What do you think?
رجال بأربع أصابع
مترجم عن رواية للكاتب اليوغوسلافي ميودراك بولاتوفيتش
ترجمة وليد السباعي
هنا تجدون مقالا يتحدث عن الرواية
http://rudem.elaphblog.com/posts.aspx...
ترجمة وليد السباعي
هنا تجدون مقالا يتحدث عن الرواية
http://rudem.elaphblog.com/posts.aspx...
- GenresFiction
471 pages, Hardcover
First published October 1, 1975
About the author
Miodrag Bulatović
29 books23 followersMiodrag Bulatović was a Serbian novelist and playwright. He began in 1956 with a book of short stories, Đavoli dolaze ("The Devils Are Coming", translated as Stop the Danube), for which he received the Serbian Writers Union Award. His best novel was, however, The Red Rooster Flies Heavenwards, set in his homeland of north-eastern Montenegro. This was translated into more than twenty foreign languages. Bulatović then stopped publishing for a time, to protest interference in his work. His next novel, Hero on a Donkey was first published abroad and only four years later (1967) in Yugoslavia. In 1975, he won the prestigious NIN Award for novel of the year for People with Four Fingers, an insight into the émigré's life. The Fifth Finger was a sequel to that book. His last novel was Gullo Gullo, which brought together various themes from his previous books.
Bulatović was known "for his fierce Serbian nationalism, which earned him the enmity of other ethnic groups in Yugoslavia, and he was an official of Serbia's Socialist Party." His candidature for the President of the Association of Writers of Yugoslavia in 1986 was rejected by Slovenian, Kosovan, Montenegrin and Croatian branches of the Association contributing to the subsequent dissolution of the Association in 1989.
Bulatović was known "for his fierce Serbian nationalism, which earned him the enmity of other ethnic groups in Yugoslavia, and he was an official of Serbia's Socialist Party." His candidature for the President of the Association of Writers of Yugoslavia in 1986 was rejected by Slovenian, Kosovan, Montenegrin and Croatian branches of the Association contributing to the subsequent dissolution of the Association in 1989.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
November 29, 2016
Pročitao sam LJUDE SA ČETIRI PRSTA Miodraga Bulatovića. Ova knjiga se zaista mora posmatrati kao ozbiljan literani fenomen pre svega zato što je uspela da postane prvorazredni literarni fenomen, dođe do uglednih nagrada i brojnih prevoda, a da istovremeno postane i supkulturna pojava - jedan od prvih ako ne i prvi bestseler koji je uspeo da mobiliše publiku koja inače ne čita knjige.
Sve to je Bulatović postigao rukopisom za koji se na početku mora reći da je vrlo slojevit, težak za probijanje, prepun referenci i onom vrstom prenaglašene fabulacije koja na kraju uspeva da uguši bilo kakav pripovedački zamajac. Reći da je ovo roman o emigraciji verovatno možemo, ali sve dalje definicije moramo iscrpiti preširokim odrednicama fantastike i groteske.
Bulatović se koristi ako ne svim mogućim literarnim postupcima u građenju ovog teksta a ono zaista mnogim. Tu su neki njegovi karakteristični zahvati “uvećavanja”, kada izabere neki detalj i krene da ga razrađuje u sred narativa i to obično pretvori u žestoku digresiju, tu ima i naturalizma u opisima emigrantskog života, njihovog siromaštva, nasilja i telesnih funkcija, tu ima i filozofskih pretenzija koje vidljivo ne proizilaze iz junaka već iz piščevog pera, konačno tu su groteska i fantastika koje se pomaljaju na dva nivoa. Prvo, one su tu u pojavnoj formi, dakle ima događaja i bića, predmeta i zdanja koji su evidentno iz domena fantastike u pogledu toga da nisu mogući ili postojeći, i njihova narav svakako je id domena groteske i njihova izmeštenost od realnosti mahom proizilazi iz autorove namere da ponudi groteskne prizore. Međutim, druga ravan fantastičkog i grotesknog jeste u samom postupku, u samom stilu gde autor gomila i preuveličava naturalističke detalje sve dok sam sklop događaja u onoj ravni koju možemo smatrati realističkom ne postane potpuno neuverljiv, nemoguć i groteskan.
Ne želim da olako optužim Bulatovića da mu efektnost proze u prvom planu, ali u ovoj salati raznoraznih motiva, ovoj masi akcenata bez pravih intervala jedino što mogu da prepoznam jeste grčevira potreba da se postigne efekat. Na tom putu naravno možemo prepoznati i neke elemente koji su eventualno mogli smetati vlastima, ima tu prikazivanja “mračne strane” u ljudima, ima tu i nekih pokušaja da se groteskno objasne geopolitički i istorijski tokovi. Međutim, kada se razgrne ta šuma efekata ostaje utisak da Bulatovićev stav zapravo vrlo pitom i projugoslovenski, samo njegov rukopis svojom agresivnošću sprečava da se do toga dopre.
U određenom smislu, koliko god to poređenje delovalo pretenciozno, prepoznajem izvesne paralele između Kafkine AMERIKE i LJUDI SA ČETIRI PRSTA, do tačke da se Bulatovićev roman može čak posmtrati kao aproprijacija Kafke. Pojedine okolnosi Kafkinog odnosa prema književnosti, poznavanja Amerike i iskustva sa njom, pokazuje da su njihove pozicije dijametralno suprotne, ali krajnji efekat mi deluje jako slično. U oba slučaja imamo pisce koji se poigravaju idejom da se sukobi “starog sveta” ne mogu zaboraviti u “novom svetu”, i da grčeviti pokušaj da se potisnu dovodi samo do toga da se intenzivnije vrate. Zatim naravno tu je i grozničava, uznemirujuća atmosfera i događaji koji uništavaju junake, svodeći ih na nivo zveri, tu je sklonost ka grotesknom opisu “novog sveta” i odnosa koji su u njemu.
Fundamentalna razlika naravno ostaje to što Bulatovićevi junaci na neki način žele da uzmu “novi svet” pod svoje, nesvesni koliko su submisivni, dok Kafkini junaci čeznu za potčinjavanjem.
Tema emigracije iznova čini ove teme pa i dela relevatnim. Uprkos tome što mi čitanje ovog romana nimalo nije prijalo i što u njemu teško mogu da prepoznam neki književni kvalitet, on ipak uspeva da zarobi jedan iščašeni pogled na svet, histeriju jednog nacionalnog trenutka u drugoj olovini dvadesetog veka i zato možda ovo iz godine u godinu postaje sve manje vredno kao proza ali dobija na vrednosti kao dokument.
Sve to je Bulatović postigao rukopisom za koji se na početku mora reći da je vrlo slojevit, težak za probijanje, prepun referenci i onom vrstom prenaglašene fabulacije koja na kraju uspeva da uguši bilo kakav pripovedački zamajac. Reći da je ovo roman o emigraciji verovatno možemo, ali sve dalje definicije moramo iscrpiti preširokim odrednicama fantastike i groteske.
Bulatović se koristi ako ne svim mogućim literarnim postupcima u građenju ovog teksta a ono zaista mnogim. Tu su neki njegovi karakteristični zahvati “uvećavanja”, kada izabere neki detalj i krene da ga razrađuje u sred narativa i to obično pretvori u žestoku digresiju, tu ima i naturalizma u opisima emigrantskog života, njihovog siromaštva, nasilja i telesnih funkcija, tu ima i filozofskih pretenzija koje vidljivo ne proizilaze iz junaka već iz piščevog pera, konačno tu su groteska i fantastika koje se pomaljaju na dva nivoa. Prvo, one su tu u pojavnoj formi, dakle ima događaja i bića, predmeta i zdanja koji su evidentno iz domena fantastike u pogledu toga da nisu mogući ili postojeći, i njihova narav svakako je id domena groteske i njihova izmeštenost od realnosti mahom proizilazi iz autorove namere da ponudi groteskne prizore. Međutim, druga ravan fantastičkog i grotesknog jeste u samom postupku, u samom stilu gde autor gomila i preuveličava naturalističke detalje sve dok sam sklop događaja u onoj ravni koju možemo smatrati realističkom ne postane potpuno neuverljiv, nemoguć i groteskan.
Ne želim da olako optužim Bulatovića da mu efektnost proze u prvom planu, ali u ovoj salati raznoraznih motiva, ovoj masi akcenata bez pravih intervala jedino što mogu da prepoznam jeste grčevira potreba da se postigne efekat. Na tom putu naravno možemo prepoznati i neke elemente koji su eventualno mogli smetati vlastima, ima tu prikazivanja “mračne strane” u ljudima, ima tu i nekih pokušaja da se groteskno objasne geopolitički i istorijski tokovi. Međutim, kada se razgrne ta šuma efekata ostaje utisak da Bulatovićev stav zapravo vrlo pitom i projugoslovenski, samo njegov rukopis svojom agresivnošću sprečava da se do toga dopre.
U određenom smislu, koliko god to poređenje delovalo pretenciozno, prepoznajem izvesne paralele između Kafkine AMERIKE i LJUDI SA ČETIRI PRSTA, do tačke da se Bulatovićev roman može čak posmtrati kao aproprijacija Kafke. Pojedine okolnosi Kafkinog odnosa prema književnosti, poznavanja Amerike i iskustva sa njom, pokazuje da su njihove pozicije dijametralno suprotne, ali krajnji efekat mi deluje jako slično. U oba slučaja imamo pisce koji se poigravaju idejom da se sukobi “starog sveta” ne mogu zaboraviti u “novom svetu”, i da grčeviti pokušaj da se potisnu dovodi samo do toga da se intenzivnije vrate. Zatim naravno tu je i grozničava, uznemirujuća atmosfera i događaji koji uništavaju junake, svodeći ih na nivo zveri, tu je sklonost ka grotesknom opisu “novog sveta” i odnosa koji su u njemu.
Fundamentalna razlika naravno ostaje to što Bulatovićevi junaci na neki način žele da uzmu “novi svet” pod svoje, nesvesni koliko su submisivni, dok Kafkini junaci čeznu za potčinjavanjem.
Tema emigracije iznova čini ove teme pa i dela relevatnim. Uprkos tome što mi čitanje ovog romana nimalo nije prijalo i što u njemu teško mogu da prepoznam neki književni kvalitet, on ipak uspeva da zarobi jedan iščašeni pogled na svet, histeriju jednog nacionalnog trenutka u drugoj olovini dvadesetog veka i zato možda ovo iz godine u godinu postaje sve manje vredno kao proza ali dobija na vrednosti kao dokument.
January 6, 2019
"Ludzie o czterech palcach" w polskim wydaniu. Dobra, acz drastyczna powieść o imigrantach z Jugosławii, którzy w latach siedemdziesiątych ubiegłego wieku wyjechali za pracą do Niemiec Zachodnich.
June 20, 2026
O ghenă urât mirositoare.
Miodrag Bulatovic e descris acum drept muntenegrean, dar a scris în Iugoslavia comunistă, pe vremea când toți iugoslavii se credeau frați și surori. Nu el, deși a publicat cartea în 1975 și povestește lucruri din 1971-1972. El a văzut toate granițele care lipseau atunci și au fost trasate ulterior, și nu doar pe cele din Iugoslavia, ci și pe cele dintre Cehia și Slovacia și dintre Ucraina și Rusia. M-a dus în cel mai adânc subteran (Untergrund) al emigrației est-europene din vestul Europei, și în special în „Deutsch” (Austria + Germania), în locul în care „sunt împlinite țelurile tuturor răscoalelor și revoluțiilor, unde avem toți aceleași drepturi, aceleași soarte, pedepse adică. [...] Sus deasupra pământului, există granițe. Noi nu le cunoaștem, noi nu le recunoaștem. Pe pământ curg drumuri fără număr, dar sub el numai unul, al nostru, comun, fără răscruci sau orice alt fel de semne, drumul suferinței și al pedepsei, al sângelui și al morții!” Acest drum din urmă este de altfel rezumatul perfect al romanului.
M-am simțit într-o fundătură încă de la primele 100 de pagini și mi-a trecut prin minte de multe ori să-l abandonez, dar n-am abandonat înca nici o carte...
Nu-i că nu are și idei bune. Scrie despre emigranții plecați „fără motive întemeiate” și care se simt tot mai înstrăinați într-o lume pe care n-o înțeleg. Ne trece prin toate păturile declasării, cerșetori, vagabonzi, locuitori ai haldelor de gunoi, hoți, ucigași, traficanți de sclavi, de droguri, de arme, de copii, teroriști. Am aflat și lucruri ce nu mi-erau clare: de ce sunt Germania și Austria pline de nemți și austrieci cu nume iugoslave. Fiindcă începând din anii sârbii ’60 au avut acorduri statale cu nemții pentru a trimite gastarbeiteri (ce cuvânt extraordinar, care cuprinde atât invitația de a munci ca oaspeți onorați, cât și declarația că aici nu sunt acasă). Sute de mii au plecat la muncă în Germania, destui dintre ei revenind înapoi în vagonul de sicrie atașat regulat trenului ce făcea legătura.
Nu mi-e teamă de ele și nu îmi displac subiectele grele. Dar nu când sunt scrise așa ca în această carte. Un delir grotesc și absurd, cu nuanțe fantastice, în care totul se metamorfozează, până devine un talmeș-balmeș amorf, cu aceleași lucruri întâmplându-se fiecărui personaj, până când nu mai pot fi distinse unul de altul, cu enumerări conținând prea multe referințe obscure. Da, i-a ieșit perfect atmosfera de coșmar, dar a devenit mult prea repede extrem de obositoare. Mă simt acum de parcă am călătorit o săptămână întreagă cu trenul de noapte, fără să pun geană pe geană, într-un vârtej de pasageri care s-au înlocuit unii pe alții în compartimentul meu, fiecare arătând ca cineva care m-ar putea jefui. Nu, mulțumesc. Nu-l recomand nimănui.
Miodrag Bulatovic e descris acum drept muntenegrean, dar a scris în Iugoslavia comunistă, pe vremea când toți iugoslavii se credeau frați și surori. Nu el, deși a publicat cartea în 1975 și povestește lucruri din 1971-1972. El a văzut toate granițele care lipseau atunci și au fost trasate ulterior, și nu doar pe cele din Iugoslavia, ci și pe cele dintre Cehia și Slovacia și dintre Ucraina și Rusia. M-a dus în cel mai adânc subteran (Untergrund) al emigrației est-europene din vestul Europei, și în special în „Deutsch” (Austria + Germania), în locul în care „sunt împlinite țelurile tuturor răscoalelor și revoluțiilor, unde avem toți aceleași drepturi, aceleași soarte, pedepse adică. [...] Sus deasupra pământului, există granițe. Noi nu le cunoaștem, noi nu le recunoaștem. Pe pământ curg drumuri fără număr, dar sub el numai unul, al nostru, comun, fără răscruci sau orice alt fel de semne, drumul suferinței și al pedepsei, al sângelui și al morții!” Acest drum din urmă este de altfel rezumatul perfect al romanului.
M-am simțit într-o fundătură încă de la primele 100 de pagini și mi-a trecut prin minte de multe ori să-l abandonez, dar n-am abandonat înca nici o carte...
Nu-i că nu are și idei bune. Scrie despre emigranții plecați „fără motive întemeiate” și care se simt tot mai înstrăinați într-o lume pe care n-o înțeleg. Ne trece prin toate păturile declasării, cerșetori, vagabonzi, locuitori ai haldelor de gunoi, hoți, ucigași, traficanți de sclavi, de droguri, de arme, de copii, teroriști. Am aflat și lucruri ce nu mi-erau clare: de ce sunt Germania și Austria pline de nemți și austrieci cu nume iugoslave. Fiindcă începând din anii sârbii ’60 au avut acorduri statale cu nemții pentru a trimite gastarbeiteri (ce cuvânt extraordinar, care cuprinde atât invitația de a munci ca oaspeți onorați, cât și declarația că aici nu sunt acasă). Sute de mii au plecat la muncă în Germania, destui dintre ei revenind înapoi în vagonul de sicrie atașat regulat trenului ce făcea legătura.
Nu mi-e teamă de ele și nu îmi displac subiectele grele. Dar nu când sunt scrise așa ca în această carte. Un delir grotesc și absurd, cu nuanțe fantastice, în care totul se metamorfozează, până devine un talmeș-balmeș amorf, cu aceleași lucruri întâmplându-se fiecărui personaj, până când nu mai pot fi distinse unul de altul, cu enumerări conținând prea multe referințe obscure. Da, i-a ieșit perfect atmosfera de coșmar, dar a devenit mult prea repede extrem de obositoare. Mă simt acum de parcă am călătorit o săptămână întreagă cu trenul de noapte, fără să pun geană pe geană, într-un vârtej de pasageri care s-au înlocuit unii pe alții în compartimentul meu, fiecare arătând ca cineva care m-ar putea jefui. Nu, mulțumesc. Nu-l recomand nimănui.
Read
February 3, 2016Premracna knjiga sa isto takvim opisima kako funkcionise svet pojedinaca iz gore navedenih slojeva emigracije, ljudi koje privlaci i pokrece samo destrukcija, koji nije bas da zanimaju nekog ko zeli nesto normalnije od zivota i nisu radoznali u vezi odredjenih pojedinaca sa margine, tako da nije bas za svakoga, nisam bas ni sasvim siguran sta me je drzalo da je procitam, ima cak i nastavak peti prst.
January 5, 2016
Nisam mogao ovo do kraja da procitam. Stigao sam do polovine i odustao meni je ova knjiga odvratna
July 25, 2024
Ceea ce m-a mânat înspre această carte uitată și cine știe cât de discutată în 1987, când a fost tradusă și editată în România, apărută cu o prefață de Romul Munteanu și o postfață de Constantin Ghirdă (un diptic regal, rarisim azi, ceea ce nu echivalează totuși cu o deplină înțelegere a subiectului, la acel moment), a fost Dicționarul romanului central-european, coordonat de Adriana Babeți. Despre autor, citez din DRCE : ”Cunoașterea profundă a vieții din subteranele societății occidentale a marcat evoluția imaginarului său narativ”. În această privință, lucrurile se spun mult mai bine în comentariile prefeței și postfeței, ca și în Dicționarul însuși (în acesta, de istoricul și criticul literar Grațiela Benga).
Observațiile mele sunt privitoare la valoarea documentară a acestui roman politic, ale cărui intuiții se confirmă până în prezent -mai ales azi, când Croația repudiază și declară persona non grata trei politicieni muntenegreni, pentru că parlamentul muntenegrean și-a permis să ia în calcul adoptarea unei legi care să declare genocid uciderile în masă ale sârbilor, muntenegrenilor și romilor, comise de croații regimului Ante Pavelic, în lagărul din Jasenovac, în timpul celui de-al doilea război mondial. Decizia statului muntenegrean este inspirată de Rezoluția ONU privind declararea ca genocid a crimei de la Srebrenica, decisă de Adunarea generală a ONU în luna mai 2024. Croația se comportă, în raport cu decizia parlamentară muntenegreană, la fel de intransigent și de negaționist precum sârbii din Republica Srpska, din Bosnia și Herțegovina.
Și aici, în acest roman, este amplu tematizată aceeași dispută dintre croați și sârbi, acum purtată în diaspora, în anul 1971. Disputa este intertenică : croații nu se consideră slavi, ci ”ostrogoți”; sârbii sunt desconsiderați, ca evrei mascați (”sinaiți”), veniți din Sinai în Balcani și amestecați cu croații cei onorabili. Altfel, sârbii și croații sunt frați, sub raport ideologic. Atât ustașii croați, cât și cetnicii sârbi din diaspora (căci despre aceste facțiuni fasciste este vorba) sunt, împreună, inamici ai aceluiași sistem comunist al ”iugoșilor”. S-au regrupat paramilitar în Occident, după al doilea război mondial, contestând comunismul, fiecare în numele etniei proprii, antagonică celeilalte. Pravoslavnici sunt doar sârbii, croații sunt romano-catolici.
Dând curs ideologiei fasciste extremiste, ustașii croați devin teroriști care dinamitează ambasade și consulate iugoslave, la Stockholm și Frankfurt (cazuri reale, dar ficționalizate în roman), în vreme ce cetnicii sârbi, naționaliști și monarhiști, fac propagandă religioasă cu sprijinul sutanelor ortodoxe, cât se poate de înarmate. ”Protopopului stavrofor din Chicago, Ieremia Aleksici, zis Father Jerry, un tip de doi metri cu nas acvilin și nici un pic de pioșenie în ochi, care alături de crucea grea din aur de pe piept arăta în orice clipă celor prezenți țeava unui Tommy Gun Cal. 45 ACP (...)”. Iată esența propagandei monarhiste și religioase sârbești: ”Sîrbii fără rege sunt ca și rușii fără țar, niște vite descăpățînate, care nu merită nimic altceva mai bun decât trinitrotoluenul (...)”.
Deși sunt de aceeași parte a baricadei politice și a Cortinei de Fier, ei continuă al doilea război mondial și lupta lor separaționistă și interetnică, în plin Occident, așteptând căderea comunismului și reîntoarcerea în patrie, pentru a ”debarca” în Iugoslavia, ”Să se arunce peste munți, peste ape, să deschidă ochii poporului. Să meargă cu steaguri, cu cruci înainte-le, să cânte”.
Este tocmai ce s-a întâmplat în Iugoslavia, după căderea Zidului Berlinului. Romanul face să se înțeleagă, retroactiv, ura care a curprins poporul iugoslav, în 1991, într-un mod de neînțeles pentru publicul european și chiar pentru cel iugoslav, care, în epocă postbelică socialistă nu își exersase umorile etnice la cote care să justifice măcelul care a urmat. Înțelegem și din acest roman că era o ură întreținută în laboratoarele diasporei, urmând a descinde în patrie odată cu darul otrăvit al liberalizării. Era (încă este) o ură complicată, la care, în mod paradoxal, au pus umărul două facțiuni prietene întru ideologie.
Autorul cărții a murit cu câteva luni înainte de independența Sloveniei, adică odată cu primul pas care avea să pună capăt federației socialiste și să dezlănțuie războiul interetnic bine pregătit peste hotare. Scrisă în 1976, cartea are o dimensiune premonitorie cu atât mai uimitoare, la fel ca și filmul Familia Maraton, capodoperă a regizorului Slobodan Sijan și a cinematografului iugoslav, care debutează ca o nevinovată comedie, al cărei râs colosal devine un avertisment macabru și cât se poate de grav, lansat în 1982.
O revelație și o surpriză plăcută.
Observațiile mele sunt privitoare la valoarea documentară a acestui roman politic, ale cărui intuiții se confirmă până în prezent -mai ales azi, când Croația repudiază și declară persona non grata trei politicieni muntenegreni, pentru că parlamentul muntenegrean și-a permis să ia în calcul adoptarea unei legi care să declare genocid uciderile în masă ale sârbilor, muntenegrenilor și romilor, comise de croații regimului Ante Pavelic, în lagărul din Jasenovac, în timpul celui de-al doilea război mondial. Decizia statului muntenegrean este inspirată de Rezoluția ONU privind declararea ca genocid a crimei de la Srebrenica, decisă de Adunarea generală a ONU în luna mai 2024. Croația se comportă, în raport cu decizia parlamentară muntenegreană, la fel de intransigent și de negaționist precum sârbii din Republica Srpska, din Bosnia și Herțegovina.
Și aici, în acest roman, este amplu tematizată aceeași dispută dintre croați și sârbi, acum purtată în diaspora, în anul 1971. Disputa este intertenică : croații nu se consideră slavi, ci ”ostrogoți”; sârbii sunt desconsiderați, ca evrei mascați (”sinaiți”), veniți din Sinai în Balcani și amestecați cu croații cei onorabili. Altfel, sârbii și croații sunt frați, sub raport ideologic. Atât ustașii croați, cât și cetnicii sârbi din diaspora (căci despre aceste facțiuni fasciste este vorba) sunt, împreună, inamici ai aceluiași sistem comunist al ”iugoșilor”. S-au regrupat paramilitar în Occident, după al doilea război mondial, contestând comunismul, fiecare în numele etniei proprii, antagonică celeilalte. Pravoslavnici sunt doar sârbii, croații sunt romano-catolici.
Dând curs ideologiei fasciste extremiste, ustașii croați devin teroriști care dinamitează ambasade și consulate iugoslave, la Stockholm și Frankfurt (cazuri reale, dar ficționalizate în roman), în vreme ce cetnicii sârbi, naționaliști și monarhiști, fac propagandă religioasă cu sprijinul sutanelor ortodoxe, cât se poate de înarmate. ”Protopopului stavrofor din Chicago, Ieremia Aleksici, zis Father Jerry, un tip de doi metri cu nas acvilin și nici un pic de pioșenie în ochi, care alături de crucea grea din aur de pe piept arăta în orice clipă celor prezenți țeava unui Tommy Gun Cal. 45 ACP (...)”. Iată esența propagandei monarhiste și religioase sârbești: ”Sîrbii fără rege sunt ca și rușii fără țar, niște vite descăpățînate, care nu merită nimic altceva mai bun decât trinitrotoluenul (...)”.
Deși sunt de aceeași parte a baricadei politice și a Cortinei de Fier, ei continuă al doilea război mondial și lupta lor separaționistă și interetnică, în plin Occident, așteptând căderea comunismului și reîntoarcerea în patrie, pentru a ”debarca” în Iugoslavia, ”Să se arunce peste munți, peste ape, să deschidă ochii poporului. Să meargă cu steaguri, cu cruci înainte-le, să cânte”.
Este tocmai ce s-a întâmplat în Iugoslavia, după căderea Zidului Berlinului. Romanul face să se înțeleagă, retroactiv, ura care a curprins poporul iugoslav, în 1991, într-un mod de neînțeles pentru publicul european și chiar pentru cel iugoslav, care, în epocă postbelică socialistă nu își exersase umorile etnice la cote care să justifice măcelul care a urmat. Înțelegem și din acest roman că era o ură întreținută în laboratoarele diasporei, urmând a descinde în patrie odată cu darul otrăvit al liberalizării. Era (încă este) o ură complicată, la care, în mod paradoxal, au pus umărul două facțiuni prietene întru ideologie.
Autorul cărții a murit cu câteva luni înainte de independența Sloveniei, adică odată cu primul pas care avea să pună capăt federației socialiste și să dezlănțuie războiul interetnic bine pregătit peste hotare. Scrisă în 1976, cartea are o dimensiune premonitorie cu atât mai uimitoare, la fel ca și filmul Familia Maraton, capodoperă a regizorului Slobodan Sijan și a cinematografului iugoslav, care debutează ca o nevinovată comedie, al cărei râs colosal devine un avertisment macabru și cât se poate de grav, lansat în 1982.
O revelație și o surpriză plăcută.
April 16, 2021
Čak je i 1 previsoka ocjena za ovu knjigu! Napisano bez ikakvog reda. Doslovno hrpetina nabacanih gluposti kojih kao da se autor sjetio kad je ili kuhao ručak, bio na wc-u ili pio par viskija. Pročitala sam ju do kraja. JEDVA! Vidjela sam podatak da je prodana u 180 000 primjeraka i da je bila veliki hit. Ne znam tko su ti obožavatelji ove knjige, ali ja definitivno ne vidim ništa kvalitetno u ovom romanu. Za kraj, imam samo jedan prst koji umno vadim van kad pomislim na ovu knjigu. Ovo je gore i od Gundulića, Zoranića i ostale ekipe s kojom su nas ubijali u srednjoj školi.
September 19, 2016
Činjenica da sam knjigu čitala preko dva meseca (i u međuvremenu pročitala još dve knjige) govori da Bulatovića nije lako čitati. Nekima leži, ali meni baš i ne. Tačnije, na momente mi je knjiga bila sjajna, a na momente totalno nerazumljiva i naporna. Ono što je meni iskreno zasmetalo je to što je pisac ubacio elemente (epske?!) fantazije u knjigu za koju sam očekivala da će biti krajnje realistična.
May 28, 2025
(2,5/5 iz nemoći)
Uopšte ne znam šta da mislim o ovom delu ali najiskrenije me zanima koja kreativna urgentnost je pisca nagnala da ga napiše.
Ne mogu da kažem da nije bilo zanimljivo, ali mogu da kažem da je često čitanje bilo dosta naporno i suvoparno. Kao i Kerouak, Bulatović nabraja li nabraja, a na nama je da se snađemo.
Suluda, povremeno duhovita, uglavnom odvratna knjiga ispričana s brda s dola koja, uprkos tome svemu, uspeva (na neki način?) da proizvede simpatiju.
Zbunjen sam
Uopšte ne znam šta da mislim o ovom delu ali najiskrenije me zanima koja kreativna urgentnost je pisca nagnala da ga napiše.
Ne mogu da kažem da nije bilo zanimljivo, ali mogu da kažem da je često čitanje bilo dosta naporno i suvoparno. Kao i Kerouak, Bulatović nabraja li nabraja, a na nama je da se snađemo.
Suluda, povremeno duhovita, uglavnom odvratna knjiga ispričana s brda s dola koja, uprkos tome svemu, uspeva (na neki način?) da proizvede simpatiju.
Zbunjen sam
June 24, 2021
Na momente naporna za čitanje ali vredi izdržati do kraja. Roman odlično oslikava ambivalentnost čoveka i svu patnju koja iz nje proizilazi, što je najbolje oslikano u desetom poglavlju koje je po meni vrhunac romana.
March 15, 2021
Dobar.Jako dobar.Odličan.Na momente briljantan.Vrh jugoslovenskog nadrealizma!!!
Displaying 1 - 11 of 11 reviews