Plugarul si moartea

by Johannes von Tepl

Si totusi, dupa ce o vreme aceasta capodopera a literaturii germane medievale a cunoscut o larga raspandire, peste ea s-a asternut o uitare de aproape cinci secole. Graitor e insa faptul ca redescoperirea dialogului a avut loc tocmai la inceputul veacului nostru, atat de adanc muncit de problema Sfarsitului. Si iarasi graitor este ca el l-a inspirat pe Heidegger in faimoasa analiza pe care a facut-o omului ca sfirsitul pe care il are in vedere moartea, spune ganditorul de la Freiburg, nu inseamna faptul de a fi ajuns la sfarsit al omului (das Zu-Ende-sein), ci faptul ca in fiece clipa omul este fiinta-intru-sfarsit (das Sein zum Ende). Moartea nu este momentul in care omul iese din viata, ci un mod de a fi pe care omul si-l asuma din clipa in care intra in ea. Si Heidegger citeaza aici sentinta rostita in cuprinsul „Din clipa in care se naste, omul este destul de batran ca sa moara."

Paperback

Published January 1, 2010

About the author

Johannes von Tepl (c. 1350 – c. 1415), also known as Johannes von Saaz (Czech: Jan ze Žatce), was a Bohemian writer of the German language, one of the earliest known writers of prose in Early New High German (or late Middle German—depending on the criteria). He was literate in Czech, German and Latin.

Reviews

[Mihail Romanescu · Rating 4 out of 5]

Textul este un dialog între un bărbat rămas văduv și Moarte. A fost scris la răscrucea dintre Evul Mediu și Renaștere, pe undeva în jurul anilor 1400. Plugarul se ceartă cu Moartea, pe care o învinuiește de dispariția prematură a frumoasei și vrednicei sale soții, aceasta aducând contraargumente solide în apărarea ei, dar pe un ton cinic, superior, anevoie de combătut, subliniind perisabilitatea inevitabilă a omului. Se pare că dialogul acesta a fost o lungă perioadă uitat, dar a fost redescoperit de Konrad Burdach la începutul secolului XX. Nu se știa nimic de autor și abia în perioada apropierea celui de Al Doilea Război Mondial, găsindu-se o scrisoare, s-a aflat cine e autorul. Textul l-a inspirat și pe Heidegger în "Ființă și timp", care a și citat din text: „Din clipa în care se naște, omul e destul de bătrân ca să moară.” (cap. XX, p.60)
E un dialog față în față între viață și moarte, care urmează procedeele tipice proceselor epocii, un fel de cadru juridic, dar era și un model cultural specific perioadei. Plugarul e un gen de metaforă pentru cel care scrie de parcă ar ara în mintea lectorului (nuvela "Moartea lui Ivan Ilici" de Tolstoi s-ar apropia cumva de acest text). Încă se discută asupra plasării textului, ca influență, în Evul Mediu sau începutul Renașterii: se citează anticii, dar finalul e mai curând medieval, cu rugăciunea către Dumnezeu și către cea plecată dintre cei vii, numai că oricum era greu de găsit o soluție clară (de aceea s-a optat probabil pentru modelul medieval). Dar textul poate foarte bine să fie citit și din perspectivă modernă, fără a fi nevoie să ne raportăm la epocă.
Gravurile sunt din ciclurile "Dansurile morții" și "Alfabetul morții", ale lui Hans Holbein cel Tânăr.
Ideea de bază e că viața și moartea sunt strâns unite, neputând exista una fără alta (v! Epicur: când suntem vii, nu există moartea, când moartea e în noi, nu mai suntem vii). Spre deosebire de Evul mediu, moartea nu mai e văzută ca un cadavru, ci ca o ființă concretă, un personaj în carne și oase. Dialogurile sunt vii, antrenante și de actualitate.