This is an EXACT reproduction of a book published before 1923. This IS NOT an OCR'd book with strange characters, introduced typographical errors, and jumbled words. This book may have occasional imperfections such as missing or blurred pages, poor pictures, errant marks, etc. that were either part of the original artifact, or were introduced by the scanning process. We believe this work is culturally important, and despite the imperfections, have elected to bring it back into print as part of our continuing commitment to the preservation of printed works worldwide. We appreciate your understanding of the imperfections in the preservation process, and hope you enjoy this valuable book.
This note regards Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For the son, see Alexandre Dumas fils.
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature. Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony. In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge. The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core. Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy. Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned. Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit. Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Comparé au premier livre, ce volume était beaucoup moins engageant. J'aurais préféré voir une sorte de vengeance ou quelque chose comme ça, mais je suppose qu'il serait intéressant de voir comment il va utiliser les connexions qu'il a faites ici dans les volumes suivants.
P.S. Excusez mon horrible français, j'essaye d'améliorer mon écriture donc je suis mauvais pour le moment. Mais je vais aller mieux!
The story is more and more intriguing and there's clearly a revenge plan ongoing, but not easy to guess the next steps. Characters are deliciously described. The looks tell all about their personalities. The bad ones are ugly, the good one are so beautiful. And the beauty has more layers, from a scale of Teresa to Haydee and Mercedes. Almost like a beauty contest 😅 Moving enthusiasticly to the next one!
« Parole, parole, parole », ironisait Mina dans une célèbre chanson. Eh bien, tout ce deuxième volume est sous le signe du « small talk », c’est-à-dire : - il parle pour rien dire ; - il cause de tout et de rien ; - il fait la causette ; - il bavarde ; - il fait du papotage ; - il parle de la pluie et du beau temps ; - il bavasse... … et je vous laisse le plaisir de compléter la liste avec toutes les autres synonymes possibles.
Pourtant… ce je-ne-sais-quoi dumasien qui a charmé toute mon enfance m’empêche d’abandonner l’histoire. J’ai commencé le troisième volume et quand il y aura quelque chose à raconter, je le ferai, c’est promis ! ☺
🗝️ Cuvinte cheie: 🗝️ hasis, meloman, filantrop, guzla, opiu, vendetta, apoplexie, Ingerul Ariel, paradoxul lui Jean Jacque Roussou, Aqua Tofana
👨👩👦👦 Relatiile dintre personaje👨👩👦👦
🔖📖 Citate preferate (editie online): 🔖📖 👉[p. 340-341] " În momentul acela, contesa îl zări pe Franz şi îi făcu cu mâna un semn graţios, la care el răspunse printr-o respectuoasă înclinare din cap. — A, dar mi se pare că eşti în relaţii intime cu ea, spuse Albert. — Uite, nu ai dreptate şi asta ne va face pe noi, francezii, să săvârşim întotdeauna prostii nenumărate. În Spania şi mai cu seamă în Italia, nu. trebuie să judeci niciodată intimitatea oamenilor după libertatea raporturilor. Am fost în termeni de simpatie cu contesa, atâta tot. — Simpatie de inimă? întrebă Albert râzând. — Nu, de spirit, răspunse Franz cu seriozitate. — Şi cu ce ocazie? — Cu ocazia unei promenade la Colosseum, asemenei aceleia pe care am făcut-o noi. — Sub clar de lună? — Da. — Singuri? — Aproape. — Şi aţi vorbit... — Despre morţi. — Într-adevăr, un subiect foarte recreativ, exclamă Albert. Ei, bine, eu îţi făgăduiesc că, dacă am norocul să fiu cavalerul frumoasei contese la o astfel de promenadă, nu-i voi... vorbi decât despre vii. — Şi poate că o să faci rău. —Până una alta, mă prezinţi, cum mi-ai făgăduit? — De îndată ce se lasă cortina. — Ce afurisit de lung e actul ăsta prim! — Ascultă finalul, este foarte frumos şi Coselli îl cântă admirabil. — Da, dar ce turnură! — Specia e cum nu se poate mai dramatică. — Înţelegi că, atunci când ai auzit-o pe Sontaga şi pe Malibrana... — Nu ţi se pare că metoda lui Morlani e excelentă? — Nu-mi plac brunii care cântă blond. — Ah, dragul meu, spuse Franz întorcându-se, în timp ce Albert continua să arunce ocheade, eşti prea pretenţios."
👉[p. 343-344] " — Doamnă contesă, răspunse Franz, v-am întrebat dacă o cunoaşteţi pe femeia albaneză, vă voi întreba acum dacă îl cunoaşteţi pe soţul ei? — Nu mai mult decât pe ea, răspunse contesa. — Nu l-aţi remarcat niciodată? — Iată o întrebare specific franţuzească. Ştiţi bine că pentru noi, italiencele, nu există în lume alt bărbat decât acela pe care îl iubim. — E drept, zise Franz. — În orice caz, adăugă ea, punându-şi la ochi binoclul lui Albert şi îndreptându-l spre lojă, e desigur vreun proaspăt exhumat, vreun mort ieşit din groapă cu permisiunea groparului, căci mi se pare groaznic de palid."
👉[p. 354] "Dacă un om a răpus prin torturi nemaipomenite, prin chinuri nesfârşite, pe tatăl, mama, iubita dumneavoastră, în sfirşit, pe una din acele fiinţe care, când sunt smulse din inimă, lasă un gol etern şi o rană totdeauna sângerândă, credeţi că reparaţia pe ca-re v-o acordă societatea e îndestulătoare, deoarece fierul ghilotinei a trecut între baza occipitalului şi muşchii trapezi ai ucigaşului şi pentru că el, care v-a făcut să trăiţi ani de suferinţe morale, a trecut prin câteva clipe de dureri fizice?"
👉[p. 358] " Lipsesc de aproape un an din Paris şi desigur că straiele mele sunt de pe altă lume. Contele mă va fi crezut un provincial. Lămureşte-l tu, dragă prietene şi spune-i, rogu-te, la cel dintâi prilej că se înşeală."
👉[p. ] "Sunteţi aici şeful justiţiei, şi justiţiei îi revine datoria de a răzbuna pe cei pe care n-a ştiut să-i apere."
👉[p. ] "Oamenii răi nu mor aşa, căci Dumnezeu pare să-i ia sub pază pentru a face din ei instrumentul răzbunării sale."
👉[p. ] "— N-am văzut niciodată bărbaţi mai frumoşi decât eşti tu şi niciodată n-am iubit decât pe părintele meu şi pe tine. — Biată copilă! Aceasta pentru că n-ai vorbit decât cu părintele tău şi cu mine. —Ce nevoie am să vorbesc cu alţii? Tatăl meu îmi spunea bucuria mea, tu îmi spui dragostea mea, şi amândoi îmi spuneţi copila mea. —Îţi aminteşti de tatăl tău, Haydée? Fata zâmbi. —El e aici şi aici, spuse ea punând mâna pe ochi şi pe inimă. —Dar eu unde sunt? întrebă Monte-Cristo zâmbind. — Tu eşti pretutindeni."
👉[p. ] "Nu copacul părăseşte floarea, ci floarea părăseşte copacul."
👉[p. ] "—Da, fără îndoială, dar care s-au perfecţionat mult în zilele noastre. La ce vreţi să servească timpul, încurajările, medaliile, crucile, premiile Montyon dacă nu pentru a duce societatea spre cea mai mare desăvârşire, iar omul nu va fi perfect decât atunci când va şti să creeze şi să distrugă ca Dumnezeu. Ştie de altfel de pe acum să distrugă, ceea ce înseamnă că jumătate din drum e parcurs."
îi dau 3 stele, nu 2, fiindcă mi-a plăcut acțiunea. în rest, m-a dezamăgit. Cartea a fost lungă și pentru mine tare plicticoasă. Mă gândesc că am părerea asta din cauza limbajului foarte vechi al romanului pe care eu, ca adolescent, nu il pot înțelege precis. Sunt o grămadă de cuvinte pe care a trebuit să le caut în dicționar, expresii cărora nu le pot da un sens în nici un chip și formule antice foarte străine mie. De asemenea, tradițiile și obiceiurile, numele, locațiile și decorul lor, veșmintele și politețea personajelor parcă sunt din altă eră. pe scurt, totul este învechit la cartea aceasta. Dar dacă i-a trecut vremea asta nu înseamnă că este o carte rea! Continuarea primului volum este tare interesantă, acțiunea este curioasă, iar conflictele sunt tare înflăcărate. Contextul social burghez al Parisului secolului al IXX iti pune imaginația la încercare, mereu se petrece ceva extraordinar, iar succesiunea evenimentelor pare imposibila, dar și neverosimilă. Poate dacă aș fi înțeles mai mult din carte: substantive uitate de lume, expresii antice, comportamente ale oamenilor parca din alta eră și descrieri pitorești exagerate și venite parcă din alt univers; poate astfel mi-ar fi plăcut mai mult. Însă pierzând limbajul artistic al lui Dumas din sec IXX, am scăpat din mâini întreaga valoare a cărții.
O carte bună pentru vremea ei, dar o rabla pentru era modernă din prezent!
Este o recenzie foarte subiectivă, deci nu pot oferi o recomandație pentru carte.
💚Deci nu ma asteptam sa îmi placa atât de mult acest volum, am iubit fiecare capitol, fiecare pagina și fiecare cuvânt din el. 💚Îmi place tare mult stilul autorului, îmi place ca te poarta în poveste și simți ca și cum ai fi acolo și ai trai totul alături de personaje. Trebuie sa recunosc totuși ca îmi este destul de greu sa țin pasul cu relația dintre personaje, cu relația dintre trecutul Contelui de Monte-Cristo și personajele poveștii și trebuie sa ma concentrez destul de mult pentru a-mi aminti toate aceste aspecte, dar merita tot, pentru ca la finalul fiecărui capitol raman fără cuvinte de inteligenta și ingeniozitatea Contelui. 💚Îmi place faptul ca în acest volum el își "pregătește terenul", își așează "piesele de șah" si încet încet își va prinde "victimele" în panza de păianjen pe care o va arunca asupra lor. Atat de bine se joaca, cu ei încât nici nu știu ce sa mai creada despre acesta la sfârșitul întâlnirii cu el. Si sa li se para la început ca ceva nu este în regula, după o conversație cu acesta vor uita tot ce au crezut inițial și vor spune tot ceea ce Contele va dori. Nici un cuvânt, nici un gest de al lui nu este întâmplător, fiecare pas este calculat pentru a obține ce și-a propus, și anume sa învingă Raul și sa ii pedepsească pe cei care i-au greșit. 💚Finalul m-a lasat cu multe întrebări și tare sunt curioasa ce este cu acest nou personaj în poveste, abia aștept sa continui cu volumul 3.
🌟🌟🌟🌟🌟sunt prea puține pentru această opera de excepție!
Tendo lido a obra toda, percebo em que medida é que este volume faz sentido. Mas, à primeira leitura, parece arrastado e cheio de detalhes desinteressantes. Também é aqui que começa todo o "jogo de sociedade" que nunca foi uma coisa que me agradasse particularmente, mas que é obrigatório num livro do século XIX.
A maneira que o Conde arranja para se reinserir na sociedade parisiense é apresentada aqui, e este é o volume em que o Conde começa a montar toda a maquinaria que lhe vai ser útil para pôr o seu plano em marcha.
A primeira parte, com alguma acção, ainda consegue manter um bocado o momento que lhe foi dado pelo primeiro volume, mas rapidamente perdemos o fôlego todo, e passamos para a sociedade em Paris onde o Conde passa a andar por semi-insinuações, sem que nada se aproxime sequer de causar alguma dificuldade ao plano que o senhor quer montar, toda a gente embasbacada por este estrangeiro que aparece com uma fortuna vinda não se sabe de onde. Rapidamente se insere na sociedade que lhe interessa, e consegue começar montar com sucesso todas as armadilhas que lhe vão ser úteis. Ainda não sabemos como funcionarão, mas sentimos o perigo delas.
No entanto, toda a segunda parte perde o fôlego que nos tinha prendido e começa a ser difícil ler, capítulo após capítulo, toda esta crónica de sociedade de visitas e desvisitas.
C'est la meilleure histoire de vengeance que j'ai lu de ma vie! J'aurai aimé qu'il se marie enfin avec Mercedes, mais on comprend que le temps et les évènements qui se sont produits durant les 23 ans qui les ont séparés rend l'union impossible.
This entire review has been hidden because of spoilers.