Benjamin Franklin m-a atras imediat prin francheţe. Privind în urmă, inventivul american nu omite să consemneze, cu maximă sobrietate, momentele de jenă materială prin care a trecut, ca orice self made man, dar, mai ales, momentele de jenă biologică sau, la alt nivel, mai eterat, pe acelea de natură morală.
Îi lipsește cu desăvîrşire, ca oricărui puritan, simţul ridicolului, dar nu devine un pedant încruntat. A luat viaţa în serios şi arată explicit, în paginile retrospective ale analizei sale, cum că seriozitatea reprezintă singurul drum care duce la împlinirea în viaţă şi la mîntuirea sufletului.
În scopul de a ghici vrerea Providenţei şi a atinge perfecţiunea, nici mai mult, dar nici mai puţin („voiam să trăiesc fără a săvîrşi niciodată nici o greşeală”!), junele puritan (prezbiterian, mai precis) îşi cercetează atent existenţa de zi cu zi și notează pe o coloană viciile și pe alta virtuțile. Cînd rata virtuţilor creşte, e semnul neîndoios al manifestării, în existența junelui tipograf, a suveranei voinţe divine. Cînd scade, Providenţa se întoarce cu spatele la păcătos…
Aşadar, la finalul săptămînii, într-un registru de folos intim, Benjamin îşi distribuie, după titluri şi specii, păcatele personale. În săptămîna 4-11 februarie 1732, să zicem, el constată cu groază următorul bilanţ: a cedat clevetelii (în trei rînduri), risipei (în patru), preacurviei (într-un rînd), s-a semeţit (o dată), nu a meditat riguros la impenetrabila Voie a lui Dumnezeu (o dată), a uitat de iubirea aproapelui (în trei rînduri), s-a lăcomit (o dată) etc. Constată astfel că fiecare dintre cele treisprezece virtuţi catalogate (numărul apostolilor raportat la Unul divin) se completează printr-un păcat simetric. Aritmetica îi arată briliant cît de departe se află încă de ideal.
Dar Benjamin, care este, în anii de formare, ucenic la o librărie (tipograf, adică), nu dezarmează. O ia de la capăt, cu elan sporit. Orice individ s-ar lăsa păgubaş. Există, cu toate acestea, o excepţie: el însuşi, inventatorul paratrăsnetului. Rezultatul nu-l frînge niciodată. Cifrele nu-l fac să dispere. Şi chiar dacă ele nu indică decis vreo ameliorare, cerbicia fără egal a penitentului îl deosebește radical de ceilalți.
Cu timpul, Benjamin Franklin își construiește o religie proprie și concepe, într-un scop pios, o liturghie personală, întrucît aceea a coreligionarilor nu-l mulţumeşte. Nu mai vizitează biserica. Se roagă, cum s-ar zice, în particular. Între el și Dumnezeu nu mai e nimeni. Autobiografia (neterminată, din păcate) îl prezintă negreşit drept un învingător și un ales.