What do you think?
Rate this book


352 pages, Hardcover
Published January 1, 2010
„— Când stau să mă gândesc, Albert – spun eu după câtva timp, sucindu-mă pe spate – aș vrea, când voi auzi cuvântul pace – și ar fi într-adevăr pace –, să fac ceva extraordinar, ideea această mi se suie la cap. Ceva, știi, pentru care să merite toată urgia asta. Însă nu-mi pot imagina nimic. Posibilitățile pe care le întrevăd, tot ce ține de profesie, și studii, și salariu, și alte d-astea, mă dezgustă, căci acestea au existat dintotdeauna și sunt respingătoare. Nu găsesc nimic – nu găsesc nimic, Albert!”
„Picăm de acord că toți suntem în aceeași situație, dar nu numai noi, cei de-aici; peste tot, fiecare om, unul mai mult, altul mai puțin. E soarta comună a generației noastre.
Albert o pune în cuvinte:
— Războiul ne-a stricat, nu mai suntem buni de nimic.
Are dreptate. Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem să cucerim lumea. Suntem niște fugari. Fugim de noi înșine. De viața noastră. Aveam optsprezece ani și începeam să iubim lumea și existența; dar a trebuit să le împușcăm. Primul obuz care a explodat ne-a lovit în inimă. Nu mai avem nicio idee despre activitate, năzuințe sau progres. Nu mai credem în ele, credem în război.”
„Moralul nostru e la pământ. La două ore după ce ne-am instalat în tranșee suntem bombardați de către propria noastră artilerie. E a treia oară în patru săptămâni când se întâmplă așa. De-ar fi erori de luat țintă în cătare, nici măcar nu ne-am plânge. Dar motivul este altul: țevile tunurilor s-au lăbărțat de prea mult uzaj; împroașcă până și în sectorul nostru, atât de nesigure au devenit tragerile. În noaptea asta, ne rănesc doi oameni.”
„Conservele de carne ale celor de dincolo sunt vestite pe tot frontul. Câteodată, ele sunt motivul principal al unui atac prin surprindere din partea noastră, căci hrana la noi e îndeobște proastă; ne e veșnic foame.”
„Poartă și ei tunici, pantaloni și cizme cenușii, dar celor mai mulți uniform le e prea largă, le flutură pe corp, au umerii prea înguști, trupurile prea firave; nu s-au găsit uniforme cu măsuri de copii.”
„Trebuie să mă duc la mama lui Kemmerich.
Asemenea lucruri nu pot fi scrise.
Femeia aceasta care tremură și plânge în hohote, care mă zgâlțâie și țipă la mine: «Tu de ce trăiești, dacă el a murit?», care mă udă cu lacrimile ei și-mi strigă: «De ce sunteți acolo, copii ca voi... », care se prăbușește pe scaun și mă întreabă plângând:
— L-ai văzut? L-ai mai văzut? Cum a murit?”
„— Un lucru aș vrea totuși să știu, zice Albert, și anume dacă ar mai fi fost război dacă împăratul s-ar fi opus.
— De asta sunt sigur, mă amestec eu în vorbă. Se spune că la început nici n-a vrut.
— Bine, poate că el singur n-ar fi fost de-ajuns, dar poate că s-ar fi schimbat lucrurile dacă alți douăzeci, treizeci de inși din lume ar fi spus la rândul lor „nu” războiului.
— Corect, încuviințez eu. Doar că tocmai ăia care s-ar fi putut opune au vrut război.
— Dacă stai să te gândești, e ciudat, continuă Kropp. Noi suntem aici ca să ne apărăm patria. Dar francezii sunt și ei aici tot ca să-și apere patria. Cine are dreptate?
— Poate că și unii, și alții, răspund eu, fără însă să cred ceea ce spun.
— Poate, zice Albert și-i citesc pe față că vrea să mă încolțească; dar profesorii, și pastorii, și ziarele noastre declară că numai noi avem dreptate, și sper că așa este; însă profesorii și pastorii, și ziarele franceze susțin, la rândul lor, că numai ei au dreptate. Atunci cum vine cazul?”
„— Camarade, n-am vrut să te omor. […] Dar în clipa aceea, tu nu ai fost pentru mine un om, ci doar o idee, o combinație din creierul meu care a dezlănțuit hotărârea, iar eu pe acea combinație am înjunghiat-o. Abia acum văd că ești om ca mine. […] De ce nu ni se repetă mereu că voi, cei de dincolo, sunteți niște bieți amărâți la fel ca noi, că mamele voastre se tem ca și ale noastre și că și vouă, și nouă ne e la fel de frică de moarte, că împărtășim aceeași moarte și aceeași durere... Iartă-mă, camarade! Cum puteai fi tu dușmanul meu?”