Moartea misterioasă a unei tinere, despre care se bănuieşte că ar fi murit de prea multă muncă, schimbă definitiv destinul mai multor oameni: un blogger timid cu vise de revoluţionar şi ambiţii de regizor, un şef de departament cu convingeri ferme despre viaţă şi muncă şi un artist neştiut care locuieşte în ghena unui bloc şi vede lucruri miraculoase. Ba chiar şi viaţa unui motan de apartament care descoperă bucuria libertăţii… Povestile lor suprapuse alcătuiesc un fel de puzzle al lumii în care trăim, un puzzle în care se amestecă goana după joburi, febra blogurilor şi a lumii virtuale, relaţii ratate, colaje ale Epocii de Aur, un oraş de provincie ruinat, un Bucureşti haotic şi zgomotos, micul univers din jurul unui bloc fost-socialist, lumea văzută de un om care a trăit toată viaţa la marginea ei şi obsesia revoluţiilor nefăcute. Romanul este inspirat din două cazuri reale.
Născută în 1979, la Brăila. A absolvit în 2001 o facultate economică la Universitatea Româno-Americană, apoi un curs post-universitar de jurnalism la Universitatea București.
Din 2004 a început să scrie reportaje și articole pe teme sociale și culturale la Dilema Veche și, apoi, la Dilemateca. A lucrat doi ani la Time Out, timp în care a bătut Bucureștiul în lung și-n lat încercând să-i descopere secretele și poveștile, și a fost redactor 4 ani la revista ELLE Romania.
Alte colaborări: Unica, Esquire, BeWhere, Omnivor, Formula As, CR Fashion Book #2.
A primit premiul “Tânărul Jurnalist al Anului 2007” (secţiunea Cultură), acordat de Freedom House.
În 2010 i se publică la editura Curtea Veche romanul de debut, Deadline, bine primit de critică și public, aflat acum la cea de-a doua ediție și tradus în Franța la editura Mercure de France (2013).
În 2014 a publicat cartea pentru copii Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, cu ilustrații de Cristiana Radu, premiată în cadrul galei Cele mai frumoase cărți din România cu premiul pentru Cea mai frumoasă carte pentru copii și tineret. Cartea a mai primit premiul Cea mai bună carte pentru copii și tineret la gala Bun de Tipar.
Cea mai recentă apariție – volumul de proză scurtă De zece ori pe buze, ed. Curtea Veche
„filmele mele, frumoasele mele, numai pe voi nu v-am uitat...”
nu aveam mari așteptări de la Deadline, dar mi-a plăcut. poveste construită foarte bine, gândită, calculată. Adina Rosetti scrie foarte bine - sunt chiar curioasă la ce vârstă a scris volumul sau, mai degrabă, de cât timp scria când a început să lucreze la Deadline. are o scriitură „plină”, fără a deveni exhaustivă. personajele conturate bine, am primit suficient insight în ce privește viețile celor mai multe dintre ele - eram totuși curioasă de mătușa nemăritată a Mirunei, cred că ar fi fost interesant de aflat mai multe despre ea. mi-a plăcut și ironia - mai mult sau mai puțin subtilă, după caz - din vocea autoarei. și nota asta de realism magic pe care și-a permis-o. loved it. also, se vede că autoarea cunoaște bine lumile despre care vorbește. e o narațiune „caldă” pe care a știut cum s-o impregneze cu atmosfera dorită.
am iubit povestea lui Zaim - minunat asamblată. aur. și toate tușele astea de tandrețe, de blândețe, de bunătate, de afecțiune (mai ales față de porumbei...) cu care l-a pictat pe omul ăsta... oooof. superb, Adina, superb! autoarea i-a făcut dreptate propriului personaj prin finalul pe care i l-a dăruit. am crezut că povestea bătrânului se sfârșește la coliba în flăcări, și aș fi dat cartea de pământ dacă n-aș fi citit-o în format digital pe telefon. dar m-a uns la inimă felul în care a decis să încheie drumul acestui personaj. by the way, oare nu se poate un volum cu povestea lui Zaim EXTINSĂ? te rog, Adina. te rog!
desigur, și ideea centrală a cărții e faină, plot-ul. original, I liked it. 4 stele pentru că nu m-a zdruncinat, nu simt că a fost revelatoare.
„am ajuns la ghenă, ce să fac, dacă nu mi-a plăcut niciodată munca, mai ales aia socialistă și-am tot fugit de proști pân-am ajuns în stradă”
Cele două mari neajunsuri ale cărții ăsteia sînt că a trebuit s-o citesc pe laptop (așa că am citit rar și greoi, pentru că-l deschid doar seara) și am citit-o în paralel cu o altă carte românească.
Adina Rosetti și-a ales două subiecte extrem de ofertante (moartea corporatistei epuizate și descoperirea lui Ion Bârlădeanu și a artei lui geniale), pe care le-a îmbinat original. Apropo, dacă n-ați văzut documentarul despre Bârlădeanu, it's a musai. https://www.youtube.com/watch?v=_eMKS...
Nu mă omor după relatările văzute prin ochii animalelor, deci mîțul Ben n-a făcut excepție, mi-au plăcut în schimb foarte mult două episoade, unul cu vecinele de bloc ale Mirunei și celălalt (poate cel mai mult), cu discuția dintre mama și mătușile ei, mult mai interesante decît monoloagele (sau ce or fi fost alea) celor doi bărbați, Augustin și Pupucă.
„În sfîrşit!“ Asta e exclamţia care rezumă precis senzaţia pe care mi-a lăsat-o cartea de debut a Adinei Rosetti, Deadline: în sfîrşit o lume ceva mai mare decât biblioteca Facultăţii de litere, în sfârşit o poveste spusă cinstit – şi nu cotită, ipocrit, după prost înţelese trucuri narative –, în sfîrşit situaţii, probleme şi dileme ale oamenilor cu care mă întîlnesc şi eu şi voi pe stradă.
Nu fixaţiile sterile ale cuiva care şi-a băgat în cap că musai trebuie să scrie literatură; nu încă un roman despre …. neputinţa de a scrie, despre amintiri din studenţie, de la vreo beţie sau din copilărie, musai cu ceva soios ca fundal, neapărat întortocheat sau măcar neclar în exprimare. Cum spuneam, Deadline e o gură de aer de la aşa ceva. (continuarea cronicii: http://bookaholic.ro/deadline-un-roma...)
[review din 14.12.2010] A fost o lectură foarte plăcută, autoarea m-a cucerit prin pluralitatea perspectivelor și prin umorul fin cu care a condimentat situații din cotidian. Impresionant e că nu există personaje perfect pozitive sau strict negative; fiecare are slăbiciunile lui, unii le conștientizează parțial, alții le îmbrățișează ca făcând parte din propriul mod de viață. Poate doar Zaim este singurul care nu trece printr-un examen de conștiință, acceptând fiecare nouă etapă cu naturalețe.
Am citit romanul ca pe unul al evoluțiilor împletite; fiecare personaj se transformă în urma interacțiunii cu ceilalți. Ironia face ca ambii eroi-voci să se trezească la final unul în pielea celuilalt.
Ca downside, mi s-au părut puțin prea simpliste personajele feminine: obsedate în egală măsură de cumpărături inutile (zecile de rochii "la fel" ale Laurei și de balerini ai Dorei) și de ideea de a avea o familie doar "ca să fie acolo", mai degrabă pentru a bifa un nou obiectiv pe listă. Cu o singură trăsătură de caracter sau cu o percepție limitată (familia Mirunei, vecinele de bloc, secretara). Simplist e și modul în care găsirea jumătății aduce peste noapte echilibru/resemnare în viața ambilor eroi. Cea care reabilitează eroinele este însă marea absentă, prin scurtul epilog care ne oferă în sfârșit atât de necesarul insight pe care nici una din celelalte perspective nu îl suplinește.
Una peste alta, un debut reușit, curajos. O carte savuroasă, ușor de citit și antrenantă. Personaje în care ne-am putea regăsi oricând sau am recunoaște cu ușurință vecini, prieteni, colegi, rude. Situații emblematice pentru contemporan, dar și o frescă tragicomică, ușor stereotipă a comunismului.
o poveste despre nimic. fata care a murit de prea multa munca. seful de departament care viseaza sa fie director. mosu cu porumbeii. bucurestiul deprimant. motanul cu o pasiune pentru mancarea chinezeasca.
"Deadline" nu conţine "mort" degeaba. O carte care ne îndeamnă să reflectăm, să revizuim termenele limită şi listele, să nu murim înainte de a deceda. Povestea mi-a amintit de celebrul citat de pe internet: "work. Buy. Have children. Watch TV. Follow fashion. Act normal. Now repeat after me: I am free". Aş adăuga românescul: dă socoteală babelor din bloc, altfel viaţa ta nu are sens!
Sur la traduction en français : À la page 44, Skydancer poste sur son blog : « Une mort qui prouve quelque chose », message auquel un titre de critique fait allusion (O moarte care nu dovedeşte nimic [Une mort qui ne prouve rien]). Il pourrait s'agir d'intertextualité : dans le roman du même nom d'Anton Holban (1931), la morte se prénomme Irina. Le sort de Miruna Tomescu, attachante à bien des égards, relève toutefois, en ce qui me concerne, de cette monotonie du déjà-vu. Que le burnout soit un problème social pouvant s'avérer préoccupant devient prétexte à de nombreuses interrogations existentielles qui enflamment démesurément les blogueurs : pourquoi pas ? Appartenant apparemment, à peu près à la même génération que la romancière, je me retrouve davantage dans le message (d'aucuns diraient cliché) de La Fontaine dans Le Laboureur et ses enfants : « D'argent, point de caché. Mais le Père fut sage /De leur montrer avant sa mort/Que le travail est un trésor ». Inutile, dès lors, de courir la chimère de l'île turquoise sous les tropiques ? Tonton Zaim me semble plus près du laboureur que de l'intrépide jeunesse glamour, people, addicted aux deadlines. Au risque de paraître rabat-joie, je déplore toutefois, d'une part, l'absence d'éclaircissement sur les termes anglais qui ne vont pas toujours de soi pour le lecteur français, et d'autre part, l'inconstance de l'utilisation des diacritiques dans les noms propres ou termes roumains. La traductrice mérite toute notre indulgence, mais l'entreprise éditoriale se doit, surtout lorsqu'il faut, en vertu de l'adage « tout travail mérite salaire », débourser l'équivalent de trois salaires minimum horaires nets pour accéder aux joies de la lecture, de tendre vers une qualité exemplaire.
Surprinzator de faina. De mult nu am mai citit o crte in care personajele sa fie atat de... alive. Monologurile, dialogurile, restul descrierilor, au fost scrise atat de natural incat parca vedeam oamenii respectivi in fata mea, clari si credibili. Singurul minus a venit de la atentia prea mare data lui Pupuca, un exemplar teribil de enervant de “nice guy”, care pe la final mi-a dat chiar fiori prin discursul interior al unui pradator, care s-ar fi vrut a fi al unui indragostit.
I read this book as part of a project I was preparing on Romania during my studies and it helped me a lot, especially with the culinary aspect of it. Over all I liked the concept and the ideal put forward. The fact that the story is told from the point of view of so many characters that are very different was very well done. But I did find some of it a bit slow. Overall I would say this is a unique and many sided novel that is definitely worth a read.
À la page 44, Skydancer poste sur son blog : « Une mort qui prouve quelque chose », message auquel un titre de critique fait allusion (O moarte care nu dovedeşte nimic [Une mort qui ne prouve rien]). Il pourrait s'agir d'intertextualité : dans le roman du même nom d'Anton Holban (1931), la morte se prénomme Irina. Le sort de Miruna Tomescu, attachante à bien des égards, relève toutefois, en ce qui me concerne, de cette monotonie du déjà-vu. Que le burnout soit un problème social pouvant s'avérer préoccupant devient prétexte à de nombreuses interrogations existentielles qui enflamment démesurément les blogueurs : pourquoi pas ? Appartenant apparemment, à peu près à la même génération que la romancière, je me retrouve davantage dans le message (d'aucuns diraient cliché) de La Fontaine dans Le Laboureur et ses enfants : « D'argent, point de caché. Mais le Père fut sage /De leur montrer avant sa mort/Que le travail est un trésor ». Inutile, dès lors, de courir la chimère de l'île turquoise sous les tropiques ? Tonton Zaim me semble plus près du laboureur que de l'intrépide jeunesse glamour, people, addicted aux deadlines. Au risque de paraître rabat-joie, je déplore toutefois, d'une part, l'absence d'éclaircissement sur les termes anglais qui ne vont pas toujours de soi pour le lecteur français, et d'autre part, l'inconstance de l'utilisation des diacritiques dans les noms propres ou termes roumains. La traductrice mérite toute notre indulgence, mais l'entreprise éditoriale se doit, surtout lorsqu'il faut, en vertu de l'adage « tout travail mérite salaire », débourser l'équivalent de trois salaires minimum horaires nets pour accéder aux joies de la lecture, de tendre vers une qualité exemplaire.
Ne întrebăm, câteodată, dacă trăim în această lume așa cum am vrea, teoretic, să o facem, iar atunci ne pierdem în zeci și zeci de „deadline-uri” care ne fac să realizăm că, nu, nu, uneori nu trăim așa cum am vrea, uneori nu călătorim în lume, uneori nu reușim să ne uităm la filmul pe care vrem să-l vizionăm, uneori nu reușim să ne cumpărăm haina aceea care ne-a plăcut atât de mult, iar timpul trece, lucrurile trec, haina aceea n-o să mai fie pe stoc, filmul va fi redifuzat abia anul viitor, iar biletele către Egipit, Italia sau Maroc s-au vândut toate. Cine este, în acest caz, vinovat? Bineînțeles că știm. Noi? Posibil. Alții? Posibil. Idee este că, atât timp cât vom continua să trăim această viață într-un continuu „lasă pe data viitoare, acum îs prea ocupat”, angajându-ne în cu totul alte lucruri care, în defavoare altora, ne fac mai puțin fericiți, niciodată nu vom ajunge la unul dintre acele cele mai importante scopuri ale vieții noastre: să ne deschidem ochii și să ne dăm seama că, de fapt, menirea omului nu este să acumuleze, să muncească până la epuizare pentru A AVEA, să nu lupte numai pentru A CÂȘTIGA, ci trebuie doar să fie fericit. Cu sărăcia sa, cu casa sa, cu bogăția și avuția sa, cu pâinea și rele sale. Atât. Doar să fie fericit și, apoi, să se gândească la celelalte.
Un roman care a spus bine tot ce-a avut de spus. Cine-a avut urechi, să audă, ochi să citească și minte să înțeleagă, bravo lui, cine nu - vai de el!
O carte interesanta si usor de parcurs, care aplica o licenta literara unei povesti reale triste, spusa insa intr-un mod surprinzator, poate prin refuzul autoarei de a cadea intr-un tragic ineluctabil, supra-utilizat in literatura romana post comunista. Adina Rosetti infatiseaza liric povestea Ralucai Stroescu, o angajata a firmei Ernst&Young Romania, care a murit de extenuare psihica si fizica la varsta de 31 de ani. Intalnim personaje predictibile prin relatia lor cu victima (seful sau si diversi colegi de la EY, matusile, fosta prietena si colega etc) dar si straini care fie dintr-o solidaritate sufleteasca fie strict circumstantial ajung sa fie implicati in subiectul cartii. Pitorescul personajelor, ritmicitatea dialogului, alternarea de subiecte grave cu concluzii si refulari amuzante, descrierile incantatoare care m-au facut sa-mi aduc cu placere aminte, inter alia, de obiectele de decor din casele vechi de odinioara, gingasia cu care un subiect dureros este prezentat prin ochii si vorbele unor personaje diferite, ma fac sa recomand "Deadline" cu caldura si cu increderea ca nu veti fi dezamagiti. Sigur ca stilul nu este perfect si pe ici pe colo cu totii vom intalni o expresie nu tocmai potrivita sau insuficient de expresiva, dar asta reprezeinta exceptia de la regula. Iar cand luam in calcul ca acesta este romanul de debut al Adinei Rosetti, sunt tentata sa cred ca este o autoare a carei evolutie si opera merita urmarite in anii ce vin.
Surprinzator de buna pentru un roman de debut! O referinta si pentru un documentar pe care tocmai l-am vazut despre un om total necunoscut pana la citirea cartii, Ion Barladeanu, documentar intitulat "Lumea vazuta de Ion B."