te confiscă pe dinlăuntru, te împiedică să trăiești. Nu orice muncă pe dinlăuntru. Poți încărca o vagonetă cu cărbuni sau poţi semna hârtii administrative și mintea îți aleargă liberă. Timpul d-tale interior, singurul care contează, îți aparţine. Poți munci visând, sau amintindu-ți, sau gândind. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocații, și în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv. Numai actul creației îți cere această jertfă...”

“Sunt îndrăgostit de d-ta și uneori simt cum iubirea aceasta nu mă mai lasă să trăiesc. Umblu ca un năuc, vorbesc singur, vorbesc în gând cu Vădastra. Aș fi vrut să-i spun Ioanei, dar sunt sigur că n-are să înțeleagă ce se petrece cu mine. Nici d-ta nu înțelegi. Prea bine nu înţeleg nici eu. Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveți ceva. Învață-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit așa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soția. Dar am simțit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.”

“Asta se petrecea acum patru ani, când eram la Brașov, începu el binedispus. Locuiam la hotel. Odată, târziu, noaptea, am auzit glasuri în odaia vecină. Iar a venit o pereche, mi-am spus . Asta se întâmpla destul de rar la Brașov, dar se întâmpla totuși. Veneau perechi de la București, de la Cluj. Dar de data asta nu se întâmpla nimic alături. Șoapte, sărutări, și iar şoapte și atâta tot. Am adormit. și deodată m-a deșteptat ţipătul femeii de alături. Era un strigăt ascuțit, exasperat, de femeie isterică. Violează-mă, Ştefănescule, și nu mă mai respecta! Violează-mă!...”

“Un om trăiește autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani, îi spunea Ioanei. Ieșiseră amândoi în balcon. Era la Predeal. O dimineaţă clară de august, la Predeal, demult, în alt timp, înainte. 1934? Era înainte; o dimineaţă de vară; urcaseră de mai multe ori pe munte și acum se aflau la Predeal. Vacanța de vară; nu se întâmpla nimic. „Un om trăiește autentic... Un credincios nu are mai mult de două, trei experienţe religioase în toată viața lui, adăugase. Restul e rutină. Ca și viața noastră: o serie nesfârşită de automatisme. Doar câteva ceasuri autentice la zece, cincisprezece ani. Şi când vrei să ieși din rutină, faci istorie..”

Curios lucru, dar citeam cartea asta și eram fericit, mă confisca cu totul.

[Francesca Pesci · Rating 5 out of 5]

"E allora, in quel momento, ho capito cosa fosse Sambo. Ho capito che esiste qui, sulla terra, vicino a noi, alla nostra portata, e tuttavia invisibile agli altri, inaccessibile ai non iniziati, esiste uno spazio privilegiato, un luogo paradisiaco che, se hai avuto la fortuna di conoscerlo, non puoi più dimenticare, poi per tutta la vita. Perché in Sambo sentivo di non vivere più come ero vissuto fino allora; vivevo in un altro modo, in una continua, inesprimibile felicità."

A Eliade piace giocare con il Tempo. Professori settantenni che ringiovaniscono dopo esser stati fulminati (Un'altra giovinezza), scrittori di successo che sembrano esser riusciti ad aprirsi una breccia spazio-temporale (Le diciannove rose) per sfuggire ad un regime totalitario e infine in La foresta proibita Stefan Viziru, il cui tempo interiore non abbraccia gli avvenimenti storici che lo circondano. Stefan infatti sembra un mistico: si preoccupa sempre di cosa siano la Storia e il Tempo, di come sfuggire alla loro morsa e della possibilità di amare due persone contemporaneamente.
Infatti Stefan conosce, durante la notte di San Giovanni (notte densa di significati esoterici che nel folklore italiano non è particolarmente rilevante rispetto al resto dell'Europa, si pensi a "A midsummer night's dream"), Ileana di cui si innamora perdutamente; contemporaneamente a questo amore assegnatogli dal destino, egli ama anche sua moglie Ioana. Mettiamo in chiaro che questo NON è un romanzo rosa. E' la Storia della Romania e in generale dell'Europa dal 1936 al 1948 vissuta da un uomo acronico e contemporaneamente è la ricerca del significato della propria esistenza vissuto nel tempo interiore del protagonista. Consiglierei il libro anche solo per l'epilogo che, nonostante non sia esattamente a sorpresa, stravolge quanto abbiamo letto donando finalmente alle riflessioni e (in)azioni di Stefan un significato.

[Alexander Curran · Rating 5 out of 5]

Eliade himself considered The Forbidden Forest to be his best work. It received little response from the academic world upon the initial publication, although the Swedish professor Stig Wikander wrote a positive review for Sydsvenska Dagbladet Snällposten. The novel received the Fantastic and Fantasy Award for best novel at Eurocon 1978 in Brussel.
Chronicles of Culture reviewed the book in 1980:
Both fiction and epic, The Forbidden Forest is an exceptional book about war and peace. Not unlike the Russian masterpiece bearing that title, Eliade's novel transcends the particulars of its subject matter—in this case, Romania at the outset of the Second World War—to explore the agonies of man's condition, his inevitable recourse to violence as he fails to understand others and, above all, himself.

The Forbidden Forest (Romanian: Noaptea de Sânziene; French: Forêt interdite) is a 1955 novel by the Romanian writer Mircea Eliade. The story takes place between 1936 and 1948 in Bucharest and several other European cities, and follows a Romanian man who is on a spiritual quest while being torn between two women. The book was written between the years 1949 and 1954. It contains several elements and themes which also appear in the author's scholarly work, such as initiation rites and the division between sacred and profane time.

[George · Rating 5 out of 5]

One of the best novels I ever read. Full review (in Romanian) on my blog.

[Mariana · Rating 5 out of 5]

Mistică şi diversă cartea. Creează dependenţă. Paradoxală... Primul volum încheiat într-o zi.

[Laura Gaina · Rating 5 out of 5]

Destinul e porțiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria.

[Gheorghe Tataru · Rating 5 out of 5]

“- E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit, că de-atunci n-am mai trăit viata mea...
- Toată lumea are aceeasi impresie, il întrerupse Biriș. După o anumita vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, ca si-au ratat viata, ca au trait o viață idioată, absurdă - o viata care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru ca avem o părere prea bună despre noi înșine si nu putem crede ca dacă am fi trăit într-adevar viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată…”

“ - Da, continua Stefan, visător, am sărutat-o. O singură dată; atunci, în ploaie, sub umbrelă. Tot ce-a urmat după aceea, n-ar fi trebuit să se mai întâmple. Am făcut o mare greșeală. Timpul ar fi trebuit să se oprească atunci, când am sărutat-o pe gură.
Am sărutat-o pe gură! repetă el cu o bruscă fervoare si, ridicându-se, se apropie din nou de fereastră. Niciodată n-am înțeles cum a fost cu putință un asemenea lucru: să o pot săruta pe gură. Totul ar fi trebuit să se oprească atunci. Să nu mai curgă nimic, să împietrească Lumea întreagă. Pentru noi doi, bineînțeles, adăugă repede, numai pentru noi doi. Cosmosul și Istoria ar fi mers înainte pentru tot restul muritorilor, dar pentru noi ar fi trebuit să împietrească atunci. Nici un fel de durată nu mai avea sens. O dată ce ne-am sărutat, ce mai putea să se întâmple altceva, care să egaleze clipa aceea ireversibilă?…”

"De tot ce se întâmplă în lume sunt si eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt si alții, zeci de milioane, ca mine. Si cum pentru societățile moderne lumea înseamnă tot mai puțin Cosmos si tot mai multă Istorie, îti dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori in Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibrați?"

[Andreea Iordănescu · Rating 5 out of 5]

De departe cea mai bună scriere fantastică a lui Eliade, cel puțin din ce am citit eu până acum. Rămâne totuși un „dar” pe care nu am reușit să-l descos încă. Foarte întortocheată (într-un sens bun), o întretăiere hipnotizantă a planurilor, un misticism care m-a dus cu gândul la cadrele cu licurici din „Oameni de porumb” (carte un pic prea magică pentru mine, a se citi am renunțat la ea pentru că n-am înțeles nimic). Și totuși, și totuși. Și totuși mă întreb dacă ieșirea din timp, atât de vânată de protagonist, nu este cumva realizabilă prin adâncirea în momentul prezent (în emoție, în senzație, în acțiune) mai degrabă decât prin tentativa de a te sustrage acestuia. Posibil ca stâna să fie prea departe pentru că ne uităm în direcția greșită. Posibil. Mai căutăm.

„E un sentiment curios, să te știi condamnat la moarte și totuși să nu ți se spună când vei fi executat. Fiecare zi pe care o trăiești, parcă ar fi o zi furată, sustrasă destinului. Asta îți dă un sentiment de euforie...”