What do you think?
Rate this book
Journey For Our Time: The Journals Of The Marquis De Custine, Russia 1839
Condemned by the Soviets to the black list of forbidden publications, these journals of the French aristocrat who visited Russia in 1839 were first published in France in 1843. Long recognised as one of the most fascinating and revealing impressions of Russia by a foreigner, they abound in observations on the social, political and religious state and prospects of mid-nineteenth century Russia leading Custine to dire forebodings. Custine's conviction that as long as Russians remained enslaved, isolated and deceived by ambitious rulers they would remain a menace to the rest of the world, will strike a chord with all of us today.
240 pages, Paperback
First published January 1, 1843
About the author
Astolphe de Custine
173 books21 followersAstolphe-Louis-Léonor, Marquis de Custine was a French aristocrat and writer who is best known for his travel writing, in particular his account of his visit to Russia in 1839, Empire of the Czar: A Journey Through Eternal Russia. This work documents not only Custine's travels through the Russian empire, but also the social fabric, economy, and way of life during the reign of Nicholas I.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 86 reviews
January 5, 2016
The editor Garnier publish a new edition of the famous book Russia in 1839. At the beginning it was a kind of jalousy. Custine wanted to write the Tocqueville equivalent, but in Russia and not in America. The problem is that he found not the same thing there. His sentences are severe :
"Russian people, superficial in everything, are deep only in the art to feign. "
"The Russian government is an absolute monarchy moderated by the murder."
And many others in the same tone. Custine russophob? Not so simple. This edition is the first scientifical one. His thougt is more complexe. Over all, for Custine, Russia is a "nation prédestinée", an incarnated people with a soul. The problem is that people who hate or like Russia find in it reasons to do it. And this edition change this vision. I read it in an old edition many years ago. My wife was interrogated on Custine for his french lawyer oral exam. The jury was surprised because she was the alone to know him.
"Russian people, superficial in everything, are deep only in the art to feign. "
"The Russian government is an absolute monarchy moderated by the murder."
And many others in the same tone. Custine russophob? Not so simple. This edition is the first scientifical one. His thougt is more complexe. Over all, for Custine, Russia is a "nation prédestinée", an incarnated people with a soul. The problem is that people who hate or like Russia find in it reasons to do it. And this edition change this vision. I read it in an old edition many years ago. My wife was interrogated on Custine for his french lawyer oral exam. The jury was surprised because she was the alone to know him.
July 14, 2021
These are journals written by a French aristocrat while traveling in Russia in the summer of 1839.
We are provided with his day-to-day impressions and activities – mostly in St. Petersburg and Moscow. He even meets the Czar – Nicholas I.
For the most part his observations are negative and disparaging. The relentless of his criticisms (and repetitiveness) are overdone. But the author does have an engaging style of writing and some of his commentaries are striking.
His main theme, reiterated over and over, is that Russia is run by tyrants that completely subjugate their people from the serfs to those around the Czar. There is no freedom in Russia – and one can be imprisoned for any transgression.
Obviously, this brings comparisons to Stalin and Putin. As per the author the Russian people like it that way and want to be subservient.
Page 279 (my book)
Other nations have tolerated oppression, the Russian nation has loved it; she still loves it.
Page 377
In order to live in Russia, dissimulation is not enough; feigning is indispensable. To conceal is useful; the feign is essential.
I was also disappointed that there was little on the long journey the author took from St. Petersburg to Moscow. There were no comments on the countryside. This is an interesting travelogue but very biased!
We are provided with his day-to-day impressions and activities – mostly in St. Petersburg and Moscow. He even meets the Czar – Nicholas I.
For the most part his observations are negative and disparaging. The relentless of his criticisms (and repetitiveness) are overdone. But the author does have an engaging style of writing and some of his commentaries are striking.
His main theme, reiterated over and over, is that Russia is run by tyrants that completely subjugate their people from the serfs to those around the Czar. There is no freedom in Russia – and one can be imprisoned for any transgression.
Obviously, this brings comparisons to Stalin and Putin. As per the author the Russian people like it that way and want to be subservient.
Page 279 (my book)
Other nations have tolerated oppression, the Russian nation has loved it; she still loves it.
Page 377
In order to live in Russia, dissimulation is not enough; feigning is indispensable. To conceal is useful; the feign is essential.
I was also disappointed that there was little on the long journey the author took from St. Petersburg to Moscow. There were no comments on the countryside. This is an interesting travelogue but very biased!
January 18, 2023
Though written in 1839, Marquis of Custine makes you believe that he’s either a traveller in time or an oracle.
If you want to read more than today’s newspaper regarding the current Russian conflicts, you’d better have a deeper understanding of the past, of the culture and its core, directly from someone who met the Czar and studied the formation of Russian Empire.
His descriptions are so vivid and authentic, almost poetic from time to time, though biased, as many affirm (personally I don’t have an issue with that, I believe that’s where the beauty lies, in subjectivity).
Reading this book was like I was actually in the ballrooms or in the small carriages, on the poor roads, smelling, tasting, talking, observing.
Last, but not least, I believe that the author was ahead of his time, with deeply modern views and opinions, always curious and asking questions, which makes me wonder what he’d write about a 3 months travel in 21st century.
If you want to read more than today’s newspaper regarding the current Russian conflicts, you’d better have a deeper understanding of the past, of the culture and its core, directly from someone who met the Czar and studied the formation of Russian Empire.
His descriptions are so vivid and authentic, almost poetic from time to time, though biased, as many affirm (personally I don’t have an issue with that, I believe that’s where the beauty lies, in subjectivity).
Reading this book was like I was actually in the ballrooms or in the small carriages, on the poor roads, smelling, tasting, talking, observing.
Last, but not least, I believe that the author was ahead of his time, with deeply modern views and opinions, always curious and asking questions, which makes me wonder what he’d write about a 3 months travel in 21st century.
December 12, 2015
This is actual an abridged version of his La Russie en 1839, which I have never found complete in English. It's longer than the other abridgment I've read, and has more of the truly interesting anecdotes, even if they don't tell us much about Russia.
For instance the opening chapters about his family history during the French Revolution: his grandfather was guillotined for his reaction to the execution of the king, his father for defending him, his mother nearly for defending them -- she spent months in prison from which people were taken at any time for execution -- he himself spent the time with a faithful servant who managed somehow to live in the kitchen of their house (the rest had been sealed up), and after Thermidor they lived in poverty because the government had taken all their property and left them all the debts. He was, at least, not predisposed to hate absolute monarchy after that.
And among the fellow passenger going to Russia, I have got to love the American merchants who disapproved of frivolity who are, of course, "Jansenists of the Protestant variety."
In Russia, he covers a lot of stuff. He was composing it in the form of letters (which he had to carry with him for secrecy), so not all of his stuff seems consistent. For instance, he recounts the sufferings of a woman who choose to accompany her husband to Siberia. Later, he comments that it turns out that in fact, many women have thus chosen, and her virtue is not the less heroic for not being unique. (The sage soul will recognize the wives of the Decembrists.)
And the details are of all sorts of things.
The pettifogging bureaucracy of getting into the country through customs.
The transparent shade of the birches in the summer homes of the Russian nobles near Petersburg.
How you can tell yourself in London or Paris that one day this place might be a ruin, but you can't believe it -- but in Petersberg, you have no doubt that the city could vanish utterly any day, if the sovereign withdrew his whim.
That the architecture of Petersburg is all wrong, because they copied Greek and Roman without noticing they had different landscape -- utterly flat, which called for towering buildings in contrast.
Old Michael Palace, which people did not even look at, because of the assassination of a czar there.
His meeting with the czar and czarina and the czarina affably permitting them to see their private English cottage. The czar urged him to go on to Moscow, because while Petersburg was Russian, it was not Russia.
How a -- number of people drowned in a storm coming to festivities at Peterhoff, and how utterly impossible it was to determine the number because everything was muffled up. He adds the account of how a servant woman did not return to her mistress, and the police said that since no crimes had been reported, she was bound to turn up, but fortunately, her cousin knew the tricks and found the body, which the police had sold to medical student for the money and to cover up that the crime had been committed.
How the reception (twice a year) of peasants and merchants creates the effect not of treating them as human beings like the czar but plunging the nobles to the same level as the lowest.
The ugly boots that women peasants wore.
The story he heard: when the peasants appealed to the Czar to buy them, and he said that he wished he could but could not at this time, the peasants deduced that it was therefore the nobles' fault and went on a rampage of massacre: many villages were transported to Siberia.
The necessity of carrying a lock with you as you travel to avoid theft.
The effect of the Kremlin in Moscow, both by night when he arrived, and by day. A massive fortress, conveying the need for surveillance.
His attempt to visit the fortress at Schlusselberg resulted in permission to see the sluices nearby -- because in the reign of Empress Elizabeth, Ivan had been imprisoned and driven insane there! He manages to swing getting into the fortress itself, where the governor points out the tomb of Ivan as a rosebush.
The scandalous ancedotes that Russian nobles were willing to regale him with. He notes he can't tell whether they are true but they are certainly recounted with no hesitation to a stranger.
How a certain prison contains prisoners who have forgotten even their own names in their imbecility after their treatment, and how no one knows what the crimes were of some, so they will remain prisoner forever.
That the nobles are capable of reducing their serfs to starvation in the process of ruining their estates.
A noblewoman recounting to him her shock that merchants in France can go after nobles for debt, and how in Russia no merchant would dream of cutting off credit to a noble, and all this with the perfect confidence that of course he would think this quite right.
Nijni and its market, where the largest markets are of tea and rags -- which is so valuable for paper that export is forbidden -- and many other things, like furs. Its situation is poor: dusty when sunny, and any amount of rain makes it a quagmire.
And many other interesting things. If not exactly pleasant. He concludes with the observation that if your son is unhappy in France, send him to Russia. Whoever has seen Russia will be happy anywhere else.
For instance the opening chapters about his family history during the French Revolution: his grandfather was guillotined for his reaction to the execution of the king, his father for defending him, his mother nearly for defending them -- she spent months in prison from which people were taken at any time for execution -- he himself spent the time with a faithful servant who managed somehow to live in the kitchen of their house (the rest had been sealed up), and after Thermidor they lived in poverty because the government had taken all their property and left them all the debts. He was, at least, not predisposed to hate absolute monarchy after that.
And among the fellow passenger going to Russia, I have got to love the American merchants who disapproved of frivolity who are, of course, "Jansenists of the Protestant variety."
In Russia, he covers a lot of stuff. He was composing it in the form of letters (which he had to carry with him for secrecy), so not all of his stuff seems consistent. For instance, he recounts the sufferings of a woman who choose to accompany her husband to Siberia. Later, he comments that it turns out that in fact, many women have thus chosen, and her virtue is not the less heroic for not being unique. (The sage soul will recognize the wives of the Decembrists.)
And the details are of all sorts of things.
The pettifogging bureaucracy of getting into the country through customs.
The transparent shade of the birches in the summer homes of the Russian nobles near Petersburg.
How you can tell yourself in London or Paris that one day this place might be a ruin, but you can't believe it -- but in Petersberg, you have no doubt that the city could vanish utterly any day, if the sovereign withdrew his whim.
That the architecture of Petersburg is all wrong, because they copied Greek and Roman without noticing they had different landscape -- utterly flat, which called for towering buildings in contrast.
Old Michael Palace, which people did not even look at, because of the assassination of a czar there.
His meeting with the czar and czarina and the czarina affably permitting them to see their private English cottage. The czar urged him to go on to Moscow, because while Petersburg was Russian, it was not Russia.
How a -- number of people drowned in a storm coming to festivities at Peterhoff, and how utterly impossible it was to determine the number because everything was muffled up. He adds the account of how a servant woman did not return to her mistress, and the police said that since no crimes had been reported, she was bound to turn up, but fortunately, her cousin knew the tricks and found the body, which the police had sold to medical student for the money and to cover up that the crime had been committed.
How the reception (twice a year) of peasants and merchants creates the effect not of treating them as human beings like the czar but plunging the nobles to the same level as the lowest.
The ugly boots that women peasants wore.
The story he heard: when the peasants appealed to the Czar to buy them, and he said that he wished he could but could not at this time, the peasants deduced that it was therefore the nobles' fault and went on a rampage of massacre: many villages were transported to Siberia.
The necessity of carrying a lock with you as you travel to avoid theft.
The effect of the Kremlin in Moscow, both by night when he arrived, and by day. A massive fortress, conveying the need for surveillance.
His attempt to visit the fortress at Schlusselberg resulted in permission to see the sluices nearby -- because in the reign of Empress Elizabeth, Ivan had been imprisoned and driven insane there! He manages to swing getting into the fortress itself, where the governor points out the tomb of Ivan as a rosebush.
The scandalous ancedotes that Russian nobles were willing to regale him with. He notes he can't tell whether they are true but they are certainly recounted with no hesitation to a stranger.
How a certain prison contains prisoners who have forgotten even their own names in their imbecility after their treatment, and how no one knows what the crimes were of some, so they will remain prisoner forever.
That the nobles are capable of reducing their serfs to starvation in the process of ruining their estates.
A noblewoman recounting to him her shock that merchants in France can go after nobles for debt, and how in Russia no merchant would dream of cutting off credit to a noble, and all this with the perfect confidence that of course he would think this quite right.
Nijni and its market, where the largest markets are of tea and rags -- which is so valuable for paper that export is forbidden -- and many other things, like furs. Its situation is poor: dusty when sunny, and any amount of rain makes it a quagmire.
And many other interesting things. If not exactly pleasant. He concludes with the observation that if your son is unhappy in France, send him to Russia. Whoever has seen Russia will be happy anywhere else.
January 18, 2013
Edit: I just realized that Custine was the French aristocrat in the film Russian Ark.
This was almost like reading a great epic in some ways, with the hero a man on a quest to find a beautiful truth. Instead, he finds himself traveling through a bleak, oppressive landscape where the truth he seeks is a miserable, twisted thing held captive by a ruthless villain.
After the opening section about the author's childhood experiences during the French Revolution, which was chilling, I was engrossed in his initial descriptions of Russia:
Then, in the middle part, as Custine continued on his quest for the truth about Russia, the characters got much crankier and the pace slowed down a bit. (Which is also similar to many fantasy epics I've read, though a bit of editorial pruning would have been welcome, to be honest.)
Despite his occasional meandering asides, I adored Custine's insightful comments, his intelligence and civility. However, he definitely has his prejudices. (Nothing too surprising, and maybe less than one might expect from a 19th century French aristocrat.) I did find it somewhat amusing to read the author refer to the "natural slovenliness and inborn filthiness" and general barbarity of the Russians, given that I remember Castiglione making similar comments about the French a few centuries earlier.
But even with those chastisements, it was hard to tell who the real villain of the story was. Was it the indolent, generally uneducated, obsequiously polite slaves (i.e., everyone not the emperor) or was it their ruler, born into a position which allowed for two apparent options: rule with an iron fist or die at the fists of others? Custine was on a quest for truth, and the one group blocked his access to it on the orders of the other.
However, by the end the only consistent villain was the culture, the government, the system which defined everyone's roles. As Custine observed, self-preservation was gained through strict adherence to those roles and not just apathy, but deliberate ignorance and cynicism about the people who occupied them. The suit is more important than the man in it, and self-interest always wins over compassion. Even those who rebelled against the czar, the traitors and terrorists, demonstrated those same tyrannical characteristics.
Custine, who initially prided himself on his superiority, became aware of his own susceptibility to the attitudes he condemned:
And how can such attitudes be changed? Custine didn't know, but he was afraid of what the future would bring. After accomplishing his quest to find the truth about Russia, he fled back to France to release it -- with the hope that Russia would not follow.
This was almost like reading a great epic in some ways, with the hero a man on a quest to find a beautiful truth. Instead, he finds himself traveling through a bleak, oppressive landscape where the truth he seeks is a miserable, twisted thing held captive by a ruthless villain.
After the opening section about the author's childhood experiences during the French Revolution, which was chilling, I was engrossed in his initial descriptions of Russia:
"I was entering the empire of Fear.... Thus, I was afraid and I was sad... out of politeness... to be like everybody else."
"This automaton population resembles one side of a chessboard, where a single individual causes the movements of all the pieces, but where the adversary is invisible."
Then, in the middle part, as Custine continued on his quest for the truth about Russia, the characters got much crankier and the pace slowed down a bit. (Which is also similar to many fantasy epics I've read, though a bit of editorial pruning would have been welcome, to be honest.)
Despite his occasional meandering asides, I adored Custine's insightful comments, his intelligence and civility. However, he definitely has his prejudices. (Nothing too surprising, and maybe less than one might expect from a 19th century French aristocrat.) I did find it somewhat amusing to read the author refer to the "natural slovenliness and inborn filthiness" and general barbarity of the Russians, given that I remember Castiglione making similar comments about the French a few centuries earlier.
But even with those chastisements, it was hard to tell who the real villain of the story was. Was it the indolent, generally uneducated, obsequiously polite slaves (i.e., everyone not the emperor) or was it their ruler, born into a position which allowed for two apparent options: rule with an iron fist or die at the fists of others? Custine was on a quest for truth, and the one group blocked his access to it on the orders of the other.
However, by the end the only consistent villain was the culture, the government, the system which defined everyone's roles. As Custine observed, self-preservation was gained through strict adherence to those roles and not just apathy, but deliberate ignorance and cynicism about the people who occupied them. The suit is more important than the man in it, and self-interest always wins over compassion. Even those who rebelled against the czar, the traitors and terrorists, demonstrated those same tyrannical characteristics.
Custine, who initially prided himself on his superiority, became aware of his own susceptibility to the attitudes he condemned:
"In France, where they respect life, even that of a brute creation, if my postilion had not thought of rescuing the colt, I should have obliged him to stop. I should myself have appealed to the peasants for aid, and should not have proceeded on my journey until I had seen the animal in safety. Here, I aided in destroying him by an unmerciful silence. Who would be proud of his virtues, when forced to acknowledge that they depend upon circumstances more than upon self?"
And how can such attitudes be changed? Custine didn't know, but he was afraid of what the future would bring. After accomplishing his quest to find the truth about Russia, he fled back to France to release it -- with the hope that Russia would not follow.
September 2, 2014
Early version of Letters from Russia by Custine. Very engaging and articulate observations on a journey of several weeks in Russia. Starts at the czar's palace in St Petersburg, and ends in Moscow. Partially sympathetic, partially harsh perspectives on Nicolas. Sweeping statements about the Russians as a people ready to be oppressed, victims of a church controlled by the state, terrified to speak out in the age of revolution across Europe. Well worth reading in this version or, more likely, in the new version published by the New York Review of Books house.
February 4, 2026
I read this book in its original French version, but I understand that there is an English version as well. According to me, this book is a must-read for any foreigner coming to Russia for the first time, or anyone who has lived in Russia for some time and still has questions about Russia, the complexity of the country, its history, its culture, and its people.
Marquis de Custine was an aristocrat who discovered in Russia in 1839, traveled around the country and, next to Moscow and Saint Petersburg, stayed in cities like Yaroslavl, Nizhni Novogorod, Vladimir. He used his contacts to even meet with Tsar Nicholas II.
On the one hand, Custine described Russia at the time as a backward country with a very poor network of roads and lousy hospitals. This, o my view, was probably not a revelation, even in 1839, and this alone did not really make Russia so different from other countries in Europe that were probably only slightly more advanced.
What really makes this book is that Custine did not simply describe Russia as he discovered the country back in the 19th century. He has also decorticated the entire social fabric to explain the reasons why the Russian society may sometimes look so different from the rest of Europe. This difference helps explain why relations between Russians and foreigners can sometimes be so complex, made of mutual respect, of mutual fear and also sometimes of an inextricable combination of superiority and inferiority complex on both side making it extremely difficult to reconcile both sides.
I have lived in Russia for some years, back in the 90's. I have not stopped traveling to Russia ever since. I do speak Russian and I am very much attached to the country since I married a Russian lady in 2000. The most amazing thing for me about this book is that it could have been written today. Not much of the narrative would require any adaptation to stand the test of time.
Indeed, for many, this book has become in the 20th century a reference to understand today's Russia and its complex society.
Review by Bruno Gremez
Marquis de Custine was an aristocrat who discovered in Russia in 1839, traveled around the country and, next to Moscow and Saint Petersburg, stayed in cities like Yaroslavl, Nizhni Novogorod, Vladimir. He used his contacts to even meet with Tsar Nicholas II.
On the one hand, Custine described Russia at the time as a backward country with a very poor network of roads and lousy hospitals. This, o my view, was probably not a revelation, even in 1839, and this alone did not really make Russia so different from other countries in Europe that were probably only slightly more advanced.
What really makes this book is that Custine did not simply describe Russia as he discovered the country back in the 19th century. He has also decorticated the entire social fabric to explain the reasons why the Russian society may sometimes look so different from the rest of Europe. This difference helps explain why relations between Russians and foreigners can sometimes be so complex, made of mutual respect, of mutual fear and also sometimes of an inextricable combination of superiority and inferiority complex on both side making it extremely difficult to reconcile both sides.
I have lived in Russia for some years, back in the 90's. I have not stopped traveling to Russia ever since. I do speak Russian and I am very much attached to the country since I married a Russian lady in 2000. The most amazing thing for me about this book is that it could have been written today. Not much of the narrative would require any adaptation to stand the test of time.
Indeed, for many, this book has become in the 20th century a reference to understand today's Russia and its complex society.
Review by Bruno Gremez
June 2, 2020
De Custine's book, which chronicles an 1839 excursion through Western Russia, is as intriguing as it is infuriating, both substantively (the epic generalizations, the dilettante psychologizing, the occasional foray into unabashed racism) and formally (the florid prose, the vivid imagery, the endless repetition).
George F. Kennon — the former US ambassador to the USSR — once called Letters from Russia "the best guide to Russia ever written" — a claim which is troubling on more than one level. But the more likely truth is that de Custine's Letters tell us more about post-revolutionary France than they do about Tsarist Russia.
George F. Kennon — the former US ambassador to the USSR — once called Letters from Russia "the best guide to Russia ever written" — a claim which is troubling on more than one level. But the more likely truth is that de Custine's Letters tell us more about post-revolutionary France than they do about Tsarist Russia.
October 29, 2025
Lucrarea Marchizului de Custine este, fără doar și poate, una dintre lucrările de referință ale secolului XIX, alături de Alexis de Tocqueville cu a sa ,,Despre democrație în America". Personalitate extrem de spirituală și dotată cu o inteligență evidentă, Custine decide să intreprindă la maturitate o calătorie de câteva luni în ,,misterioasa și fascinanta Rusie". În ediția citită de mine, cu o prefață valoroasă editată de Pierra Nora, aflăm că marchizul a dus o viață controversată, în parte datorată caracterului excentric și incapacității de a-și suprima pornirile hedoniste. Lucrarea, o critică adusă asupra culturii și stilului de viață rusesc, s-a bucurat de un succes imediat în Europa, însă a fost interzisă în Imperiul Rus până la Revoluția din 1917.
Construită fără pretenții social-antropologice, dar scrisă cu un deosebit simț practic și cu o finețe pentru cele mai mici detalii, colecția de scrisori a marchizului este un portret sincer al Rusiei din vremea împăratului Nicolae I.
Este necesar să menționăm că lucrarea are suficiente noțiuni superficiale, autorul a mers doar în Rusia europeană, nu a trecut Uralii, nu a văzut ,,adevărata Rusie", cum zic rușii. Se plânge mai mereu de terenul plat, o veșnică câmpie, dar Rusia are mai mulți munți decât are Europa la un loc. (NP)
Aflat la (Sankt) Petersburg, începe să ne destăinuie lipsa de originalitate cu care a fost construită capitala. Totul este copiat, totul este mare, lipsit de suflet și de spiritul creator și datător de viață, cum este în Europa. ,,Nu le reproșez rușilor că sunt ceea ce sunt, ci îi condamn pentru pretenția de a părea ceea ce suntem noi", ne spune marchizul în una dintre scrisori. Este frapat de ospitalitatea rușilor, care în același timp dovedesc o capacitate uluitoare de a-i bloca accesul către locurile ce îl intereseaza cu adevărat. Observă așadar că au o tradiție îndelungată în a cenzura impresia străinilor despre ei.
Custine vede poporul rus situat la granița dintre europenenizare și asiatism, dintre barbar și uman, dintre societate militarizată și obediență oportunistă. Ideea de austeritate este subliniată prin lipsa paturilor de tip europene din locuințele rușilor, iar în cele unde există totuși unul, este doar de formă, pentru decor. Petersburgul e doar un oraș german la scară mai mare, ne spune acesta, o continuă căutare a lui Petru I de a se (re)confirma în ochii europenilor, drept împărat al unei mari puteri moderne, europene, îndepărtată de rădăcinile asiatice.
,,In politică, resemnarea poporului face puterea cârmuirii", conchide o altă scrisoare. Și nici că l-am putea contrazice, dacă nu tot Custine ne-ar oferi suficiente părți/istorii din carte, unde arată cât de imprevizibil a fost poporul rus de-a lungul secolelor.
Două lucruri respectă totuși în Rusia: autoritatea și imparțialitatea împăratului Nicolae I, precum și caracterul sobru și regal al slujbelor ortodoxe. Schisma nu a dotat Rusia cu o biserică independetă, autocefală, ci cu una subordonată împăratului, insista acesta de-a lungul filelor scrise-n călătorii.
Moscova însă îl impresionează profund. Notează despre acest oraș că este ,,cel mai rus dintre orașele Rusiei", că are un caracter aparte și un suflet propriu. Kremlinul, acest bastion al istoriei Rusiei medievale, cu umbra lui Ivan cel Groaznic la fiecare colț, și cu prevestirea unei schimbări la fiecare pas, stârnesc puternice impresii asupra călătorului francez.
În final, acesta conchide:
,,Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o, și o mai iubește încă".
Construită fără pretenții social-antropologice, dar scrisă cu un deosebit simț practic și cu o finețe pentru cele mai mici detalii, colecția de scrisori a marchizului este un portret sincer al Rusiei din vremea împăratului Nicolae I.
Este necesar să menționăm că lucrarea are suficiente noțiuni superficiale, autorul a mers doar în Rusia europeană, nu a trecut Uralii, nu a văzut ,,adevărata Rusie", cum zic rușii. Se plânge mai mereu de terenul plat, o veșnică câmpie, dar Rusia are mai mulți munți decât are Europa la un loc. (NP)
Aflat la (Sankt) Petersburg, începe să ne destăinuie lipsa de originalitate cu care a fost construită capitala. Totul este copiat, totul este mare, lipsit de suflet și de spiritul creator și datător de viață, cum este în Europa. ,,Nu le reproșez rușilor că sunt ceea ce sunt, ci îi condamn pentru pretenția de a părea ceea ce suntem noi", ne spune marchizul în una dintre scrisori. Este frapat de ospitalitatea rușilor, care în același timp dovedesc o capacitate uluitoare de a-i bloca accesul către locurile ce îl intereseaza cu adevărat. Observă așadar că au o tradiție îndelungată în a cenzura impresia străinilor despre ei.
Custine vede poporul rus situat la granița dintre europenenizare și asiatism, dintre barbar și uman, dintre societate militarizată și obediență oportunistă. Ideea de austeritate este subliniată prin lipsa paturilor de tip europene din locuințele rușilor, iar în cele unde există totuși unul, este doar de formă, pentru decor. Petersburgul e doar un oraș german la scară mai mare, ne spune acesta, o continuă căutare a lui Petru I de a se (re)confirma în ochii europenilor, drept împărat al unei mari puteri moderne, europene, îndepărtată de rădăcinile asiatice.
,,In politică, resemnarea poporului face puterea cârmuirii", conchide o altă scrisoare. Și nici că l-am putea contrazice, dacă nu tot Custine ne-ar oferi suficiente părți/istorii din carte, unde arată cât de imprevizibil a fost poporul rus de-a lungul secolelor.
Două lucruri respectă totuși în Rusia: autoritatea și imparțialitatea împăratului Nicolae I, precum și caracterul sobru și regal al slujbelor ortodoxe. Schisma nu a dotat Rusia cu o biserică independetă, autocefală, ci cu una subordonată împăratului, insista acesta de-a lungul filelor scrise-n călătorii.
Moscova însă îl impresionează profund. Notează despre acest oraș că este ,,cel mai rus dintre orașele Rusiei", că are un caracter aparte și un suflet propriu. Kremlinul, acest bastion al istoriei Rusiei medievale, cu umbra lui Ivan cel Groaznic la fiecare colț, și cu prevestirea unei schimbări la fiecare pas, stârnesc puternice impresii asupra călătorului francez.
În final, acesta conchide:
,,Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o, și o mai iubește încă".
February 18, 2023
O carte obligatorie pentru cine dorește să înțeleagă poporul rus!
November 5, 2015
Addio Russia mai mondata/ terra di schiavi-terra di schiavisti (M Lermontov 1841 )
Un Libro 3 Vite
Scritto nella curva ascendente della russofobia che attraversò l'Europa dopo il 1830 (Rivolta di Varsavia) e che perdurò fino alla guerra di Crimea del 1855, per poi annullarsi nel contrario amore per la letteratura russa che pervase l'europa dopo il 1860, sparendo in un limbo in cui veniva solo citato dagli studiosi del costume russo sotto Nicola 1, risorse ad inaspettata popolarità durante la guerra fredda, in cui molti rilessero la descrizione di quella Russia , con anche accenni ai tempi di Ivan 4 "il terribile" ma ci sarebbe da dilugarsi su cosa "Grozny" (terribile) significhi veramente in russo, come anticipazione del terrore staliniano.
Non a caso, dopo essere stato proibito dagli zar, il regime sovietico si affrettò a proibirlo pur'esso.
Non a caso gode una terza vita oggi: lo zar Vladimir accoglie i suoi ospiti sotto un enorme ritratto di Nicola 1; non è forse tornata la Russia alla sua origine?
Un Libro 3 Vite
Scritto nella curva ascendente della russofobia che attraversò l'Europa dopo il 1830 (Rivolta di Varsavia) e che perdurò fino alla guerra di Crimea del 1855, per poi annullarsi nel contrario amore per la letteratura russa che pervase l'europa dopo il 1860, sparendo in un limbo in cui veniva solo citato dagli studiosi del costume russo sotto Nicola 1, risorse ad inaspettata popolarità durante la guerra fredda, in cui molti rilessero la descrizione di quella Russia , con anche accenni ai tempi di Ivan 4 "il terribile" ma ci sarebbe da dilugarsi su cosa "Grozny" (terribile) significhi veramente in russo, come anticipazione del terrore staliniano.
Non a caso, dopo essere stato proibito dagli zar, il regime sovietico si affrettò a proibirlo pur'esso.
Non a caso gode una terza vita oggi: lo zar Vladimir accoglie i suoi ospiti sotto un enorme ritratto di Nicola 1; non è forse tornata la Russia alla sua origine?
March 22, 2020
An interesting book, especially since de Custine wrote it in 1839.
I've read some Russian lit and history. Russian literature either tends to portend the revolution or talk about why it happened. I don't mean to overgeneralize or trivialize Russian lit here. Russians have written some of the greatest books that dive deep into the depths of Russia. de Custine is the earliest author (I have read) to predict the coming revolution in Russia.
He meets and is charmed by the Tsar's wit, education and opulence. But he does not lose his perspective on how the Tsar and the monarchy oppress the people. A central theme of the book is the culture of fear, lies and deceit that exists in Russia. Everyone agrees to participate in the lie. Again, de Custine recognizes that a society built on lies and fear can't sustain itself.
de Custine also spends a lot of time thinking about Russian culture; why, in his view, Russians are so different than western Europeans. I don't know much about how Europe perceived Russia in 1840. There was clearly a cultural divide. I'm not sure how much of de Custine's point of view was based upon his observations and how much his own existing prejudice and bias.
He also writes a great deal about the architecture and the comings-and-goings of people in St. Petersburg. His attempts to escape his handlers and to hide his letters and journal are quite funny, too.
I've read some Russian lit and history. Russian literature either tends to portend the revolution or talk about why it happened. I don't mean to overgeneralize or trivialize Russian lit here. Russians have written some of the greatest books that dive deep into the depths of Russia. de Custine is the earliest author (I have read) to predict the coming revolution in Russia.
He meets and is charmed by the Tsar's wit, education and opulence. But he does not lose his perspective on how the Tsar and the monarchy oppress the people. A central theme of the book is the culture of fear, lies and deceit that exists in Russia. Everyone agrees to participate in the lie. Again, de Custine recognizes that a society built on lies and fear can't sustain itself.
de Custine also spends a lot of time thinking about Russian culture; why, in his view, Russians are so different than western Europeans. I don't know much about how Europe perceived Russia in 1840. There was clearly a cultural divide. I'm not sure how much of de Custine's point of view was based upon his observations and how much his own existing prejudice and bias.
He also writes a great deal about the architecture and the comings-and-goings of people in St. Petersburg. His attempts to escape his handlers and to hide his letters and journal are quite funny, too.
July 31, 2019
I have not finished this book, I have abandoned it. The author is a French aristocrat who, for the most part, seems to dislike Russia and the Russians, their art, their architecture, their manners, their dress, .... Certainly sensibilities were different in the early nineteenth century then they are today but, despite that awareness, I found much of the author's comments to be offensive. After 200 pages I began to be able to ignore the negativity toward Russia and the Russians. When presented with the following description of the Finns I knew that it was time to abandon the book: "The Finns have high cheekbones, small, dark, sunken eyes, and visages so flattened that it might be that they all had, at their birth, fallen on their noses. Their mouth is also deformed, and their whole appearance bears the impress of the slave."
- NYRB edition, letter 13, p.193
- NYRB edition, letter 13, p.193
May 19, 2025
«Московська вдача — це дикунська вдача, байдужа до святости даного слова, до всякого правдивого почування, до почуття справедливости. Все в ній - тріумфуюча брехня, облуда й обман, брак всякого морального сенсу, відсутність поняття права і обовʼязку. Фізичний тип московита - це переважно тип калмика. Суспільний устрій - московит не має нічого власного, ні власної хати, ні дітей, ні серця, ні думки, все підлягає чужому наказові. Московщина - це «суспільство, упорядковане страхом».
Видана в Торонто-Нью-Йорку у 1958 році книга «Правда про росію» зі спогадами французького маркіза Астольфа де Кюстіна про його подорож російськими містами в 1839 році - це те, що необхідно читати усім іноземцям. Особливо з передмовою Дмитра Донцова. Я випадково знайшла оцифровану книгу, риючись в історичному архіві і залипла.
Найцікавіше, що маркіз поїхав до Москви, розчарований у французькій владі і зачарований незбагненною російською душею. Ну от наче зараз оці наївні іноземці, задурені блискучою та нарядною мовковською пропагандою в твітері, що нарікають на власну владу, бездумно використовуючи слова типу «деспотія, тиранія», насправді коли йдеться про звичаних бюрократів.
Та де Кюстіну вистачило три місяці, щоб збагнути ту «незбагненність». Через три роки він написав про це книгу, бо з жахом усвідомив, яка нависла над Європою небезпека. Після публікації спалахнув скандал, а Герцен написав про автора, що «його око ображаюче багато бачить». росіяни навіть вигадали новий термін: «кюстінствующіє іностранци» (я аж чую, як це істерично викрикує пʼяна Захарова). Це книга, яку хочеться цитувати сторінками і де впізнаєш сучасну росію в кожному абзаці:
«Маркіз дає уривок з «Петербурсских Ве-
домостей» з дня 4-го (15-го) березня 1837, в якому довго розповідається, як рязанська селянка Нікіфорова донесла владі про втечу до неї її сина з війська, та як відповідні міністри довели це до відома його величності, а ославлена величність дала селянці в нагороду за донос на сина срібну відзнаку з написом «за пильність» на ленті ордену св. Анни»
Кумедно, що американський амбасадор в радянському союзі 1946-1949, генерал Бедел Сміт, віднайшов цю книгу в Москві і вона допомогла йому зрозуміти росію. Він ще й часом переписував цілі сторінки творів де Кюстіна і відсилав своєму уряду, як власні повідомлення. Тільки дату відповідну ставив і підписувався.
Донцов у передмові також зазначає, наскільки росія 1938 року абсолютно та сама, що й Московщина Івана Грозного, Малюти та сучасна йому більшовицька росія, а мені прямо хочеться цитувати кожну сторінку, бо це і путінська росія:
«Цей вічний дух московського народу, як він відбився в його добі, блискучо схарактеризував у своїй книзі Кюстін. Політики, замотеличені наукою «прогресу», виходять з себе, коли хтось кидає тінь на «велікій русскій народ», який нібито не може ж відповідати за діла царату чи більшовизму. Тим не менше, коли Кюстін говорить про дух самодержав'я, а ми тепер говоримо про дух більшовизму (що є те саме), то очевидно це не дух лише «царських бюрократів» або «сталінських зельмож». Ні, це дух московського народу. Не дурно ж ліберальні емігранти, як один, стають в обороні памʼяти царської Росії, а монархісти захоплюються імперською політикою більшовизму.
Цей народ має — зауважує Кюстін - «геній карикатуриста». Засвоюючи - чи краще крадучи - якусь чужу ідею, він завжди ії скарикатурить до непізнання. До непізнання скарикатурили московити грецьку віру, отриману з Києва (не з Візантії), спотворивши її своїм шаманським духом, скарикатурили нібито присвоєну московитам Петром І західну кульуру. Єдино, що вони органічно засвоїли - в усім своїм житті, - це традиції Орди, яка колись тримала їх триста літ під ярмом»
До речі, в книзі згадується про інсценізацію Миколою І Бородинської битви - грандіозну ідеаологічну подію 1839 року. Пішла почитати: це ж було вже! Те саме вони зараз, на 9 травня, зробили зі штурмом Рейхстага, нашвидкоруч збудованого з гівна і палок. У 1839 році на полі справжньої битви під Москвою, в 27-му річницю цієї битви, відбулась її реконструкція за участі десятків тисяч солдатів регулярної армії в одязі 1812 року. Використовуючи режисуру, дим, артилерію, рухи кавалерії та піхоти створили «живу картинку», щоб зміцнити культ армії. Запросили іноземних послів, високих урядовців і справжніх ветеранів. Потім такі реконструкції стали регулярними і 1912, за Миколи ІІ, створили ще масштабніше шоу.
В процесі читання розділу про критику книгу сучасниками я заодно перечитала біографію російського поета Фьодора Тютчєва, чиї вірші ми вчили в школі. В часи маркіза де Кюстіна Тютчєв представляв росію в Європі як чиновник дипломатичної місії, а згодом був «прєдсєдатєлєм Комітєта іностранной цензури».
Якось ці сторінники діяльності Тютчєва нам не висвітлювали на уроках, а він, між іншим, для начальника імператорської канцелярії Бенкендорфа представив план російської пропаганди у Європі, розміщував свої статті в європейських газетах і метою росії вважав утвердження в кордонах «від Нілу до Неви, від Ельби до Китаю».
Поезія внє політікі, яскравий приклад.
Я наполегливо раджу прочитати цю книгу, яку Дмитро Донцов майже сто років тому влучно назвав «дороговказом в нашу темну добу, на яку впала тінь московського диявола». Прочитати і всім радити.
Видана в Торонто-Нью-Йорку у 1958 році книга «Правда про росію» зі спогадами французького маркіза Астольфа де Кюстіна про його подорож російськими містами в 1839 році - це те, що необхідно читати усім іноземцям. Особливо з передмовою Дмитра Донцова. Я випадково знайшла оцифровану книгу, риючись в історичному архіві і залипла.
Найцікавіше, що маркіз поїхав до Москви, розчарований у французькій владі і зачарований незбагненною російською душею. Ну от наче зараз оці наївні іноземці, задурені блискучою та нарядною мовковською пропагандою в твітері, що нарікають на власну владу, бездумно використовуючи слова типу «деспотія, тиранія», насправді коли йдеться про звичаних бюрократів.
Та де Кюстіну вистачило три місяці, щоб збагнути ту «незбагненність». Через три роки він написав про це книгу, бо з жахом усвідомив, яка нависла над Європою небезпека. Після публікації спалахнув скандал, а Герцен написав про автора, що «його око ображаюче багато бачить». росіяни навіть вигадали новий термін: «кюстінствующіє іностранци» (я аж чую, як це істерично викрикує пʼяна Захарова). Це книга, яку хочеться цитувати сторінками і де впізнаєш сучасну росію в кожному абзаці:
«Маркіз дає уривок з «Петербурсских Ве-
домостей» з дня 4-го (15-го) березня 1837, в якому довго розповідається, як рязанська селянка Нікіфорова донесла владі про втечу до неї її сина з війська, та як відповідні міністри довели це до відома його величності, а ославлена величність дала селянці в нагороду за донос на сина срібну відзнаку з написом «за пильність» на ленті ордену св. Анни»
Кумедно, що американський амбасадор в радянському союзі 1946-1949, генерал Бедел Сміт, віднайшов цю книгу в Москві і вона допомогла йому зрозуміти росію. Він ще й часом переписував цілі сторінки творів де Кюстіна і відсилав своєму уряду, як власні повідомлення. Тільки дату відповідну ставив і підписувався.
Донцов у передмові також зазначає, наскільки росія 1938 року абсолютно та сама, що й Московщина Івана Грозного, Малюти та сучасна йому більшовицька росія, а мені прямо хочеться цитувати кожну сторінку, бо це і путінська росія:
«Цей вічний дух московського народу, як він відбився в його добі, блискучо схарактеризував у своїй книзі Кюстін. Політики, замотеличені наукою «прогресу», виходять з себе, коли хтось кидає тінь на «велікій русскій народ», який нібито не може ж відповідати за діла царату чи більшовизму. Тим не менше, коли Кюстін говорить про дух самодержав'я, а ми тепер говоримо про дух більшовизму (що є те саме), то очевидно це не дух лише «царських бюрократів» або «сталінських зельмож». Ні, це дух московського народу. Не дурно ж ліберальні емігранти, як один, стають в обороні памʼяти царської Росії, а монархісти захоплюються імперською політикою більшовизму.
Цей народ має — зауважує Кюстін - «геній карикатуриста». Засвоюючи - чи краще крадучи - якусь чужу ідею, він завжди ії скарикатурить до непізнання. До непізнання скарикатурили московити грецьку віру, отриману з Києва (не з Візантії), спотворивши її своїм шаманським духом, скарикатурили нібито присвоєну московитам Петром І західну кульуру. Єдино, що вони органічно засвоїли - в усім своїм житті, - це традиції Орди, яка колись тримала їх триста літ під ярмом»
До речі, в книзі згадується про інсценізацію Миколою І Бородинської битви - грандіозну ідеаологічну подію 1839 року. Пішла почитати: це ж було вже! Те саме вони зараз, на 9 травня, зробили зі штурмом Рейхстага, нашвидкоруч збудованого з гівна і палок. У 1839 році на полі справжньої битви під Москвою, в 27-му річницю цієї битви, відбулась її реконструкція за участі десятків тисяч солдатів регулярної армії в одязі 1812 року. Використовуючи режисуру, дим, артилерію, рухи кавалерії та піхоти створили «живу картинку», щоб зміцнити культ армії. Запросили іноземних послів, високих урядовців і справжніх ветеранів. Потім такі реконструкції стали регулярними і 1912, за Миколи ІІ, створили ще масштабніше шоу.
В процесі читання розділу про критику книгу сучасниками я заодно перечитала біографію російського поета Фьодора Тютчєва, чиї вірші ми вчили в школі. В часи маркіза де Кюстіна Тютчєв представляв росію в Європі як чиновник дипломатичної місії, а згодом був «прєдсєдатєлєм Комітєта іностранной цензури».
Якось ці сторінники діяльності Тютчєва нам не висвітлювали на уроках, а він, між іншим, для начальника імператорської канцелярії Бенкендорфа представив план російської пропаганди у Європі, розміщував свої статті в європейських газетах і метою росії вважав утвердження в кордонах «від Нілу до Неви, від Ельби до Китаю».
Поезія внє політікі, яскравий приклад.
Я наполегливо раджу прочитати цю книгу, яку Дмитро Донцов майже сто років тому влучно назвав «дороговказом в нашу темну добу, на яку впала тінь московського диявола». Прочитати і всім радити.
November 24, 2024
I’m so glad this book came to my attention. What an privilege to be able to read about what he saw, and to listen to his thoughts and opinions, as a traveler almost 150 years ago, one who lost family and heritage to the French Revolution, who loved to travel, and who insisted on honesty even to the extent of smuggling out or hiding his written records of his travels while in Russia because it would have meant imprisonment or worse if he were found out.
This historical glimpse explains a lot about Russia today, and is relevant to our time in so many of the political and social conclusions he draws.
“Silence is indispensable to oppression. Under an absolute government every indiscretion of speech is equivalent to a crime of high treason.” P. 299.
“To pass an impartial opinion upon him [the Czar] is, at the present time, a sacrilege which is not without danger, even for a stranger, in Russia. I brave this danger every day; for of all yokes, the most insupportable to me is that which imposes the necessity of admiring… An oppressor is of all others the man who most fears the truth, he only escapes ridicule by the terror and mystery with which he environs himself.” P. 136.
“I can perceive that I am feared here, which I attribute to its being known that I write under the influence of my convictions… 'This is a sincere man,' they think, 'therefore he must be dangerous.'" P. 137
This historical glimpse explains a lot about Russia today, and is relevant to our time in so many of the political and social conclusions he draws.
“Silence is indispensable to oppression. Under an absolute government every indiscretion of speech is equivalent to a crime of high treason.” P. 299.
“To pass an impartial opinion upon him [the Czar] is, at the present time, a sacrilege which is not without danger, even for a stranger, in Russia. I brave this danger every day; for of all yokes, the most insupportable to me is that which imposes the necessity of admiring… An oppressor is of all others the man who most fears the truth, he only escapes ridicule by the terror and mystery with which he environs himself.” P. 136.
“I can perceive that I am feared here, which I attribute to its being known that I write under the influence of my convictions… 'This is a sincere man,' they think, 'therefore he must be dangerous.'" P. 137
June 29, 2018
I suggest that you find a sharply abridged version! If you can find a 150 page version, then this would be a 4 star book. There are many splendid descriptions of the Russian people and their institutions. But to find them you have to put up with boring descriptions of carriage technology, complaints about bedbugs, random conversations from balls and fêtes, and sycophantic praise for the Emperor.
Some of de Custine’s insights are that Russian autocracy has stamped out individual initiative. Russians copy fashion from abroad, and often this results in elegance without taste. Women’s public presence is restricted as in Arab countries. Aristocratic wealth is bound up in estates, but it is illiquid wealth compared to the rest of Europe because serfs cannot be sold separately from the land. There are too few authors, artists, and middle class tradesman.
Here is a great summary of the reasons why Russia is more “asiatic” compared to other European countries, and why Russia skipped the Renaissance.
http://geohistory.today/mongol-empire...
Some of de Custine’s insights are that Russian autocracy has stamped out individual initiative. Russians copy fashion from abroad, and often this results in elegance without taste. Women’s public presence is restricted as in Arab countries. Aristocratic wealth is bound up in estates, but it is illiquid wealth compared to the rest of Europe because serfs cannot be sold separately from the land. There are too few authors, artists, and middle class tradesman.
Here is a great summary of the reasons why Russia is more “asiatic” compared to other European countries, and why Russia skipped the Renaissance.
http://geohistory.today/mongol-empire...
November 11, 2008
Writing in the first half of the 18th Century without the benefit of speaking Russian, de Custine wrote this timeless, penetrating portrait of Russia. I've read several stacks of books on Russia, and this is by far the best I've seen. Moreover, Russians are a quite discerning lot on the subject of themselves, and I've met a number of them who concur with this assessment of de Custine.
January 2, 2012
The perceptions in this book still hold. Custine's comments on Nicholas II apply equally well to Putin. Seldom has a book been so premonitory. A must-read for anyone interested in Russia or Russian literature.
November 7, 2022
PREAMBUL: Cartea a avut un real succes în epocă — contrapartida la fel de influentă a cărții lui Alexis de Tocqueville, Democrația în America, apărută aprută în 1835 —, mult peste ce a mai încercat să scrie autorul. Astfel de cărți au puterea de a forma în conștiința occidentalului o imagine asupra unei lumi diferite de a lui mai ales în lumea în care posibilitățile de comunicare și călătorie nu erau la fel de dezvoltate ca în ziua de azi. Lumea occidentală s-a format prin deschiderea țărilor componente la idei, la inovații, aceasta pentru că s-a circulat mult și au și avut o istorie comună secole la rând în special în materie de drept. Civilizația rusă i-a fost oarecum străină fiind prin natura ei mai opacă, organizată pe baza altor principii; cultura bizantină a organizat instituțiile ruseși, iar bizanțul, față de cutumele politice occidentale, reprezintă un sistem politic bazat pe viclenie, pe o conducere instituțională coruptibilă bine organizată și greu de controlat de supuși, supuși educați să nu se îndoiască deloc de conducător, dar să se îndoiască cu umilință de propriile lor forțe și să-și accepte locul renunțând la demnitate, care trăiesc prin „viclenie nostimă” văzând la superiorii lor atâta falsitate și o viclenie și mai aspre. Jocurile de putere bizantine n-au reușit să fie contracarate de-o societate civilă puternică și în timp au degenerat în sisteme despotice aspre — „La fiecare pas ce îl faci aici, recunoști șiretlicurile Bizanțului, zugrăvite de istoricii din vremea cruciaților și regăsite de împaratul Napoleon la împăratul Alexandru, despre care spunea adesea: Este un grec din Imperiul Târziu!!!...”.
Prin urmare, viziunea lui Custine a putut contribui la formarea imaginii sistemelor de conducere bizantine (ortodoxe) în ochii cititorului occidental făcându-l pe cititor să conștientizeze diferențele intre Europa occidentală și sud estul Europei și a Nordului (adică Rusia) și chiar a altor regimuri derivate cum ar fi cel al regatelor românești. Acumularea în timp a unor astfel de caracterizări, determină o tendință a unei civilizații să față de alta și de construire a unor stereotipuri. Căci o civilizație este o manifestare generală a moravurilor unui popor, dar sunt atâtea popoare cu moravuri diferite și fiecare le interpretează pe ale celeialte prin prisma valorilor proprii, criticând-o ori lăudând-o. Dar ar trebui să existe și niște reprere umane universale atâta vreme cât oamenii unor civilizații ajung să se obișnuiască cu un vădit disconfort urmând acele cutume care le ordonează viața. Confortul fiecăruia este măsura gradului de civilizație în care trăiesc. Când se găsesc aceste valori și se aplică, viața cetățeanului se îmbunătățește.
Apoi deciziile istorice ale națiunilor față de alte națiuni, de peste decenii și secole depind de astfel de descrieri mai mult sau mai puțin obiective. Cu alte cuvinte, istoria la nivel mare se poate întrema pas cu pas, sau chiar rând cu rând, de la astfel de reflecții de călătorie, după cum metehnele oamenilor și ale puterii politice se răsfrâng în mințile călătorilor obișnuiți cu alte deprinderi, apoi rezonează în mințile publicului și ale prinților ajutându-i pe cei din urmă cum să se relaționeze cu un popor sau altul.
***
„Ce este Rusia, de fapt? Rusia este o țară unde se pot face cele mai mărețe lucruri pentru rezultatul cel mai mărunt... Nu e de mers acolo...”
Călătoria în Rusia anului 1839 a marchizului de Custine (Astolphe Louis Leonor, 1790-1857) este cuprinsă în aproape 1600 de pagini, vreo patru volume. Ediția de la Humanitas reprezintă doar o treime din această scriere monumentală a contactului dintre două lumi diametral opuse care ajunge să imprime în autor o schimbare de viziune a gândirii sale politice, cam așa de mare e șocul unui aristocrat francez ce visează la lumea de dinainte de revoluția din 1789. „Plecasem în Rusia cu gândul de a aduna argumente împotriva guvernării reprezentative, dar mă întorc de acolo partizan al constituțiilor. [...] Puteți avea încrederea în ceea ce vă spun despre guvernarea absolută, căci dacă am venit să cercetez această țară a fost pentru că nădăjduiam să găsesc aici un leac împotriva răului care amenință țara noastră”.
Cu un spirit de observație fin și erudit, marchizul pătrunde direct în miezul tiraniei ruse și-o portretizează și direct, prin observarea faptelor, cât și indirect, prin observarea semnelor discrete, cum ar fi arhitectura și tendința de imitație a reprezentărilor occidentale. Descrierile artistice ale ambianței naturale și umane, finețea observațiilor psihologiei rusești și a dramei care se desfășoară îl fac pe marchiz vocea celor oprimați, cei ai prezentului său și cei ai viitoarei generați, de sub jugul celui mai abject despotism. Sunt momente când revola sa nu poate fi stăpânită și izbucnește „Ah! lăsați-mă să-mi vărs mânia!”. Alte dăți, dezgustul în fața dezumanizării acceptate ca stare de fapt îl fac să se îndepărteze. Și dacă rușii de la toate nivelurile ierahice n-au voce din cauza îndoctrinării, el alege să manifeste prin imaginile sugestiv de carnale aceste energii încătușate, pe care le simte în prag de descătușare într-o „explozie pe care noi totuși o putem prezice încă de azi drept inevitabilă, fără a-i prevedea însă și clipa”.
Și ce mai descătușare... [în original, frazele sunt puse la viitor, eu voi acorda citatul la trecut pentru că s-a petrecut întocmai] „Într-o bună zi, uriașul adormit s-a trezit, iar violența a pus capăt domniei cuvântului. Zadarnic, atunci, egalitatea nesăbuită a mai chemat vechea aristocrație în ajutorul libertății; arma reînșfăcată prea târziu, de mâini mult prea amorțite, a ajuns neputincioasă. Societatea a pierit pentru că s-a încrezut în cuvinte goale de sens sau contradictorii; iar atunci, ecourile înșelătoare ale opiniei publice, gazetele, vrând cu orice preț să-și păstreze cititorii, au îndemnat la răsturnare, fie și numai pentru a avea ceva de povestit o lună în plus; au ucis societatea pentru a trăi din cadavrul ei”.
Văzând contrastul dintre lumea vestică și cea orientală, marchizul nu poate să nu aprecieze de acum că pluralismul aduce beneficii materiale reale, iar domnia legi garantează independența cetățeanului; „Prea scump este prețul ordinii sociale în Rusia pentru a merita admirația mea”. Vizitatorul Rusiei țariste a mijlocului de secol al XIX-lea are o soartă identică cu a unui vizitator al Coreei de Nord contemporane. Plimbările se programează dinainte și vizitatorul primește o călăuză care, în spatele așa zisei ospitalități și a ritualurilor rusești de primire, împiedică chiar și pe vizitatorii privilegiați să observe altceva decât trebuie. Occidentalul trebuie să se întoarcă înapoi în occident numai cu o părere foarte bună despre Rusia, așa că ghidul are mare grijă să-i arate și să-i zică ce trebuie. „Pentru a intra în Rusia, trebuie să-ți lași la graniță, odată cu pașaportul, și liberul arbitru”.
Va recepta cu surprindere autocaracterizarea națiunii rusești de către prințul Kozlovski, care-i sintetizează istoria și cutumele locului în care va călători. Și este o descriere critică foarte lucidă a istoriei Rusiei făcută de prinț și presărată cu anticipări la fel de lucide ale autorului. Deja lumea în care intra îi era sintetizată anterior de hangiul Lubeck. Avea să găsească o lume diferită și destul de sumbră: „o țară pe care o părăsești cu atâta bucurie și unde te întorci cu atâta părere de rău nu poate fi decât nefastă” .
Căci o nație căreia „îi lipsește elementul moral; cu moravurile ei cazone și amintirea cotropirilor, ea a rămas la războaiele de cucerire — „Gustul pentru parade militare este împins în Rusia până la manie”, o copilărie monsturoasă posibilă doar sub tiranie, ca reprezentarea cea mai crudă a acesteia —, cele mai brutale din câte au fost” și unde „[șerbia] a degradat într-atât vorbirea, încât cuvântul nu mai e socotit decât o capcană: ocârmuirea noastră trăiește din minciuni, căci adevărul îi înspăimântă deopotrivă pe tiran și pe sclav” nu putea decât să pună bazele a ceea ce se va petrece peste 100 de ani acolo; este deja creată practic fundația solidă a despotismului bolșevic atât de recunoscut pentru negarea evidenței și a faptelor după cum prințul K descria acea trăsătură a despotismului rusesc din secolele trecute, la care simțim ecoul și acum, în secolul al XXI-lea: „Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărător la ruși, la fel ca și justiția, atunci când stânjenesc puterea”.
Marchizul găsește Rusia o mare mașinărie a statului în care cetățeanul e deprins să renunțe la propria voință și funcționeze după altă voință ca o rotiță a unui ceasornic. „și totuși, asta se cheamă om în Rusia! Imaginea acestor automate voluntare mă sperie; un individ redus la condiția de simplă mașină are ceva supranatural”. Cât de pregătit era societatea rusă de atunci pentru sistemul ce avea să vină peste câteva decenii; cât de ușor a putut fi apoi dirijată spre scopul distopic al mentalității de masă și cât de conservată va rămâne această paradigmă dictatorială. „Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o; și o mai iubește încă”, conchide marchizul găsindu-se la poalele Kremlinului.
Meditația marchizului asupra naturii umane lipsite de voință are o notă tristă. Industria occidentală consideră materia primă vie, despotismul transformă omul într-o materie primă inertă „și nu te simți deloc în largul tău gândindu-te câtă constrângere a trebuit exercitată împotriva unor făpturi inteligente pentru a reuși prefacerea lor în obiecte” a căror dragoste de țară „nu este decât un mijloc de a-și flata stăpânul; de îndată ce cred că acest stăpân nu-i poate auzi, vorbesc despre toate cu o sinceritate ce este cu atât mai de temut, cu cât cei care ascultă devin răspunzători”.
Apoi zugrăvește Petersburgul în culori sumbre. Orașul îi pare o copie nepotrivtă a clasicismului, amplasat într-un loc ostil vieții, rezultat doar al capriciilor unui despot gata să înfrunte legile naturii prin jertfele muncitorilor. Palatul de Iarnă este acel simbol dezgustător care prin măreția lui nu subliniază decât sacrificiul salahorilor— „Iar singurul țel al atâtor jertfe era de a justifica capriciul unui singur om —, murind pe capete și înlocuiți ca orice obiect defect. Și nicio voce nu se ridică împotriva obiectificării omului spre gloria țarului de unde și concluzia marchizului: „Se poate spune despre rușii mari și mici că sunt toți beți de sclavie”; o beție începută cu secole în urmă și va dura secole.
„Fiecare zgomot mi se părea un vaiet; pietrele gemeau sub pașii mei, iar inim ami se sfâșia de răsunetul celor mai cumplite suferințe pe care omul l-a supus vreodată pe om. Ah! îi plâng pe prizonierii acestei fortărețe! Căci ai de ce să te cutremuri doar judecând cu aceiași ochi soarta acestor ruși, întemnițați sub pământ și destinul rușilor care se plimbă deasupra” are sonoritatea unui suspin premonitoriu despre viitor sumbru și grotesc dintr-un prezent tragic; un suspin al rușilor torturați și uciși cu bestialitate de călăii staliniști, în temnițele temutei Lubiankă, și ai celor care vor umple Gulagul la mijlocul secolului următor.
Terifiantă este și continuitatea terorii tăcute din regimurile comuniste din vremurile imperiale. Cum adevărul era șoptit la colț de stradă în perioada comunistă, așa era grăit și cu 150 de ani înainte. „Aici nu se spune nimic, deși totul se știe: conversațiile tainice ar pute fi deosebit de interesante; dar cine le îngăduie? A cugeta, a chibzui cu discernământ înseamnă a deveni suspect”. Comunismul n-a făcut decât să perfecționeze controlul, dar cutuma era profund încetățenită în societatea rusă.
Marchizul lansează o întrebare retorică la care totuși istoria va avea un răspuns... dezastruos. „Ce explozie de răzbunare împotriva aristocrației se urzește prin abdicarea unei aristocrații atât de lașe?” Și totuși prevestirea este sumbră. de Custine intuia sau simțea energia potențială. „Ori lumea civilizată va recădea, mai devreme de cincizeci de ani, sub jugul barbarilor, ori Rusia va trece printr-o revoluție mai teribilă decât a fost aceea din apusul Europei, și ale cărei urmări se mai simt și azi”. Lumea civilizată nu a pierit în acei cincizeci de ani, dar în șaptezeci și șapte de ani, revoluția bolșevică va tulbura lumea cel puțin pentru o sută de ani.
Cu un talent extraordinar, picturile literare ale marchizului găsesc în arhitectura locurilor caracterele lumii căreia îi aparțin. Caracterul poporului are puterea să se întipărească în însăși natura înconjurătoare. Pornind de aici, locurile capătă o nouă dimensiune. „Pasiunile, deprinderile și înzestrarea noastră firească sunt într-adevăr îndeajuns de puternice pentru a se întipări într-un chip neșters până și pe pietrele locuințelor noastre”.
Vizitând Petersburgul, nu pot rezuma părerea marchizului decât printr-un cuvânt: kitsch. Orașul întemeiat de Petru cel Mare vrea să cuprindă întreaga cultură universală imitând arhitectural lumea clasică fără a reuși să-i exprime gloria, dimpotrivă chiar, scoțând în evidență caracterul necizelat al rușilor, care confundă civilizația cu disciplina și, „nu din dragoste de artă, ci din amorul propriu al omului”, imită fără discerământ ce admiră la alte civilizații fără a înțelege însă propria lor lume. „Imitatori îndărătnici, își iau vanitatea drept geniu și se consideră chemați să reproducă la ei în țară, deodată și la o scară mai mare, monumentele lumii întregi”, neținând cont de condițiile naturale care nu erau identice cu ale acelor zone de unde se inspiră ei — „În Rusia, totul se imită, chiar și vremurile”; astfel că edificiile și monumentele necesitau permanent reparații, căci diferența de temperatură între vară și iarnă era și de 60 de grade. Spațiile mult prea largi și pustii știrbesc din valoarea oricărui monument în contrast cu adevăratele monumente care erau amplasate în împrejurimi care să armonizeze construcția cu ambianța.
Ajuns la Moscova, Kremlinul îi apare o monstruozitate a unei arhitecturi înfricoșătoare, o chintesență a tiraniei seculare rusești, irupând din frica celui mai mare despot — „Nimic nu e mai înspământător pe lume decât teama unui om atotputernic” —, care marchează prin zidurile, trapele, donjoanele, crenelurile și gurile de tun acea emisferă a tiraniei: nevoia de apărare dinspre exterior și opresiunea închisorii din interior. O sinteză a ororilor „din vremuri fabuloase, când minciuna era atotputernică: temniță, palat, sanctuar; fortăreață împotriva străinilor, cetate împotriva națiunii, sprijin al tiranilor, închisoare a popoarelor”, gândită de Ivan al III-lea, realizată de nepotul său, teribilul Ivan cel Groaznic, la care iau parte, din păcate, în goana fatalității și urmașii celor abuzați, adică viitorul nu rămâne nepătat. „ultimii nepoți ai acestor oameni, stigmatizați de către călăi, se vor resimți de pe urma încălcării datoriei de către părinții lor”. Și este o observație valabilă. „Un popor care, sub motiv că ascultare este cea dintâi dintre virtuți, lasă moștenire nepoților lui tirania, își nesocotește propriile interese”. Căci a te întoarce împotriva propriei tale umanități și a-i nega propria ființă, și nu doar a înfăptui nedreptatea în virtutea acestei negări, ci și doar a tolera-o, are drept consecință degradarea viitorului propriului popor.
Apoi, marchizul citează din Istoria Imperiului Rusiei, de Karamazin, din viața celui mai sângeros despot al Rusiei țariste, Ivan al IV-lea, sau cel Groaznic. Mort la 54 de ani, în 1584, călăul Rusiei a fost plâns de tot poporul inclusiv de urmașii victimelor sale. Peste 369 de ani, aceeași tipologie de conducător rus, Stalin, a fost plâns de aceleași mase — adică nepoții cărora strămoșii lor le-a lăsat moștenire tirania, pentru că ascultarea le-a fost virtute —, cărora le-a fost despot și călău. În 2022, Leonid Gozman găsește că actele politice ale conducătorului de la Kremlin, din secolul al XXI-lea, Vladmir Putin, îl urmează pe acel despot al secolului al XVI-lea: „Cu toate acestea, el are unele realizări. Iar natura lor ne amintește nu de Petru cel Mare, cu care lui Putin îi place să se compare, ci de Ivan cel Groaznic, pe care, de altfel, îl și respectă”.
Actualul șef de stat urmează pas cu pas politica sângerosului său predecesor dovedind aceleași sângeroase obiceiuri continuând o tiranie ce se întinde pe durata a trei secole. „Numai la acest popor — scrie de Custine —, cel puțin așa cred, s-au putut întâlni martiri prosternați în fața călăilor”. Cum peste secole, stalinismul a luptat împotriva propriului popor, Ivan cel Groaznic îl preceda măcelărindu-și poporul. Stalin îl numea pe țar „Învățătorul” și îi copia metodele de teroare. “Cine își mai amintește acum de boierii rași de pe fața pământului de Ivan cel Groaznic? — întreba Stalin — Greșeala lui a fost că nu i-a omorât pe toți”.
Tabloul lui de Custine completează ideea că Rusia este închisă într-o permanetă repetare a propriului trecut; ea se găsește într-o buclă închisă, negăsindu-și stabilitatea în contemporaneitate. Țarul Nicoale al II-lea, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dorea o reînviere a vechilor tradiții practicate la curte în secolul al XVII-lea, izolând și mai mult Rusia de istoria europeană a momentului. În accepțiunea țarului, succesul domniei consta în reîntoarcerea în timp a Rusiei. Rusia e o țară condamnată la trecut; și gloria trecutului ei se află în primul rând în sângele și supunerea proprii. Epurearea boierimii și a clerului de către țarul Ivan este similară cu epurarea stalinistă dintre 1934-1938. Acum boierii erau foștii membri de partid sau generali, unii chiar tovarăși cu Lenin (Zinoviev și Kamenev). Putin reia astăzi șirul de execuții mai mult sau mai puțin transparent simțind atacul la adresa puterii sale. Și fac și eu o paralelă între prezent și trecut, asemeni lui de Custine care admite: „Mă străduiesc să confrunt epocile pentru a vă dovedi că diferența între trecutul și prezentul acestei țări este mai mică decât vă închipuiți”.
Ce teribil pentru o țară să găsești asemănări așa de mari între anii 1577 - 1839 - 1930 - 2022. Moartea lui Ivan a adus multă jale din partea poporului oprimat de el. La fel și moartea lui Stalin, ori a lui Gheorghe Ghiorghiul Dej. În Coreea de Nord, moartea conducătorului e la fel de sfâșietoare pentru poporul oprimat. Așa că „să recunoaștem prin urmare și să nu pregetăm a repeta că despotismul fără măsură are asupra spiritului omenesc efectul unei licori îmbătătoare”. Iar tiranul, în demența lui contagiază oamenii așa de ușor, încât „victimele ajung cei mai zeloși complici ai călăilor”. Posteritatea comunistă avea să confirme și aceată fină observație a unei epoci revolute dar permanentizată...
Prin urmare, viziunea lui Custine a putut contribui la formarea imaginii sistemelor de conducere bizantine (ortodoxe) în ochii cititorului occidental făcându-l pe cititor să conștientizeze diferențele intre Europa occidentală și sud estul Europei și a Nordului (adică Rusia) și chiar a altor regimuri derivate cum ar fi cel al regatelor românești. Acumularea în timp a unor astfel de caracterizări, determină o tendință a unei civilizații să față de alta și de construire a unor stereotipuri. Căci o civilizație este o manifestare generală a moravurilor unui popor, dar sunt atâtea popoare cu moravuri diferite și fiecare le interpretează pe ale celeialte prin prisma valorilor proprii, criticând-o ori lăudând-o. Dar ar trebui să existe și niște reprere umane universale atâta vreme cât oamenii unor civilizații ajung să se obișnuiască cu un vădit disconfort urmând acele cutume care le ordonează viața. Confortul fiecăruia este măsura gradului de civilizație în care trăiesc. Când se găsesc aceste valori și se aplică, viața cetățeanului se îmbunătățește.
Apoi deciziile istorice ale națiunilor față de alte națiuni, de peste decenii și secole depind de astfel de descrieri mai mult sau mai puțin obiective. Cu alte cuvinte, istoria la nivel mare se poate întrema pas cu pas, sau chiar rând cu rând, de la astfel de reflecții de călătorie, după cum metehnele oamenilor și ale puterii politice se răsfrâng în mințile călătorilor obișnuiți cu alte deprinderi, apoi rezonează în mințile publicului și ale prinților ajutându-i pe cei din urmă cum să se relaționeze cu un popor sau altul.
***
„Ce este Rusia, de fapt? Rusia este o țară unde se pot face cele mai mărețe lucruri pentru rezultatul cel mai mărunt... Nu e de mers acolo...”
Călătoria în Rusia anului 1839 a marchizului de Custine (Astolphe Louis Leonor, 1790-1857) este cuprinsă în aproape 1600 de pagini, vreo patru volume. Ediția de la Humanitas reprezintă doar o treime din această scriere monumentală a contactului dintre două lumi diametral opuse care ajunge să imprime în autor o schimbare de viziune a gândirii sale politice, cam așa de mare e șocul unui aristocrat francez ce visează la lumea de dinainte de revoluția din 1789. „Plecasem în Rusia cu gândul de a aduna argumente împotriva guvernării reprezentative, dar mă întorc de acolo partizan al constituțiilor. [...] Puteți avea încrederea în ceea ce vă spun despre guvernarea absolută, căci dacă am venit să cercetez această țară a fost pentru că nădăjduiam să găsesc aici un leac împotriva răului care amenință țara noastră”.
Cu un spirit de observație fin și erudit, marchizul pătrunde direct în miezul tiraniei ruse și-o portretizează și direct, prin observarea faptelor, cât și indirect, prin observarea semnelor discrete, cum ar fi arhitectura și tendința de imitație a reprezentărilor occidentale. Descrierile artistice ale ambianței naturale și umane, finețea observațiilor psihologiei rusești și a dramei care se desfășoară îl fac pe marchiz vocea celor oprimați, cei ai prezentului său și cei ai viitoarei generați, de sub jugul celui mai abject despotism. Sunt momente când revola sa nu poate fi stăpânită și izbucnește „Ah! lăsați-mă să-mi vărs mânia!”. Alte dăți, dezgustul în fața dezumanizării acceptate ca stare de fapt îl fac să se îndepărteze. Și dacă rușii de la toate nivelurile ierahice n-au voce din cauza îndoctrinării, el alege să manifeste prin imaginile sugestiv de carnale aceste energii încătușate, pe care le simte în prag de descătușare într-o „explozie pe care noi totuși o putem prezice încă de azi drept inevitabilă, fără a-i prevedea însă și clipa”.
Și ce mai descătușare... [în original, frazele sunt puse la viitor, eu voi acorda citatul la trecut pentru că s-a petrecut întocmai] „Într-o bună zi, uriașul adormit s-a trezit, iar violența a pus capăt domniei cuvântului. Zadarnic, atunci, egalitatea nesăbuită a mai chemat vechea aristocrație în ajutorul libertății; arma reînșfăcată prea târziu, de mâini mult prea amorțite, a ajuns neputincioasă. Societatea a pierit pentru că s-a încrezut în cuvinte goale de sens sau contradictorii; iar atunci, ecourile înșelătoare ale opiniei publice, gazetele, vrând cu orice preț să-și păstreze cititorii, au îndemnat la răsturnare, fie și numai pentru a avea ceva de povestit o lună în plus; au ucis societatea pentru a trăi din cadavrul ei”.
Văzând contrastul dintre lumea vestică și cea orientală, marchizul nu poate să nu aprecieze de acum că pluralismul aduce beneficii materiale reale, iar domnia legi garantează independența cetățeanului; „Prea scump este prețul ordinii sociale în Rusia pentru a merita admirația mea”. Vizitatorul Rusiei țariste a mijlocului de secol al XIX-lea are o soartă identică cu a unui vizitator al Coreei de Nord contemporane. Plimbările se programează dinainte și vizitatorul primește o călăuză care, în spatele așa zisei ospitalități și a ritualurilor rusești de primire, împiedică chiar și pe vizitatorii privilegiați să observe altceva decât trebuie. Occidentalul trebuie să se întoarcă înapoi în occident numai cu o părere foarte bună despre Rusia, așa că ghidul are mare grijă să-i arate și să-i zică ce trebuie. „Pentru a intra în Rusia, trebuie să-ți lași la graniță, odată cu pașaportul, și liberul arbitru”.
Va recepta cu surprindere autocaracterizarea națiunii rusești de către prințul Kozlovski, care-i sintetizează istoria și cutumele locului în care va călători. Și este o descriere critică foarte lucidă a istoriei Rusiei făcută de prinț și presărată cu anticipări la fel de lucide ale autorului. Deja lumea în care intra îi era sintetizată anterior de hangiul Lubeck. Avea să găsească o lume diferită și destul de sumbră: „o țară pe care o părăsești cu atâta bucurie și unde te întorci cu atâta părere de rău nu poate fi decât nefastă” .
Căci o nație căreia „îi lipsește elementul moral; cu moravurile ei cazone și amintirea cotropirilor, ea a rămas la războaiele de cucerire — „Gustul pentru parade militare este împins în Rusia până la manie”, o copilărie monsturoasă posibilă doar sub tiranie, ca reprezentarea cea mai crudă a acesteia —, cele mai brutale din câte au fost” și unde „[șerbia] a degradat într-atât vorbirea, încât cuvântul nu mai e socotit decât o capcană: ocârmuirea noastră trăiește din minciuni, căci adevărul îi înspăimântă deopotrivă pe tiran și pe sclav” nu putea decât să pună bazele a ceea ce se va petrece peste 100 de ani acolo; este deja creată practic fundația solidă a despotismului bolșevic atât de recunoscut pentru negarea evidenței și a faptelor după cum prințul K descria acea trăsătură a despotismului rusesc din secolele trecute, la care simțim ecoul și acum, în secolul al XXI-lea: „Despotismul rus nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, dar reface și faptele, luptă împotriva evidenței și învinge întotdeauna. Căci evidența însăși nu are apărător la ruși, la fel ca și justiția, atunci când stânjenesc puterea”.
Marchizul găsește Rusia o mare mașinărie a statului în care cetățeanul e deprins să renunțe la propria voință și funcționeze după altă voință ca o rotiță a unui ceasornic. „și totuși, asta se cheamă om în Rusia! Imaginea acestor automate voluntare mă sperie; un individ redus la condiția de simplă mașină are ceva supranatural”. Cât de pregătit era societatea rusă de atunci pentru sistemul ce avea să vină peste câteva decenii; cât de ușor a putut fi apoi dirijată spre scopul distopic al mentalității de masă și cât de conservată va rămâne această paradigmă dictatorială. „Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o; și o mai iubește încă”, conchide marchizul găsindu-se la poalele Kremlinului.
Meditația marchizului asupra naturii umane lipsite de voință are o notă tristă. Industria occidentală consideră materia primă vie, despotismul transformă omul într-o materie primă inertă „și nu te simți deloc în largul tău gândindu-te câtă constrângere a trebuit exercitată împotriva unor făpturi inteligente pentru a reuși prefacerea lor în obiecte” a căror dragoste de țară „nu este decât un mijloc de a-și flata stăpânul; de îndată ce cred că acest stăpân nu-i poate auzi, vorbesc despre toate cu o sinceritate ce este cu atât mai de temut, cu cât cei care ascultă devin răspunzători”.
Apoi zugrăvește Petersburgul în culori sumbre. Orașul îi pare o copie nepotrivtă a clasicismului, amplasat într-un loc ostil vieții, rezultat doar al capriciilor unui despot gata să înfrunte legile naturii prin jertfele muncitorilor. Palatul de Iarnă este acel simbol dezgustător care prin măreția lui nu subliniază decât sacrificiul salahorilor— „Iar singurul țel al atâtor jertfe era de a justifica capriciul unui singur om —, murind pe capete și înlocuiți ca orice obiect defect. Și nicio voce nu se ridică împotriva obiectificării omului spre gloria țarului de unde și concluzia marchizului: „Se poate spune despre rușii mari și mici că sunt toți beți de sclavie”; o beție începută cu secole în urmă și va dura secole.
„Fiecare zgomot mi se părea un vaiet; pietrele gemeau sub pașii mei, iar inim ami se sfâșia de răsunetul celor mai cumplite suferințe pe care omul l-a supus vreodată pe om. Ah! îi plâng pe prizonierii acestei fortărețe! Căci ai de ce să te cutremuri doar judecând cu aceiași ochi soarta acestor ruși, întemnițați sub pământ și destinul rușilor care se plimbă deasupra” are sonoritatea unui suspin premonitoriu despre viitor sumbru și grotesc dintr-un prezent tragic; un suspin al rușilor torturați și uciși cu bestialitate de călăii staliniști, în temnițele temutei Lubiankă, și ai celor care vor umple Gulagul la mijlocul secolului următor.
Terifiantă este și continuitatea terorii tăcute din regimurile comuniste din vremurile imperiale. Cum adevărul era șoptit la colț de stradă în perioada comunistă, așa era grăit și cu 150 de ani înainte. „Aici nu se spune nimic, deși totul se știe: conversațiile tainice ar pute fi deosebit de interesante; dar cine le îngăduie? A cugeta, a chibzui cu discernământ înseamnă a deveni suspect”. Comunismul n-a făcut decât să perfecționeze controlul, dar cutuma era profund încetățenită în societatea rusă.
Marchizul lansează o întrebare retorică la care totuși istoria va avea un răspuns... dezastruos. „Ce explozie de răzbunare împotriva aristocrației se urzește prin abdicarea unei aristocrații atât de lașe?” Și totuși prevestirea este sumbră. de Custine intuia sau simțea energia potențială. „Ori lumea civilizată va recădea, mai devreme de cincizeci de ani, sub jugul barbarilor, ori Rusia va trece printr-o revoluție mai teribilă decât a fost aceea din apusul Europei, și ale cărei urmări se mai simt și azi”. Lumea civilizată nu a pierit în acei cincizeci de ani, dar în șaptezeci și șapte de ani, revoluția bolșevică va tulbura lumea cel puțin pentru o sută de ani.
Cu un talent extraordinar, picturile literare ale marchizului găsesc în arhitectura locurilor caracterele lumii căreia îi aparțin. Caracterul poporului are puterea să se întipărească în însăși natura înconjurătoare. Pornind de aici, locurile capătă o nouă dimensiune. „Pasiunile, deprinderile și înzestrarea noastră firească sunt într-adevăr îndeajuns de puternice pentru a se întipări într-un chip neșters până și pe pietrele locuințelor noastre”.
Vizitând Petersburgul, nu pot rezuma părerea marchizului decât printr-un cuvânt: kitsch. Orașul întemeiat de Petru cel Mare vrea să cuprindă întreaga cultură universală imitând arhitectural lumea clasică fără a reuși să-i exprime gloria, dimpotrivă chiar, scoțând în evidență caracterul necizelat al rușilor, care confundă civilizația cu disciplina și, „nu din dragoste de artă, ci din amorul propriu al omului”, imită fără discerământ ce admiră la alte civilizații fără a înțelege însă propria lor lume. „Imitatori îndărătnici, își iau vanitatea drept geniu și se consideră chemați să reproducă la ei în țară, deodată și la o scară mai mare, monumentele lumii întregi”, neținând cont de condițiile naturale care nu erau identice cu ale acelor zone de unde se inspiră ei — „În Rusia, totul se imită, chiar și vremurile”; astfel că edificiile și monumentele necesitau permanent reparații, căci diferența de temperatură între vară și iarnă era și de 60 de grade. Spațiile mult prea largi și pustii știrbesc din valoarea oricărui monument în contrast cu adevăratele monumente care erau amplasate în împrejurimi care să armonizeze construcția cu ambianța.
Ajuns la Moscova, Kremlinul îi apare o monstruozitate a unei arhitecturi înfricoșătoare, o chintesență a tiraniei seculare rusești, irupând din frica celui mai mare despot — „Nimic nu e mai înspământător pe lume decât teama unui om atotputernic” —, care marchează prin zidurile, trapele, donjoanele, crenelurile și gurile de tun acea emisferă a tiraniei: nevoia de apărare dinspre exterior și opresiunea închisorii din interior. O sinteză a ororilor „din vremuri fabuloase, când minciuna era atotputernică: temniță, palat, sanctuar; fortăreață împotriva străinilor, cetate împotriva națiunii, sprijin al tiranilor, închisoare a popoarelor”, gândită de Ivan al III-lea, realizată de nepotul său, teribilul Ivan cel Groaznic, la care iau parte, din păcate, în goana fatalității și urmașii celor abuzați, adică viitorul nu rămâne nepătat. „ultimii nepoți ai acestor oameni, stigmatizați de către călăi, se vor resimți de pe urma încălcării datoriei de către părinții lor”. Și este o observație valabilă. „Un popor care, sub motiv că ascultare este cea dintâi dintre virtuți, lasă moștenire nepoților lui tirania, își nesocotește propriile interese”. Căci a te întoarce împotriva propriei tale umanități și a-i nega propria ființă, și nu doar a înfăptui nedreptatea în virtutea acestei negări, ci și doar a tolera-o, are drept consecință degradarea viitorului propriului popor.
Apoi, marchizul citează din Istoria Imperiului Rusiei, de Karamazin, din viața celui mai sângeros despot al Rusiei țariste, Ivan al IV-lea, sau cel Groaznic. Mort la 54 de ani, în 1584, călăul Rusiei a fost plâns de tot poporul inclusiv de urmașii victimelor sale. Peste 369 de ani, aceeași tipologie de conducător rus, Stalin, a fost plâns de aceleași mase — adică nepoții cărora strămoșii lor le-a lăsat moștenire tirania, pentru că ascultarea le-a fost virtute —, cărora le-a fost despot și călău. În 2022, Leonid Gozman găsește că actele politice ale conducătorului de la Kremlin, din secolul al XXI-lea, Vladmir Putin, îl urmează pe acel despot al secolului al XVI-lea: „Cu toate acestea, el are unele realizări. Iar natura lor ne amintește nu de Petru cel Mare, cu care lui Putin îi place să se compare, ci de Ivan cel Groaznic, pe care, de altfel, îl și respectă”.
Actualul șef de stat urmează pas cu pas politica sângerosului său predecesor dovedind aceleași sângeroase obiceiuri continuând o tiranie ce se întinde pe durata a trei secole. „Numai la acest popor — scrie de Custine —, cel puțin așa cred, s-au putut întâlni martiri prosternați în fața călăilor”. Cum peste secole, stalinismul a luptat împotriva propriului popor, Ivan cel Groaznic îl preceda măcelărindu-și poporul. Stalin îl numea pe țar „Învățătorul” și îi copia metodele de teroare. “Cine își mai amintește acum de boierii rași de pe fața pământului de Ivan cel Groaznic? — întreba Stalin — Greșeala lui a fost că nu i-a omorât pe toți”.
Tabloul lui de Custine completează ideea că Rusia este închisă într-o permanetă repetare a propriului trecut; ea se găsește într-o buclă închisă, negăsindu-și stabilitatea în contemporaneitate. Țarul Nicoale al II-lea, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dorea o reînviere a vechilor tradiții practicate la curte în secolul al XVII-lea, izolând și mai mult Rusia de istoria europeană a momentului. În accepțiunea țarului, succesul domniei consta în reîntoarcerea în timp a Rusiei. Rusia e o țară condamnată la trecut; și gloria trecutului ei se află în primul rând în sângele și supunerea proprii. Epurearea boierimii și a clerului de către țarul Ivan este similară cu epurarea stalinistă dintre 1934-1938. Acum boierii erau foștii membri de partid sau generali, unii chiar tovarăși cu Lenin (Zinoviev și Kamenev). Putin reia astăzi șirul de execuții mai mult sau mai puțin transparent simțind atacul la adresa puterii sale. Și fac și eu o paralelă între prezent și trecut, asemeni lui de Custine care admite: „Mă străduiesc să confrunt epocile pentru a vă dovedi că diferența între trecutul și prezentul acestei țări este mai mică decât vă închipuiți”.
Ce teribil pentru o țară să găsești asemănări așa de mari între anii 1577 - 1839 - 1930 - 2022. Moartea lui Ivan a adus multă jale din partea poporului oprimat de el. La fel și moartea lui Stalin, ori a lui Gheorghe Ghiorghiul Dej. În Coreea de Nord, moartea conducătorului e la fel de sfâșietoare pentru poporul oprimat. Așa că „să recunoaștem prin urmare și să nu pregetăm a repeta că despotismul fără măsură are asupra spiritului omenesc efectul unei licori îmbătătoare”. Iar tiranul, în demența lui contagiază oamenii așa de ușor, încât „victimele ajung cei mai zeloși complici ai călăilor”. Posteritatea comunistă avea să confirme și aceată fină observație a unei epoci revolute dar permanentizată...
June 5, 2026
Într-un context precum cel deschis de scrierile despre Rusia ale lui Astolphe Louis Léonor, marchiz de Custine (1790-1857), trebuie mai întâi să mărturisesc că puține lucruri îmi provoacă o plăcere mai mare decât spectacolul unei convingeri care se prăbușește sub greutatea realității. Cu atât mai mult cu cât istoria raportării occidentale la Rusia (ca termen general, să nu ne blocăm în semantică) nu duce lipsă de spirite care nu au făcut acest pas: de la Joseph de Maistre (1753-1821) care o vedea ca instrument providențial de care Europa absolutistă avea nevoie pentru a supraviețui, până la (caracterul infect al lui) Jean-Paul Sartre (1905-1980), un mare specialist al lucidității selective, capabil să denunțe imperialismul occidental și opresiunea burgheză cu o precizie de invidiat, dar mai ales să suspende, cât timp „cauza” o cerea, aceeași exigență morală în fața abjectului totalitarism stalinist. Dar să nu ne amărâm mai mult decât e cazul, să nu divagăm; revenim deci la domnul Astoplhe Louis Léonor (care de-acum devine A., pentru înlesnirea lecturii).
Ca să înțeleg mai bine care-i faza, înainte de-a trece la textul scrisorilor din Rusia, mi s-a părut util să răspund la câteva întrebări ale căror răspunsuri nu se găsesc în scrisori și nici în prefața ediției Humanitas decât, cel mult, parțial.
Ce căuta A. în Rusia.
Dintr-un amestec de ambiții literare, interes politic și legături personale. Personajul nostru avea o mare dorință de a fi (re)cunoscut ca un mare scriitor; scrisese poezie, roman, teatru, fără să facă prea mare vâlvă, ba chiar dimpotrivă. Însă, în 1838 publică o carte despre Spania în vremea lui Ferdinand al VII-lea, bazat pe călătoria sa din 1831. Volumul este bine primit și lăudat de Honoré de Balzac, mai tânărul și mult mai celebrul prieten al marchizului. Tot Balzac se prinde și că adevăratul punct forte al lui A. este literatura de călătorie, nu ficțiunea; mai mult, se pare că ideea de a face o călătorie și de a scrie despre „Nord” (aka Rusia) îi aparține tot autorului lui Moș Goriot.
Avem apoi un alt motiv legat de o carte celebră, Despre democrație în America a lui Tocqueville, apărută în 1835. A. și-a dorit să creeze o contrapondere pentru aceasta prin studiul său despre Rusia. În timp ce Tocqueville a mers spre Vest (America) pentru a studia democrația, A. s-a îndreptat spre Rusia pentru a observa autocrația. Ambii erau aristocrați ale căror familii fuseseră victime ale Marii Terori (în vara lui 1794) din timpul Revoluției Franceze, fapt ce le-a insuflat o neîncredere profundă față de egalitarismul social. A. a mărturisit că a plecat în Rusia sperând să găsească argumente împotriva guvernării reprezentative și a dezordinii pe care o vedea în Franța; despre aceste lucruri puțin mai târziu...
În fine, există și o serie de chestiuni mai personale care țin de universul în care se învârtea A., acela al „lumii bune”, educate, al aristocrației de sânge, al saloanelor literare și artistice. O parte a acestei lumi era formată din exilații polonezi, ajunși la Paris după eșecul insurecției din 1830-31 împotriva dominației rusești. A. era un admirator al lui Chopin, pe care îl numea cher Chopinet și care cânta uneori la seratele organizate de el. Poetul Adam Mickiewicz era și el în aceleași cercuri frecventate de A. Dar poate cel mai mare interes era legat de Ignatius Gurowski, un flamboaiant tânăr polonez, care locuiește în casa lui A. începând cu 1835, devenind parte dintr-un „aranjament casnic neconvențional” (vă place acest eufemism?) alături de Edward Sainte-Barbe, partenerul de viață al marchizului nostru vreme de peste trei decenii; totul spre deliciul bârfelor din saloanele pariziene. Acest Gurowski se număra și el printre exilații polonezi de după revolta poloneză. Fiind considerat un rebel de către autoritățile ruse, el și-a pierdut drepturile civile și politice în cadrul imperiului. Până în anii 1838-1839, polonezul a manifestat o dorință puternică de a obține permisiunea de a se întoarce în Imperiul Rus și de a-și recupera drepturile, fapt care a constituit unul dintre motivele principale ale călătoriei lui A. în Rusia. Ca să închei povestea, A. ne povestește cum în iunie 1839, la reședința imperială din Peterhof, îi prezintă împărătesei cazul, dar aceasta păstrează o tăcere care prevestea eșecul total al demersului.
Cine era A. și de ce credea ce credea.
Crezul lui A. a fost modelat de o succesiune de tragedii personale și de un statut social contradictoriu. Identitatea sa politică a fost forjată în traumele Revoluției Franceze. Născut în 1790, el a fost fiul și nepotul unor aristocrați ale căror capete au căzut, la propriu; bunicul său, generalul Adam-Philippe de Custine, și tatăl său, Armand, au fost amândoi ghilotinați în timpul Terorii; mama sa, Delphine de Sabran, a fost și ea întemnițată, dar a scăpat de ghilotină în împrejurări demne de un film! (prin intervenția unui zidar care se îndrăgostise de ea și care, având acces la biroul acuzatorului public, căuta în fiecare seară dosarul Delphinei și îl muta la fundul grămezii, și prin devotamentul servitoarei sale, Nanette, care a strâns semnăturile foștilor lucrători de la fabrica de porțelan a familiei Custine pe o petiție pentru eliberarea ei!)
Așadar, o asemenea istorie familială i-a insuflat o neîncredere feroce în mase și o preocupare obsesivă față de violența care rezultă dintr-o societate supusă tiraniei sau dezordinii revoluționare. Din acest motiv a privit inițial puterea absolută a țarului ca pe o alternativă necesară și superioară „libertății false” și egalitarismului din Franța lui Ludovic-Filip. De altfel, A. însuși scrie că a plecat în Rusia special pentru a găsi „noi argumente împotriva despotismului de acasă, împotriva dezordinii care purta numele de libertate”. LOL.
A. se definea pe sine ca un aristocrat, cu credința că înțelepciunea și iluminarea rezidă în câțiva oameni superiori și nu în opiniile maselor; drept care nu era neapărat un mare fan al tendințele democratice ale secolului al XIX-lea pe care le vedea dominate de mediocritate și avariție. Autocrația Rusiei îi părea modelul unei societăți bine ordonate, unde o autoritate centrală puternică putea suprima filistinismul mulțimii pe care îl detesta în Franța.
La acestea se adaugă episodul decisiv al unui scandal public din 1824, legat de homosexualitatea sa, când a fost găsit bătut și abandonat pe drumul spre Saint-Denis după o întâlnire amoroasă cu un soldat. Exclus din mediul său natural, Custine și-a căutat împlinirea în religie și călătorii. Găsește confort în „paternalismul senin al Bisericii Romane” și speră că structura ierarhică tradițională a Rusiei va oferi un sentiment similar de ordine stabilă și demnă.
A. simțea o conexiune spirituală și estetică cu Ancien Régime-ul francez. A văzut călătoria sa la curtea rusă ca pe o „călătorie în vremuri vechi”, imaginându-și că va întâlni o splendoare și o ordine socială similare cu cele de la Versailles cu un secol înainte. LOL.
Long story short, A. merge spre Rusia cu simpatie pentru autoritate, cu prejudecăți împotriva liberalismului, pregătit fiind să apere principiul monarhic și să găsească acolo dovada superiorității ordinii autocratice.
DESTRĂMAREA TUTUROR LUCRURILOR
Am citit scrisorile lui A. ca înfățișare a unei distopii, anunțate încă dinainte ca acesta să pună efectiv piciorul pe teritoriul cu pricina. În momentul popasului în orașul hanseatic Lübeck, un hangiu îi mărturisește lui A. uimirea sa față de dorința acestuia de a vizita Rusia. Hangiul observase că atunci când părăsesc nava la sosirea în Europa, rușii au un aer vesel, liber, fericit, asemănându-se cu niște cai scăpați la libertate sau păsări ieșite din colivie; în schimb, aceiași oameni, la întoarcerea spre patrie, devin figuri sumbre, chinuite, preocupate și taciturne. Episodul se încheie apoteotic cu hangiul care concluzionează că „o țară pe care o părăsești cu atâta bucurie și unde te întorci cu atâta părere de rău nu poate fi decât nefastă”.
Povestea continuă. Ajuns la Sankt-Petersburg, A. notează că străzile nu sunt populate de cetățeni, ci de oameni care duc porunci. Nimeni nu pare să meargă pentru sine. Fiecare se deplasează ca o extensie a unei voințe străine, peste tot o ordine de cazarmă.
A. descrie, cu o intuiție înspăimântătoare care anticipează marile distopii ale secolului ale XX-lea, o societate-regiment dominată de muțenie, o formă de asfixie politică, un simptom al unei societăți încremenite de frică.
Două fragmente fabuloase:
„ Rusia este o naţiune de muţi; un vrăjitor a preschimbat șaizeci de milioane de oameni în automate, care aşteaptă bagheta unui alt vrăjitor spre a renaște și a trăi. Țara aceasta mi se pare aidoma palatului Frumoasei din pădurea adormită: este strălucitor, poleit şi magnific; nu-i lipsește nimic...decât libertatea, adică viața. ”
„ Luxul micilor precauţiuni de prisos dă naştere aici unei populaţii de funcţionari; fiecare din aceşti oameni se achită de sarcina sa cu o pedanterie, un rigorism, un aer de importanţă menit doar să dea greutate şi celei mai obscure îndeletniciri. Nici unul nu îşi permite să scoată vreun cuvânt, dar îi vezi că gândesc cam aşa: „Faceţi-mi loc mie, care sunt unul din membrii marii maşinării a statului. ”
Nu pot să scriu mai bine decât a făcut-o deja istoricul american George Kennan care vedea în scrisorile lui A. mai puțin o cronică fidelă a Rusiei secolului al XIX-lea și mai mult un ghid pentru înțelegerea erei staliniste. Are dreptate. Acel „imperiul al tăcerii” (ca să-l citez pe A.) și al disimulării unde frica paralizează gândirea, frica aceea patologică de adevăr și de observație străină, frica administrativă și birocratică, o geografie a fricii bântuită de fantoma neiertătoarei și nesfârșitei Siberii, „abisul de mizerie”, „cimitirul celor vii” (ca să citez din nou).
Multe ar mai fi de scris...călătoria lui A. în Rusia anului 1839 rămâne cronica uneia dintre cele mai brutale și elocvente prăbușiri ale unei iluzii. A. a pornit ca un spirit rănit de ororile revoluției franceze (care îi trimisese tatăl și bunicul la eșafod) și ca un aristocrat dezgustat de „dezordinea” liberală și de mediocritatea burgheză a Franței. Speranța sa, mărturisită cu onestitate, era de a găsi în autocrația rusă „argumente împotriva guvernării reprezentative”; căuta un refugiu într-o ordine stabilă, visând la o monarhie absolută care să protejeze societatea de tirania mulțimii, fără a bănui că va descoperi o formă de sclavie mult mai perversă.
După lectura scrisorilor, veți putea vedea de ce A., plecat ca un critic al constituțiilor, s-a întors ca un partizan convins al acestora, realizând că „dacă guvernarea reprezentativă nu este cea mai morală în teorie, ea este înțeleaptă și moderată în practică”, ferind societatea de excesele autocrației. Concluzia acestei călătorii de la speranță la coșmar îi aparține: „Oricine a văzut Rusia va fi mulțumit să trăiască oriunde în altă parte”...
April 29, 2017
Nothing changed in 180 years!
Monster scaring Europe.
- Всего четыре столетия отделяют Россию от нашествия варваров, Запад же пережил подобное испытание четырнадцать веков назад: цивилизация, имеющая за плечами на тысячу лет больше, создала нравы, несравнимые с нравами русских.
- Куда ни посмотри, Россия во всем отстала от Европы на четыре столетия
- ...современному русскому обществу, представляющему собой чудовищную смесь византийской мелочности с татарской свирепостью, греческого этикета с азиатской дикой отвагой; из этого смешения и возникла громадная держава, чье влияние Европа, возможно, испытает завтра, так и не сумев постигнуть его причин.
- Я не упрекаю русских в том, что они таковы, каковы они есть, я осуждаю в них притязания казаться такими же, как мы. Пока они еще необразованны — но это состояние по крайней мере позволяет надеяться на лучшее; хуже другое: они постоянно снедаемы желанием подражать другим нациям, и подражают они точно как обезьяны, оглупляя предмет подражания.
- Не верьте хвастливым речам русских; они принимают богатство за элегантность, роскошь — за светскость, страх и благочиние — за основания общества. По их понятиям, быть цивилизованным — значит быть покорным; они забывают, что дикари иной раз отличаются кротостью нрава, а солдаты — жестокостью; несмотря на все их старания казаться прекрасно воспитанными, несмотря на получаемое ими поверхностное образование и их раннюю и глубокую развращенность, несмотря на их превосходную практическую сметку, русские еще не могут считаться людьми цивилизованными. Это татары в военном строю — и не более. Их цивилизация — одна видимость; на деле же они безнадежно отстали от нас и, когда представится случай, жестоко отомстят нам за наше превосходство.
- Как ни старайся, а Московия всегда останется страной более азиатской, нежели европейской. Над Россией парит дух Востока, а пускаясь по следам Запада, она отрекается от самой себя.
- Кто скажет мне, до чего может дойти общество, в основании которого не заложено человеческое достоинство?
Monster scaring Europe.
- Всего четыре столетия отделяют Россию от нашествия варваров, Запад же пережил подобное испытание четырнадцать веков назад: цивилизация, имеющая за плечами на тысячу лет больше, создала нравы, несравнимые с нравами русских.
- Куда ни посмотри, Россия во всем отстала от Европы на четыре столетия
- ...современному русскому обществу, представляющему собой чудовищную смесь византийской мелочности с татарской свирепостью, греческого этикета с азиатской дикой отвагой; из этого смешения и возникла громадная держава, чье влияние Европа, возможно, испытает завтра, так и не сумев постигнуть его причин.
- Я не упрекаю русских в том, что они таковы, каковы они есть, я осуждаю в них притязания казаться такими же, как мы. Пока они еще необразованны — но это состояние по крайней мере позволяет надеяться на лучшее; хуже другое: они постоянно снедаемы желанием подражать другим нациям, и подражают они точно как обезьяны, оглупляя предмет подражания.
- Не верьте хвастливым речам русских; они принимают богатство за элегантность, роскошь — за светскость, страх и благочиние — за основания общества. По их понятиям, быть цивилизованным — значит быть покорным; они забывают, что дикари иной раз отличаются кротостью нрава, а солдаты — жестокостью; несмотря на все их старания казаться прекрасно воспитанными, несмотря на получаемое ими поверхностное образование и их раннюю и глубокую развращенность, несмотря на их превосходную практическую сметку, русские еще не могут считаться людьми цивилизованными. Это татары в военном строю — и не более. Их цивилизация — одна видимость; на деле же они безнадежно отстали от нас и, когда представится случай, жестоко отомстят нам за наше превосходство.
- Как ни старайся, а Московия всегда останется страной более азиатской, нежели европейской. Над Россией парит дух Востока, а пускаясь по следам Запада, она отрекается от самой себя.
- Кто скажет мне, до чего может дойти общество, в основании которого не заложено человеческое достоинство?
August 26, 2022
When I read this book 50 years ago as an undergraduate, I thought it was a mean-spirited book by an arrogant tourist whose inability to speak the local language did not prevent him from making the nastiest and most outrageous judgments about the Russian people. He thought the Russian nobility lived in a prison of their own making. They wanted the Tsar to be an absolute autocrat and were profoundly averse to democratic freedoms.
During the 50 years tsince, I have learned that all Russians of culture have either read the book or at least are aware of its dreadful conclusions. I would like to think that de Custine was mistaken, but his enduring ability to enrage Russians suggests that he may have hit on the truth in places.
The most recent tribute to him that I have read was in "Le mage du Kremlin / Il mago del Cremlino" by Giuliano da Empoli which makes essentially the same points about the apparent Russian love for autocracy.
No matter how wrong de Custine may have been his book must be read because so many people take it so seriously.
During the 50 years tsince, I have learned that all Russians of culture have either read the book or at least are aware of its dreadful conclusions. I would like to think that de Custine was mistaken, but his enduring ability to enrage Russians suggests that he may have hit on the truth in places.
The most recent tribute to him that I have read was in "Le mage du Kremlin / Il mago del Cremlino" by Giuliano da Empoli which makes essentially the same points about the apparent Russian love for autocracy.
No matter how wrong de Custine may have been his book must be read because so many people take it so seriously.
August 31, 2014
A travel diary of a homosexual Frenchman chased out of France. He traveled Russia for three months in 1839. Born in 1790 the eve of the French Revolution. His grandfather and father were both guillotined when Astolphe de Custine was 2 years old. His mother became the mistress of the writer and statesman Chateaubriand.
Centuries of Mongolian dominance has rendered the people incapable of self-determination and life in a democratic society. Custine says that Russians, great and small are drunk with slavery.
page 450. The more ignorant the people are, and the longer they have been patient, the more likely is their vengeance to be dreadful.
The Russian peasant is not content but only submissive. Many of Custines observations about Russia and the people are the same as Colin Thubrons, "Among the Russians". An interesting time contrast to Thubron and contrast to Alexis De Tocqueville Democracy in America, who traveled the US at the same time.
Centuries of Mongolian dominance has rendered the people incapable of self-determination and life in a democratic society. Custine says that Russians, great and small are drunk with slavery.
page 450. The more ignorant the people are, and the longer they have been patient, the more likely is their vengeance to be dreadful.
The Russian peasant is not content but only submissive. Many of Custines observations about Russia and the people are the same as Colin Thubrons, "Among the Russians". An interesting time contrast to Thubron and contrast to Alexis De Tocqueville Democracy in America, who traveled the US at the same time.
October 27, 2017
"Letters from Russia" is an extraordinary book. Many of Astolphe de Custine's observations and criticisms of Russian government and culture ring true today. He observed a tyrannical system on the verge of breakdown. He shuddered to think what would happen when the system imploded. I don't think that even in his wildest imaginings, he could have predicted the strange history that was about to unfold in Russia.
March 10, 2025
The good Marquis went to Russia from France as a reactionary who hated democracy. He seems to have been received well and reported conversations with Nicholas I, but was hottified by the autocracy he found there.
Perhaps someone should make Tucker Carlson read it.
Perhaps someone should make Tucker Carlson read it.
March 10, 2021
An abridged version of the work, with heavy emphasis on the Russia element and less of his personal experience.
July 10, 2020
Un des plus beaux textes en idées politique
December 5, 2022
Niby minęło 200 lat, a Rosja dalej to samo………
July 23, 2023
Wciąż aktualna książka o totalitaryźmie w Rosji
March 12, 2026
Am înțeles valoarea istorică a acestei lucrări. Serios, chiar am înțeles de ce a fost importantă la vremea ei, oferind o imagine de ansamblu a unei societăți până atunci opace și o judecată limpede a unui intelectual vestic călătorind în Rusia anului 1839. Cugetările lui Custine mi s-au părut foarte actuale, în special cele legate de atașamentul poporului față de împărații despotici și cele legate de cât de impenetrabilă e societatea rusă, pentru cea vestică, în timp ce rușii puteau învăța tot de la vestici doar vizitându-i. Mi se pare că, așa cum ilustrează Custin istoria Rusiei, vorbim de o societate care nu s-a dezvoltat organic, ci a sărit anumite etape, ca o versiune "mai bună" a țărilor colonizate în Africa. Notabilă este inserarea istoriei lui Ivan al IV-lea ("cel Groaznic"), folosită pentru a exemplifica cum până și un conducător ca el s-a bucurat de admirația și de supunerea necondiționată a poporului.
Una dintre observațiile de mai sus am întâlnit-o în altă formă enunțată acum vreo 20 de ani într-un documentar despre dezvoltarea aviației militare din timpul Războiului Rece - în timp ce țările vestice trimiteau spioni și desfășurau operațiuni ample în Rusia pentru a se pune la punct cu tehnica militară, rușii doar primeau reviste gen "Aviation Today" prin poșta diplomatică și erau la curent cu tot ce făceau vesticii.
Dar dincolo de această valoare istorică, cartea nu a reușit să mă captiveze cu nimic. Stilul de scris este foarte haotic, cu multe tangente și chiar plictisitor pe alocuri. Lectura acestei cărți s-a simțit pentru mine ca lectura unui document de la serviciu, și încă unul scris destul de prost. Îmi venea greu să mă concentrez, iar unele pagini a trebuit să le recitesc pentru că îmi era foarte ușor să pierd șirul.
3/7, poate îmi fac timp odată și recitesc ultimul capitol care este un fel de sumar ar călătoriei
Una dintre observațiile de mai sus am întâlnit-o în altă formă enunțată acum vreo 20 de ani într-un documentar despre dezvoltarea aviației militare din timpul Războiului Rece - în timp ce țările vestice trimiteau spioni și desfășurau operațiuni ample în Rusia pentru a se pune la punct cu tehnica militară, rușii doar primeau reviste gen "Aviation Today" prin poșta diplomatică și erau la curent cu tot ce făceau vesticii.
Dar dincolo de această valoare istorică, cartea nu a reușit să mă captiveze cu nimic. Stilul de scris este foarte haotic, cu multe tangente și chiar plictisitor pe alocuri. Lectura acestei cărți s-a simțit pentru mine ca lectura unui document de la serviciu, și încă unul scris destul de prost. Îmi venea greu să mă concentrez, iar unele pagini a trebuit să le recitesc pentru că îmi era foarte ușor să pierd șirul.
3/7, poate îmi fac timp odată și recitesc ultimul capitol care este un fel de sumar ar călătoriei
Displaying 1 - 30 of 86 reviews