What do you think?
Rate this book
Portretul lui M
Volum distins cu premiul ASPRO la secțiunea roman/ memorii/ jurnal/ corespondență în cadrul Tirgului Internațional de Carte Bookarest 2004.
„Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, și a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în orașul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decît să mă gîndesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercînd să deslușesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp și care, știam, urma să se risipească inevitabil în tîrziul cețos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întîmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristețe. A rămas această meditație despre viața lui, dar și despre acea parte din viața mea în care m-am străduit să înțeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înțeles-o, dar am înțeles altceva: că el a fost, așa cum a fost și cum continuă să fie pentru mine, un dar.” - Matei Călinescu
„Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, și a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în orașul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decît să mă gîndesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercînd să deslușesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp și care, știam, urma să se risipească inevitabil în tîrziul cețos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întîmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristețe. A rămas această meditație despre viața lui, dar și despre acea parte din viața mea în care m-am străduit să înțeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înțeles-o, dar am înțeles altceva: că el a fost, așa cum a fost și cum continuă să fie pentru mine, un dar.” - Matei Călinescu
240 pages, Paperback
First published January 1, 2003
9 people are currently reading
211 people want to read
About the author
Matei Călinescu
44 books32 followersMatei Călinescu was a Romanian literary critic and professor of comparative literature at Indiana University, in Bloomington, Indiana.
He attended the Ion Luca Caragiale High School in Bucharest, taking his diploma in 1952. He emigrated from Romania to the United States in 1973. Emeritus Professor at Indiana University. He lived with his wife in Bloomington, Indiana.
He attended the Ion Luca Caragiale High School in Bucharest, taking his diploma in 1952. He emigrated from Romania to the United States in 1973. Emeritus Professor at Indiana University. He lived with his wife in Bloomington, Indiana.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 25 of 25 reviews
August 26, 2020
Dincolo de toată durerea și sensibilitatea inerente unei astfel de cărți confesiv-terapeutice, cartea e o excelentă (mini) istorie a autismului, cu oarecare accent pe Asperger. Călinescu disecă și explică multe dintre teoriile existente la momentul diagnosticării lui M (începtului anilor 80) și tot ce a apărut relevant ulterior.
August 19, 2022
Pe nerasuflate am citit-o, in ciuda faptului ca este atat de trista. In acelasi timp insa, scrisa minunat, cu o imensa iubire, a carei caldura m-a coplesit.
Cu adevarat un portret minunat, in cele mai mici detalii, portretul facut cu iubire si durere de catre tatal care rememoreaza si pune cap la cap intr-o imagine de ansamblu, intamplari din trecut, cautand sa inteleaga mai bine felul de a fi si a gandi al copilului sau cu sindrom Asperger. Este o analiza lucida, fara a se lamenta, chiar daca durerea amintirii sfredeleste. Sunt impresionata de felul in care a expus diverse teorii si a legat totul, am inteles mult mai bine acest ciudat sindrom.
M este un "dar" si, oricat ar parea de contradictoriu, a fost fericit, predictie facuta de tatal sau la nasterea lui M, cand nu isi putea imagina ce va urma.
„Dar asta e lecția lui, ceea ce am învățat de la el, într-un târziu: lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.
"Caracterul lui a fost de la inceput frumos, in ciuda nenorocirilor care s-au abatut asupra lui, si a devenit din ce in ce mai frumos, dureros de frumos pentru noi, ingaduitor si strict totodata, de o bunatate care iradia din mijlocul suferintelor lui tacute, de o bunatate care se confunda din ce in ce mai mult cu fericirea. "
Cu adevarat un portret minunat, in cele mai mici detalii, portretul facut cu iubire si durere de catre tatal care rememoreaza si pune cap la cap intr-o imagine de ansamblu, intamplari din trecut, cautand sa inteleaga mai bine felul de a fi si a gandi al copilului sau cu sindrom Asperger. Este o analiza lucida, fara a se lamenta, chiar daca durerea amintirii sfredeleste. Sunt impresionata de felul in care a expus diverse teorii si a legat totul, am inteles mult mai bine acest ciudat sindrom.
M este un "dar" si, oricat ar parea de contradictoriu, a fost fericit, predictie facuta de tatal sau la nasterea lui M, cand nu isi putea imagina ce va urma.
„Dar asta e lecția lui, ceea ce am învățat de la el, într-un târziu: lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.
"Caracterul lui a fost de la inceput frumos, in ciuda nenorocirilor care s-au abatut asupra lui, si a devenit din ce in ce mai frumos, dureros de frumos pentru noi, ingaduitor si strict totodata, de o bunatate care iradia din mijlocul suferintelor lui tacute, de o bunatate care se confunda din ce in ce mai mult cu fericirea. "
December 13, 2017
O carte deosebita, plina de sensibilitate, din perspectiva parintelui care cauta sa isi intelega copilul dar si situatia proprie. Intelegerea celuilalt, spune MC, are o dubla miza: nu doar aceea de a cunoaste persoana de langa tine prin prisma emotiilor, contradictiilor, asteptarilor si iluziilor dar si de a te cunoaste pe tine insuti prin aceasta.
Am luat-o in cadrul campaniei derulate in librariile Humanitas cu ocazia Zilei Autismului.
Am luat-o in cadrul campaniei derulate in librariile Humanitas cu ocazia Zilei Autismului.
November 21, 2025
Amaia a zis: "Portretul lui M" este o carte atit de seninã ṣi de tristã în acelaṣi timp, personalã, splendidã.
Deṣi s-a dovedit ṣtiințific cã
empatia este specificã sexului slab, nu cred cã ai cum sã nu înțelegi ṣi sã nu fii acolo, de aceeaṣi parte cu Matei Cälinescu ṣi sã nu-i înțelegi durerea, tristețea, dragostea, devotamentul pentru fiul sãu ṣi pentru scurta viațã a acestuia, chiar dacã eṣti bãrbat. O lecturã aparte, unicã, nu numai un jurnal al pro(re)greselor lui M., ci un balsam intim, o dovadã incontestabilã de iubire a unui tatã pentru fiul lui.
Cu toate cã lui M. nu îi plãceau gesturile expansive de afecțiune, îmbrãțisãrile, pupicii, cadourile, vreau sã cred cã ar fi apreciat Portretul.....
Deṣi s-a dovedit ṣtiințific cã
empatia este specificã sexului slab, nu cred cã ai cum sã nu înțelegi ṣi sã nu fii acolo, de aceeaṣi parte cu Matei Cälinescu ṣi sã nu-i înțelegi durerea, tristețea, dragostea, devotamentul pentru fiul sãu ṣi pentru scurta viațã a acestuia, chiar dacã eṣti bãrbat. O lecturã aparte, unicã, nu numai un jurnal al pro(re)greselor lui M., ci un balsam intim, o dovadã incontestabilã de iubire a unui tatã pentru fiul lui.
Cu toate cã lui M. nu îi plãceau gesturile expansive de afecțiune, îmbrãțisãrile, pupicii, cadourile, vreau sã cred cã ar fi apreciat Portretul.....
August 31, 2022
Te lasă fărâme cartea asta! Calitatea umană a scriitorului. Calitatea scrisului. Felul infinit mai chinuitor în care suferă un intelectual marcant, confruntat cu o dramă familială.
Ai crede că rațiunea educată, km de cărți citite, studiile, setea de cunoaștere (inerentă unui cărturar adevărat, cum a fost M.C.) ar fi putut să-l ajute în vreun fel pe părinte în doliul său. Dar ai crede greșit. Opinia mea e că rafinarea intelectuală, boieria minții, amplifică caleidoscopic orice tragedie personală.
“Portretul lui M” este și o “învățătură de minte” pentru cei care, până au dat peste această carte, evitau prostește jurnalele, memoriile sau autobiografiile ca fiind “gen secund” sau “problema personală” a celor care le-au scris…
Volume autobiografice ca “Portretul…” pot sta fără complexe pe același raft cu cea mai bună ficțiune.
Ai crede că rațiunea educată, km de cărți citite, studiile, setea de cunoaștere (inerentă unui cărturar adevărat, cum a fost M.C.) ar fi putut să-l ajute în vreun fel pe părinte în doliul său. Dar ai crede greșit. Opinia mea e că rafinarea intelectuală, boieria minții, amplifică caleidoscopic orice tragedie personală.
“Portretul lui M” este și o “învățătură de minte” pentru cei care, până au dat peste această carte, evitau prostește jurnalele, memoriile sau autobiografiile ca fiind “gen secund” sau “problema personală” a celor care le-au scris…
Volume autobiografice ca “Portretul…” pot sta fără complexe pe același raft cu cea mai bună ficțiune.
Read
July 11, 2016Cele trei cărți foarte frumoase – Portretul lui M, Un altfel de jurnal, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter – apărute deja în seria de autor Matei Călinescu, deschisă de curând la Editura Humanitas, nu pot decât să bucure pe oricine știe ori va afla ce înseamnă omul și scriitorul Matei Călinescu în spațiul culturii române integrate celei universale.
Portretul lui M rămâne și după relectură una dintre cele mai dureroase și în același timp luminoase cărți pe care le-am citit. Este, așa cum majoritatea știm, portretul biografic pe care Matei Călinescu i l-a făcut fiului său, mort în 2003, la aproape 26 de ani, după o viață ruptă de ceea ce numim noi realitate, forma rară de autism de care suferea fiind complicată de crizele de epilepsie.
După cum mărturisește Matei Călinescu, cartea a fost scrisă în acele patruzeci de zile care au urmat morții lui M, tatăl acoperind perioada de doliu prin transcrierea unor fragmente din jurnalele ținute până atunci. E un act de (re)compunere a portretului fiului său din nevoia de a înțelege. O înțelegere a autiștilor în general, a fiului în special, dar și înțelegerea de sine prin raportare la tot ce a însemnat existența lui M. Nu în ultimul rând, această înțelegere devine o formă aparte de lectură a lumii care va influența și cărțile scrise de Matei Călinescu.
Tatăl caută retrospectiv semnificații ale unor episoade din trecut, leagă și proiectează sensuri într-o înțelegere de ansamblu, iar cartea impresionează prin luciditatea privirii, a conexiunilor surprinzătoare, a analizei care, în ciuda durerii atroce, nu are în ea nimic excesiv. În cea de-a patruzecea zi de doliu, actul înțelegerii pare a fi ajuns la liman, peste suferință se așază seninătatea care transfigurează totul:
„Dar asta e lecția lui, ceea ce am învățat de la el, într-un târziu: lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.
Cartea surpinde momente existențiale și reflecțiile care le însoțesc. Harta încercărilor este pe cât de densă, pe atât de diversă. Intră aici eforturile și suferința familiei care încearcă să înțeleagă și să ajute trupul matur ce adăpostește un copil pentru care lumea este comprehensibilă într-o manieră total diferită. Viața alături de M este o continuă provocare, o lecție continuă din care toată lumea trebuie să învețe, să depășească tot soiul de dificultăți: înțelegerea diferenței, raportarea la „normalitate”, dizolvarea depresiei întinse pe ani, lupta cu proporțiile pe care mintea le dă unor evenimente, frustrarea provocată de impenetrabilitatea unor comportamente, pierderea reperelor care despart binele de rău, lupta cu tentația de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri după o anumită logică ce se dovedește inadecvată, urmărirea cauzelor și a efectelor, problema identității, a perceperii viitorului, a memoriei, a investirii cu sens.
(Continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/inseninare-i...)
Portretul lui M rămâne și după relectură una dintre cele mai dureroase și în același timp luminoase cărți pe care le-am citit. Este, așa cum majoritatea știm, portretul biografic pe care Matei Călinescu i l-a făcut fiului său, mort în 2003, la aproape 26 de ani, după o viață ruptă de ceea ce numim noi realitate, forma rară de autism de care suferea fiind complicată de crizele de epilepsie.
După cum mărturisește Matei Călinescu, cartea a fost scrisă în acele patruzeci de zile care au urmat morții lui M, tatăl acoperind perioada de doliu prin transcrierea unor fragmente din jurnalele ținute până atunci. E un act de (re)compunere a portretului fiului său din nevoia de a înțelege. O înțelegere a autiștilor în general, a fiului în special, dar și înțelegerea de sine prin raportare la tot ce a însemnat existența lui M. Nu în ultimul rând, această înțelegere devine o formă aparte de lectură a lumii care va influența și cărțile scrise de Matei Călinescu.
Tatăl caută retrospectiv semnificații ale unor episoade din trecut, leagă și proiectează sensuri într-o înțelegere de ansamblu, iar cartea impresionează prin luciditatea privirii, a conexiunilor surprinzătoare, a analizei care, în ciuda durerii atroce, nu are în ea nimic excesiv. În cea de-a patruzecea zi de doliu, actul înțelegerii pare a fi ajuns la liman, peste suferință se așază seninătatea care transfigurează totul:
„Dar asta e lecția lui, ceea ce am învățat de la el, într-un târziu: lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.
Cartea surpinde momente existențiale și reflecțiile care le însoțesc. Harta încercărilor este pe cât de densă, pe atât de diversă. Intră aici eforturile și suferința familiei care încearcă să înțeleagă și să ajute trupul matur ce adăpostește un copil pentru care lumea este comprehensibilă într-o manieră total diferită. Viața alături de M este o continuă provocare, o lecție continuă din care toată lumea trebuie să învețe, să depășească tot soiul de dificultăți: înțelegerea diferenței, raportarea la „normalitate”, dizolvarea depresiei întinse pe ani, lupta cu proporțiile pe care mintea le dă unor evenimente, frustrarea provocată de impenetrabilitatea unor comportamente, pierderea reperelor care despart binele de rău, lupta cu tentația de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri după o anumită logică ce se dovedește inadecvată, urmărirea cauzelor și a efectelor, problema identității, a perceperii viitorului, a memoriei, a investirii cu sens.
(Continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/inseninare-i...)
February 7, 2017
Sa spui ca aceasta relatare personala este impresionanta reprezinta o subestimare grosiera. Sa empatizezi cu descrierea socant de rationala a durerii traite de tatal care-si pierde fiul autist si epileptic la varsta de doar 25 de ani este firesc si natural de uman. Sa fii ingrozit de ceea ce inseamna si presupune o criza de epilepsie - descrisa sub mai multe manifestari, dar asupra carora autorul nu insista din motive evidente - este iar perfect normal.
Dar sa te transpui in pielea tatalui, care, prin scriere (integrand si bucati mai vechi de jurnal), incearca o ''exorcizare'' a durerii in primele 40 de zile de la moartea fiului, ei bine, asta mi se pare imposibil, iar oricat de buna si sincera si profunda ar fi scriitura - si este caracterizata de toate aceste atribute -, durerea personala ramane un lucru atat de intrinsec omului care o resimte, incat este al naibii de greu s-o intelegi, tu, cititor, din afara, la dimensiunile ei reale.
Insa, dincolo de aceste aspecte subiective, portretul lui M(atthew) este infatisat cat se poate de cuprinzator si - surprinzator - obiectiv, autorul-tata recunoscandu-i fiului sau defunct in egala masura atat calitatile, talentele, propensiunile, cat si carentele si limitele, inclusiv cele care nu erau determinate de boala (cum ar fi, de exemplu, lipsa de talent muzical). Astfel, portretul copilului si adolescentului autist, devenit mai tarziu si un tanar epileptic, care, in ciuda bolilor sale, facea eforturi considerabile si demne de toata lauda de a se integra in societate (inclusiv pe piata muncii), devine cuceritoarea - prin tragismul ei - biografie indirecta a unui destin (in)fran(a)t inca din start, supus unor grele incercari si tribulatii, suportate uneori cu stoicism, alteori cu tentatia renuntarii dezolante, atat de subiectul in cauza (mai ales pentru partea cu stoicismul), cat si de martorii directi, anume parintii sai (mai ales pentru cealalta).
Dar sa te transpui in pielea tatalui, care, prin scriere (integrand si bucati mai vechi de jurnal), incearca o ''exorcizare'' a durerii in primele 40 de zile de la moartea fiului, ei bine, asta mi se pare imposibil, iar oricat de buna si sincera si profunda ar fi scriitura - si este caracterizata de toate aceste atribute -, durerea personala ramane un lucru atat de intrinsec omului care o resimte, incat este al naibii de greu s-o intelegi, tu, cititor, din afara, la dimensiunile ei reale.
Insa, dincolo de aceste aspecte subiective, portretul lui M(atthew) este infatisat cat se poate de cuprinzator si - surprinzator - obiectiv, autorul-tata recunoscandu-i fiului sau defunct in egala masura atat calitatile, talentele, propensiunile, cat si carentele si limitele, inclusiv cele care nu erau determinate de boala (cum ar fi, de exemplu, lipsa de talent muzical). Astfel, portretul copilului si adolescentului autist, devenit mai tarziu si un tanar epileptic, care, in ciuda bolilor sale, facea eforturi considerabile si demne de toata lauda de a se integra in societate (inclusiv pe piata muncii), devine cuceritoarea - prin tragismul ei - biografie indirecta a unui destin (in)fran(a)t inca din start, supus unor grele incercari si tribulatii, suportate uneori cu stoicism, alteori cu tentatia renuntarii dezolante, atat de subiectul in cauza (mai ales pentru partea cu stoicismul), cat si de martorii directi, anume parintii sai (mai ales pentru cealalta).
December 19, 2020
O carte tulburătoare! Nu o pot descrie în alte cuvinte care să cuprindă imensa jale a unui tată ce face portretul postum al fiului său. 😔
September 28, 2025
Emoționantă tocmai pentru că nu încearcă să smulgă lacrimi cititorului, ci doar să schițeze un portret cît mai fidel, folosind mai multe „creioane”: al tatălui, al specialiștilor în autism, al prietenilor, al mamei etc.
Cîteva citate:
Dostoievski spunea, memorabil, că infernul e un loc unde nu se poate suferi. Poate că vocația cea mai profundă a suferinței – a suferinței în obiectivitate – e într-adevăr paradisiacă.
Lectura e totdeauna inadecvată când devine lectură de sine. Înfășurăm lucrurile pe care le citim – nu la întâmplare, totuși – în imagini și gânduri care sunt numai și numai ale noastre, dar pe care textul, un text de preferință „clasic”, generos în strictețea lui, le sugerează.
...proza lui Nabokov ar putea fi expresia unui anumit autism lingvistic care respinge categoric lumea în dimensiunea ei tacită și, în acest sens, observația lui Kingsley Amis despre „stridența calamburului” („the din of the pun”) în scrisul nabokovian este justificată. Stilul lui Amis însuși e opusul complet al celui nabokovian: colocvial, idiomatic, informal, cu un grad de auto-referențialitate aproape de zero, activând în schimb tot timpul în cititor imaginația dimensiunii tacite a comunicării. Cazul lui Nabokov mi se pare a fi într-o anumită măsură cel al unui autism al abundenței (dublat de un geniu al metaforei senzuale).
Sensul lui medical actual, precizat după Kanner și dezvoltat după aceea, e rezumat în triada de deficiențe a Lornei Wing, în domeniul comunicării (dificultăți de limbaj), în domeniul socializării (dificultăți de a interpreta limbaje neverbale, priviri, gesturi în context etc.) și în domeniul imaginației (greutăți în a înțelege jocuri simbolice simple, de tipul pretend, „ce-ar fi dac-ar fi”, adică asumarea de roluri, incapacitatea de a transforma imaginativ ceva în altceva, o buturugă într-un cal, o scorbură într-un castel magic, o sferă modelată din lut într-o prăjitură etc. precum și incapacitatea de a iniția acțiuni, jocuri, căutări aventuroase etc.).
Aș spune că elementele inteligenței de tip masculin pot fi recunoscute în autism tot așa cum trăsăturile caracteristice ale unei fețe se pot recunoaște într-o caricatură. Numai că aici caricatura nu mai este o glumă, ci, întrupată, este vie și dureroasă, atât pentru cel direct afectat, cât și pentru familia sa imediată. Îmi amintesc de ce-mi spunea pe vremuri Tudor Vianu, profesorul meu, și anume că „nebunia este măsura riscurilor pe care și le-a luat inteligența omului”. Aceste riscuri se regăsesc și în caricatura inteligenței de tip masculin pe care Asperger o recunoaște în autiști.
Că viața este un miracol, nu mă îndoiesc. Dar nu mă pot îndoi nici că acest miracol generează nenumărate tragedii statistice – și totodată certitudinea morții. Se poate deci spune că viața este un „miracol absurd”, un miracol care nu dovedește nimic? Sau e de preferat o viziune teologică ce transformă absurdul în mister? Desigur, acestea sunt întrebări prostești – formularea lor poate fi rafinată spre a le da o anumită „demnitate” filosofică – dar ele sunt în același timp sfâșietor de prezente, de intense, de neînlăturat.
Cîteva citate:
Dostoievski spunea, memorabil, că infernul e un loc unde nu se poate suferi. Poate că vocația cea mai profundă a suferinței – a suferinței în obiectivitate – e într-adevăr paradisiacă.
Lectura e totdeauna inadecvată când devine lectură de sine. Înfășurăm lucrurile pe care le citim – nu la întâmplare, totuși – în imagini și gânduri care sunt numai și numai ale noastre, dar pe care textul, un text de preferință „clasic”, generos în strictețea lui, le sugerează.
...proza lui Nabokov ar putea fi expresia unui anumit autism lingvistic care respinge categoric lumea în dimensiunea ei tacită și, în acest sens, observația lui Kingsley Amis despre „stridența calamburului” („the din of the pun”) în scrisul nabokovian este justificată. Stilul lui Amis însuși e opusul complet al celui nabokovian: colocvial, idiomatic, informal, cu un grad de auto-referențialitate aproape de zero, activând în schimb tot timpul în cititor imaginația dimensiunii tacite a comunicării. Cazul lui Nabokov mi se pare a fi într-o anumită măsură cel al unui autism al abundenței (dublat de un geniu al metaforei senzuale).
Sensul lui medical actual, precizat după Kanner și dezvoltat după aceea, e rezumat în triada de deficiențe a Lornei Wing, în domeniul comunicării (dificultăți de limbaj), în domeniul socializării (dificultăți de a interpreta limbaje neverbale, priviri, gesturi în context etc.) și în domeniul imaginației (greutăți în a înțelege jocuri simbolice simple, de tipul pretend, „ce-ar fi dac-ar fi”, adică asumarea de roluri, incapacitatea de a transforma imaginativ ceva în altceva, o buturugă într-un cal, o scorbură într-un castel magic, o sferă modelată din lut într-o prăjitură etc. precum și incapacitatea de a iniția acțiuni, jocuri, căutări aventuroase etc.).
Aș spune că elementele inteligenței de tip masculin pot fi recunoscute în autism tot așa cum trăsăturile caracteristice ale unei fețe se pot recunoaște într-o caricatură. Numai că aici caricatura nu mai este o glumă, ci, întrupată, este vie și dureroasă, atât pentru cel direct afectat, cât și pentru familia sa imediată. Îmi amintesc de ce-mi spunea pe vremuri Tudor Vianu, profesorul meu, și anume că „nebunia este măsura riscurilor pe care și le-a luat inteligența omului”. Aceste riscuri se regăsesc și în caricatura inteligenței de tip masculin pe care Asperger o recunoaște în autiști.
Că viața este un miracol, nu mă îndoiesc. Dar nu mă pot îndoi nici că acest miracol generează nenumărate tragedii statistice – și totodată certitudinea morții. Se poate deci spune că viața este un „miracol absurd”, un miracol care nu dovedește nimic? Sau e de preferat o viziune teologică ce transformă absurdul în mister? Desigur, acestea sunt întrebări prostești – formularea lor poate fi rafinată spre a le da o anumită „demnitate” filosofică – dar ele sunt în același timp sfâșietor de prezente, de intense, de neînlăturat.
July 9, 2016
http://www.bookaholic.ro/inseninare-i...
Cele trei cărți foarte frumoase – Portretul lui M, Un altfel de jurnal, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter – apărute deja în seria de autor Matei Călinescu, deschisă de curând la Editura Humanitas, nu pot decât să bucure pe oricine știe ori va afla ce înseamnă omul și scriitorul Matei Călinescu în spațiul culturii române integrate celei universale.
Portretul lui M rămâne și după relectură una dintre cele mai dureroase și în același timp luminoase cărți pe care le-am citit. Este, așa cum majoritatea știm, portretul biografic pe care Matei Călinescu i l-a făcut fiului său, mort în 2003, la aproape 26 de ani, după o viață ruptă de ceea ce numim noi realitate, forma rară de autism de care suferea fiind complicată de crizele de epilepsie.
După cum mărturisește Matei Călinescu, cartea a fost scrisă în acele patruzeci de zile care au urmat morții lui M, tatăl acoperind perioada de doliu prin transcrierea unor fragmente din jurnalele ținute până atunci. E un act de (re)compunere a portretului fiului său din nevoia de a înțelege. O înțelegere a autiștilor în general, a fiului în special, dar și înțelegerea de sine prin raportare la tot ce a însemnat existența lui M. Nu în ultimul rând, această înțelegere devine o formă aparte de lectură a lumii care va influența și cărțile scrise de Matei Călinescu.
Tatăl caută retrospectiv semnificații ale unor episoade din trecut, leagă și proiectează sensuri într-o înțelegere de ansamblu, iar cartea impresionează prin luciditatea privirii, a conexiunilor surprinzătoare, a analizei care, în ciuda durerii atroce, nu are în ea nimic excesiv. În cea de-a patruzecea zi de doliu, actul înțelegerii pare a fi ajuns la liman, peste suferință se așază seninătatea care transfigurează totul:
„Dar asta e lecția lui, ceea ce am învățat de la el, într-un târziu: lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.
matei calinescu
Cartea surpinde momente existențiale și reflecțiile care le însoțesc. Harta încercărilor este pe cât de densă, pe atât de diversă. Intră aici eforturile și suferința familiei care încearcă să înțeleagă și să ajute trupul matur ce adăpostește un copil pentru care lumea este comprehensibilă într-o manieră total diferită. Viața alături de M este o continuă provocare, o lecție continuă din care toată lumea trebuie să învețe, să depășească tot soiul de dificultăți: înțelegerea diferenței, raportarea la „normalitate”, dizolvarea depresiei întinse pe ani, lupta cu proporțiile pe care mintea le dă unor evenimente, frustrarea provocată de impenetrabilitatea unor comportamente, pierderea reperelor care despart binele de rău, lupta cu tentația de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri după o anumită logică ce se dovedește inadecvată, urmărirea cauzelor și a efectelor, problema identității, a perceperii viitorului, a memoriei, a investirii cu sens. Dar mai ales învățarea calmului și a răbdării:
„Răbdarea, e un fel de a spune: înțelegere, bunăvoință, tenacitate în a nu manifesta micile sau marile iritări, micile sau marile deziluzii; arta de a surâde; capacitatea de a modifica în permanență așteptările – de a le vedea când cu încetinitorul, când în proiecție rapidă, când cu microscopul, când cu ocheanul – calm și iar calm și iar calm”.
Toate complicațiile pe care le-a iscat timp de 26 de ani mintea extraordinară a fiului său se transformă într-un dar grație căruia tatăl-scriitor privește întreaga viață, inclusiv actul lecturii și al scrierii dintr-un alt unghi. În toată această luptă, legătura cu posibilul este esențială și ea este asigurată și de scrierea jurnalului, dar mai ales de iubire. Iubirea este singurul „instrument” de cunoaștere care se dovedește viabil, constructiv pentru toți, mai ales că, uneori, analiza devine chiar o formă de cruzime. Lupta e câștigată atunci când Matei Călinescu înțelege că inteligența și conștiința n-au nicio valoare dincolo de iubire, iar dialogul nu poate fi decât unul afectiv.
MCalinescu
Tatăl vede ce nu ar fi putut zări în lipsa bolii copilului, chiar felul în care percepe lectura și relectura este influențat de această experiență intimă și dureroasă, așa cum se poate vedea în cărțile de teorie literară pe care le-a scris. Matei Călinescu înțelege mai ales că există un alt fel de fericire care nu are legătură cu normele. O fericire simplă, tăcută, discretă, dincolo de lume, dincolo de întrebări, curiozități, îndoieli. O fericire legată în mare parte de singurătate, care și ea capătă alt chip: „o singurătate gânditoare în care se dizolvă fără urmă încordările, spaimele, agitațiile”.
Tonul lipsit de patetism, de lamentații, de abisuri întunecate exhibate în pagină face ca deznădejdea înnebunitoare și speranțele răvășite să își strângă marginile și să se topească în tandrețea iubirii, făcând din Portretul lui M o carte unică, o confesiune amplă, împărtășire a unei experiențe existențiale pline de emoții delicate, un exercițiu spiritual îndreptat spre înseninarea din mijlocul tristeții. O carte de o frumusețe copleșitoare.
Matei Călinescu, Portretul lui M, Humanitas, 2016
Cele trei cărți foarte frumoase – Portretul lui M, Un altfel de jurnal, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter – apărute deja în seria de autor Matei Călinescu, deschisă de curând la Editura Humanitas, nu pot decât să bucure pe oricine știe ori va afla ce înseamnă omul și scriitorul Matei Călinescu în spațiul culturii române integrate celei universale.
Portretul lui M rămâne și după relectură una dintre cele mai dureroase și în același timp luminoase cărți pe care le-am citit. Este, așa cum majoritatea știm, portretul biografic pe care Matei Călinescu i l-a făcut fiului său, mort în 2003, la aproape 26 de ani, după o viață ruptă de ceea ce numim noi realitate, forma rară de autism de care suferea fiind complicată de crizele de epilepsie.
După cum mărturisește Matei Călinescu, cartea a fost scrisă în acele patruzeci de zile care au urmat morții lui M, tatăl acoperind perioada de doliu prin transcrierea unor fragmente din jurnalele ținute până atunci. E un act de (re)compunere a portretului fiului său din nevoia de a înțelege. O înțelegere a autiștilor în general, a fiului în special, dar și înțelegerea de sine prin raportare la tot ce a însemnat existența lui M. Nu în ultimul rând, această înțelegere devine o formă aparte de lectură a lumii care va influența și cărțile scrise de Matei Călinescu.
Tatăl caută retrospectiv semnificații ale unor episoade din trecut, leagă și proiectează sensuri într-o înțelegere de ansamblu, iar cartea impresionează prin luciditatea privirii, a conexiunilor surprinzătoare, a analizei care, în ciuda durerii atroce, nu are în ea nimic excesiv. În cea de-a patruzecea zi de doliu, actul înțelegerii pare a fi ajuns la liman, peste suferință se așază seninătatea care transfigurează totul:
„Dar asta e lecția lui, ceea ce am învățat de la el, într-un târziu: lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecțiunea pe care o atrăgea ca un magnet și de care se bucura, bucurând”.
matei calinescu
Cartea surpinde momente existențiale și reflecțiile care le însoțesc. Harta încercărilor este pe cât de densă, pe atât de diversă. Intră aici eforturile și suferința familiei care încearcă să înțeleagă și să ajute trupul matur ce adăpostește un copil pentru care lumea este comprehensibilă într-o manieră total diferită. Viața alături de M este o continuă provocare, o lecție continuă din care toată lumea trebuie să învețe, să depășească tot soiul de dificultăți: înțelegerea diferenței, raportarea la „normalitate”, dizolvarea depresiei întinse pe ani, lupta cu proporțiile pe care mintea le dă unor evenimente, frustrarea provocată de impenetrabilitatea unor comportamente, pierderea reperelor care despart binele de rău, lupta cu tentația de a pune întrebări și de a căuta răspunsuri după o anumită logică ce se dovedește inadecvată, urmărirea cauzelor și a efectelor, problema identității, a perceperii viitorului, a memoriei, a investirii cu sens. Dar mai ales învățarea calmului și a răbdării:
„Răbdarea, e un fel de a spune: înțelegere, bunăvoință, tenacitate în a nu manifesta micile sau marile iritări, micile sau marile deziluzii; arta de a surâde; capacitatea de a modifica în permanență așteptările – de a le vedea când cu încetinitorul, când în proiecție rapidă, când cu microscopul, când cu ocheanul – calm și iar calm și iar calm”.
Toate complicațiile pe care le-a iscat timp de 26 de ani mintea extraordinară a fiului său se transformă într-un dar grație căruia tatăl-scriitor privește întreaga viață, inclusiv actul lecturii și al scrierii dintr-un alt unghi. În toată această luptă, legătura cu posibilul este esențială și ea este asigurată și de scrierea jurnalului, dar mai ales de iubire. Iubirea este singurul „instrument” de cunoaștere care se dovedește viabil, constructiv pentru toți, mai ales că, uneori, analiza devine chiar o formă de cruzime. Lupta e câștigată atunci când Matei Călinescu înțelege că inteligența și conștiința n-au nicio valoare dincolo de iubire, iar dialogul nu poate fi decât unul afectiv.
MCalinescu
Tatăl vede ce nu ar fi putut zări în lipsa bolii copilului, chiar felul în care percepe lectura și relectura este influențat de această experiență intimă și dureroasă, așa cum se poate vedea în cărțile de teorie literară pe care le-a scris. Matei Călinescu înțelege mai ales că există un alt fel de fericire care nu are legătură cu normele. O fericire simplă, tăcută, discretă, dincolo de lume, dincolo de întrebări, curiozități, îndoieli. O fericire legată în mare parte de singurătate, care și ea capătă alt chip: „o singurătate gânditoare în care se dizolvă fără urmă încordările, spaimele, agitațiile”.
Tonul lipsit de patetism, de lamentații, de abisuri întunecate exhibate în pagină face ca deznădejdea înnebunitoare și speranțele răvășite să își strângă marginile și să se topească în tandrețea iubirii, făcând din Portretul lui M o carte unică, o confesiune amplă, împărtășire a unei experiențe existențiale pline de emoții delicate, un exercițiu spiritual îndreptat spre înseninarea din mijlocul tristeții. O carte de o frumusețe copleșitoare.
Matei Călinescu, Portretul lui M, Humanitas, 2016
June 4, 2018
Ar putea avea ca subtitlu “mic tratat de durere paternă”. Este printre cele mai tulburătoare cărți citite în ultima perioadă, pentru care îi sunt recunoscătoare actualului ambasador american la București, Hans Klemm. La un eveniment al Teach for Romania, diplomatul a vorbit atât de frumos despre Matei Călinescu (pe care îl numește “profesorul meu de România”), încât m-a convins să cumpăr toate cărțile acestuia.
Portretul lui M este scrisă în perioada de doliu negru, cel de 40 de zile, păstrat după moartea subită, la numai 25 de ani, a lui Matthew, fiul lui Călinescu. Textul este al unui tată frământat de dileme și de un vag sentiment de culpabilizare, dar și al unui părinte aflat în căutarea unor explicații științifice, într-un proces de învățare continuă, călăuzit de speranță și de învățăturile propriului fiu, diagnosticat cu Asperger, chiar și după decesul băiatului.
Este un nou exemplu de scris terapeutic (vezi Anul gândirii magice, Option B, Cu ultima suflare și multe altele), cu o particularitate anume: autorul, filolog de profesie, intră într-o lume în care cuvintele nu sunt în largul lor, pierzând terenul în fața cifrelor și a unei logici greu de înțeles.
De ce scriu acest jurnal despre M? Răspunsul e simplu: pentru că vreau să-l înțeleg, și vreau să-l înțeleg pentru că-l iubesc nu numai ca pe fiul meu, ci și ca pe o ființă umană unică. (…) Și pentru că vreau să-l ajut pe cât îmi stă în putință.
Pentru cei interesați de autism și de sindromul Asperger, Portretul lui M este o lectură care completează seria formată din O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții (carte, spectacolul Teatrului Național Britanic plus cel de pe scena TNB), cartea lui Jonathan Safran Foer și filmul Extremely Loud & Incredibly Close, filmul Rain Man, cartea Donnei Williams (Nobody Nowhere) sau cea a lui John Elder Robinson (Look Me In The Eye).
Iau cu mine o experiență de viață zguduitoare și câteva citate care mi-au umplut ochii de lacrimi. Vreo două dintre ele i-ar putea trezi la realitate și pe cei care ne conduc în această perioadă.
Începea încă o zi cu neviitorul ei.
Când nu mai aștepți nimic, timpul se evaporă.
După ce mori ești cum erai înainte de a te fi născut.
De fapt, într-o altă logică, el chiar asta era: un profesor, nu universitar, desigur, dar un profesor sfios, discret, tăcut, de angelism și inefabil, dăruind celor cu care venea în contact lucruri de taină și de seninătate, lucruri fără preț.
Tocmai bolnavul cel mai fragil, cel mai disperat, cel mai lipsit de apărare trebuie ferit de doctori, trebuie ținut departe de acele triste spații frigorifice care sunt clinicile psihiatrice.
Avem abilitatea de a minți, care le lipsește autiștilor. Căci – nu-i așa – minciuna e unul din mijloacele esențiale de socializare și nu o dată un scut, sau chiar o armă de atac…
Portretul lui M este scrisă în perioada de doliu negru, cel de 40 de zile, păstrat după moartea subită, la numai 25 de ani, a lui Matthew, fiul lui Călinescu. Textul este al unui tată frământat de dileme și de un vag sentiment de culpabilizare, dar și al unui părinte aflat în căutarea unor explicații științifice, într-un proces de învățare continuă, călăuzit de speranță și de învățăturile propriului fiu, diagnosticat cu Asperger, chiar și după decesul băiatului.
Este un nou exemplu de scris terapeutic (vezi Anul gândirii magice, Option B, Cu ultima suflare și multe altele), cu o particularitate anume: autorul, filolog de profesie, intră într-o lume în care cuvintele nu sunt în largul lor, pierzând terenul în fața cifrelor și a unei logici greu de înțeles.
De ce scriu acest jurnal despre M? Răspunsul e simplu: pentru că vreau să-l înțeleg, și vreau să-l înțeleg pentru că-l iubesc nu numai ca pe fiul meu, ci și ca pe o ființă umană unică. (…) Și pentru că vreau să-l ajut pe cât îmi stă în putință.
Pentru cei interesați de autism și de sindromul Asperger, Portretul lui M este o lectură care completează seria formată din O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții (carte, spectacolul Teatrului Național Britanic plus cel de pe scena TNB), cartea lui Jonathan Safran Foer și filmul Extremely Loud & Incredibly Close, filmul Rain Man, cartea Donnei Williams (Nobody Nowhere) sau cea a lui John Elder Robinson (Look Me In The Eye).
Iau cu mine o experiență de viață zguduitoare și câteva citate care mi-au umplut ochii de lacrimi. Vreo două dintre ele i-ar putea trezi la realitate și pe cei care ne conduc în această perioadă.
Începea încă o zi cu neviitorul ei.
Când nu mai aștepți nimic, timpul se evaporă.
După ce mori ești cum erai înainte de a te fi născut.
De fapt, într-o altă logică, el chiar asta era: un profesor, nu universitar, desigur, dar un profesor sfios, discret, tăcut, de angelism și inefabil, dăruind celor cu care venea în contact lucruri de taină și de seninătate, lucruri fără preț.
Tocmai bolnavul cel mai fragil, cel mai disperat, cel mai lipsit de apărare trebuie ferit de doctori, trebuie ținut departe de acele triste spații frigorifice care sunt clinicile psihiatrice.
Avem abilitatea de a minți, care le lipsește autiștilor. Căci – nu-i așa – minciuna e unul din mijloacele esențiale de socializare și nu o dată un scut, sau chiar o armă de atac…
July 16, 2022
“De ce? Cand? Cum? E pur si simplu imposibil sa “ramai in orizontul zilei prezente” daca iti pui astfel de intrebari in legatura cu sanatatea (sanitatea) fiului tau, intrebari care iti strapung mintea ca un burghiu, intrebari care, cu cat rezistenta ce li se opune e mai mare, sfredelesc mai incapatanat, mai lent, dar mai puternic, si care, daca rezistenta intampinata e cu adevarat impenetrabil dura, o sparg cum ar sparge un burghiu impins cu tenacitate o bucata de sticla sau de oglinda, oglinda mintii, ale carei crapaturi bruste ciopartesc orizontul reflectat al zilei si deschid prezentul viitorului, si-l deschid deopotriva trecutului, si in ciocnirea de neinlaturat dintre viitor si trecut, dintre anticipatie si amintire, prezentul se transforma cat ai clipi din ochi intr-o gramada de cioburi taioase, insangerate”.
“Toti oamenii sunt diferiti”.
“Toti oamenii sunt diferiti”.
Read
March 25, 2021“Trebuie să mărturisesc că nu pot citi nimic despre autism cu un sentiment de detașare. Cum aș putea? Scopul pe care l-am urmărit cu aceste memorii a fost să fac portretul lui M pentru a-l înțelege mai bine. Pe el - și pe alții ca el - și pe mine însumi în relația mea cu el.” (pg 235)
Da, am început lectura asta (pe care tot o doream și anticipam de mulți ani de când mi-a spus mama de carte) așteptându-mă să fiu frântă.
Frântă în bucățele ce urmau a fi purtate de vânt.
Dar acolo unde a existat frângerea, a existat și reabilitarea și bucuria binecuvântării ce se ascunde în M, implicit și în D (inițială pentru a păstra aceeași notă ca și în carte) deși pe lângă asemănări există și diferențe.
“De ce scriu acest jurnal despre M? Răspunsul e simplu: pentru că vreau să-l înțeleg, și vreau să-l înțeleg pentru că-l iubesc nu numai ca pe fiul meu, ci și ca pe o ființă umană unică. Îl iubesc nu numai pentru că e inocent și bun, ci și - poate chiar mai ales - pentru unicitatea lui. Și pentru că vreau să-l ajut pe cât îmi stă în putință. În sfârșit, a înțelege implică - și asta complică și mai mult lucrurile - înțelegere de sine prin celălalt, prin cel iubit, care uneori nu seamănă cu tine decât aparent, înșelător, iluzoriu.”
Da, am început lectura asta (pe care tot o doream și anticipam de mulți ani de când mi-a spus mama de carte) așteptându-mă să fiu frântă.
Frântă în bucățele ce urmau a fi purtate de vânt.
Dar acolo unde a existat frângerea, a existat și reabilitarea și bucuria binecuvântării ce se ascunde în M, implicit și în D (inițială pentru a păstra aceeași notă ca și în carte) deși pe lângă asemănări există și diferențe.
“De ce scriu acest jurnal despre M? Răspunsul e simplu: pentru că vreau să-l înțeleg, și vreau să-l înțeleg pentru că-l iubesc nu numai ca pe fiul meu, ci și ca pe o ființă umană unică. Îl iubesc nu numai pentru că e inocent și bun, ci și - poate chiar mai ales - pentru unicitatea lui. Și pentru că vreau să-l ajut pe cât îmi stă în putință. În sfârșit, a înțelege implică - și asta complică și mai mult lucrurile - înțelegere de sine prin celălalt, prin cel iubit, care uneori nu seamănă cu tine decât aparent, înșelător, iluzoriu.”
Read
October 1, 2016E un moft mai vechi - sa citesc cartea asta.
Un intelectual remarcabil este confruntat cu una din surprizele naturii umane - baiatul pe care il astepta se naste autist. Subiectul nostru incearca sa inteleaga de ce i s-a intamplat taman lui asa ceva.
Stim de la inceput ca nu exista un raspuns adecvat la aceasta intrebare, dar tot ne cufundam in argumentele lui Matei C.
Incercam sa intelegem 25 de ani de perplexitate blanda si fara urmari, ne lasam haituiti de limitele naturii umane.
Un prilej de a suferi alaturi de un autor drag.
Bravo, Uca.
Un intelectual remarcabil este confruntat cu una din surprizele naturii umane - baiatul pe care il astepta se naste autist. Subiectul nostru incearca sa inteleaga de ce i s-a intamplat taman lui asa ceva.
Stim de la inceput ca nu exista un raspuns adecvat la aceasta intrebare, dar tot ne cufundam in argumentele lui Matei C.
Incercam sa intelegem 25 de ani de perplexitate blanda si fara urmari, ne lasam haituiti de limitele naturii umane.
Un prilej de a suferi alaturi de un autor drag.
Bravo, Uca.
January 7, 2016
Una dintre cele mai cutremuratoare carti pe care le-am citit.
January 12, 2026
“E bună viața, sau rea?” “Asta e o întrebare foarte grea”
July 19, 2016
Un jurnal al durerii și disperării... Matei Călinescu a mărturisit că l-a scris ca să înțeleagă autismul dar, probabil, și pentru a încerca să-și vindece sufletul și pentru a fi „înseninat în tristețe”.
July 13, 2020
Prin cartea asta sîntem martorii travaliului de doliu după fiul mort tînăr al unui părinte îndurerat. Urmărim efortul supraomenesc al unui intelectual umanist care a încercat sa înțeleagă structura mentală și universul interior ale fiului autist, pentru a-l ajuta sa se dezvolte și să se integreze în normalitate, uzînd de toate capacitățile sale intelectuale și resursele de informare, consultare etc. pe care le-a avut la dispoziție.
Impresionant și foarte trist.
Impresionant și foarte trist.
August 30, 2023
era "chilipir" la cărturești acum câteva luni bune, și am plecat cu ea, mișcată fiind de descrierea din sinopsis. e într-adevăr o lectură care te mișcă, sau care te sensibilizează măcar. se simt confuzia, decepția, "tristețea senină" a tatălui care încearcă să-și înțeleagă fiul și universul său, chiar și după moartea acestuia. deși e în fond o lectură tristă, te face să zâmbești amar în sinea ta, așa cum s-a simțit călinescu când a îmbrăcat geaca de piele gri a lui M.
February 28, 2022
O carte care doare, dar e plină de înțelepciune, îngăduință și dragoste. O lectură care nu are cum să te lase indiferent.
June 26, 2023
Mă simt oribil să zic orice sau să dau orice fel de rating 👍
April 19, 2017
Matei Calinescu (1934 – 2009, Romanian professor of comparative literature, writer and literary critic) left communist Romania and moved to United States in 1973. His happy marriage and flourishing career were sadly shadowed by a diagnosis stating that Matthew, his son, had autism.
"He came, it seemed, from another world, bearing a message I could not decode, a mystery I perceived only as a distant, rare, strange radiance that shone upon us… I remember that when I first heard the diagnosis – wounded in my stupid pride, in the arrogance of my grandiose dreams for my son’s future, not unlike, in fact, any parent’s pride and arrogance – I had fantasies for a while of the two of us withdrawing from the world and leading a strictly monastic life."
In a decade when autism was not much understood and was rather perceived as an embarrassing disability, Matei Calinescu had to accept it and learn to admit the fact that his son was different. The initial tendency to ignore the gap between Matthew’s intellectual and emotional age was soon replaced by an eagerness to read all the studies on the syndrome and acquire the most suitable techniques to deal with it – games, communication strategies and emotional approaches. Their social life affected, Matei and his wife, Uca chose to help and unconditionally love their son.
Matthew was 4 when he was suspected of having something – an inferiority complex they called it at first – because he was clumsy, sometimes aggressive and refused the communication with the children in his play group. He rejected physical contact and lacked the thirst for the curiosity all children have. Honest and affectionate, Matei Calinescu speaks about 20 years of witnessing his son’s disability and describes the most difficult and also the happiest moments in their new life. Searching for meaning, Calinescu experiences insomnia, depression but in the end understands that his son expressed differently and his needs were different.
See full review on blog:
https://fromwordstoworlds.wordpress.c...
"He came, it seemed, from another world, bearing a message I could not decode, a mystery I perceived only as a distant, rare, strange radiance that shone upon us… I remember that when I first heard the diagnosis – wounded in my stupid pride, in the arrogance of my grandiose dreams for my son’s future, not unlike, in fact, any parent’s pride and arrogance – I had fantasies for a while of the two of us withdrawing from the world and leading a strictly monastic life."
In a decade when autism was not much understood and was rather perceived as an embarrassing disability, Matei Calinescu had to accept it and learn to admit the fact that his son was different. The initial tendency to ignore the gap between Matthew’s intellectual and emotional age was soon replaced by an eagerness to read all the studies on the syndrome and acquire the most suitable techniques to deal with it – games, communication strategies and emotional approaches. Their social life affected, Matei and his wife, Uca chose to help and unconditionally love their son.
Matthew was 4 when he was suspected of having something – an inferiority complex they called it at first – because he was clumsy, sometimes aggressive and refused the communication with the children in his play group. He rejected physical contact and lacked the thirst for the curiosity all children have. Honest and affectionate, Matei Calinescu speaks about 20 years of witnessing his son’s disability and describes the most difficult and also the happiest moments in their new life. Searching for meaning, Calinescu experiences insomnia, depression but in the end understands that his son expressed differently and his needs were different.
See full review on blog:
https://fromwordstoworlds.wordpress.c...
December 10, 2023
O relatare tragica si in egala masura educativa, instructiva si moralizatoare despre autism in sec.20 si in prezent din perspectiva unui parinte indurerat, sensibil si curios. Merita citata opera si recitita.
April 19, 2017
Matei Calinescu (1934 – 2009, Romanian professor of comparative literature, writer and literary critic) left communist Romania and moved to United States in 1973. His happy marriage and flourishing career were sadly shadowed by a diagnosis stating that Matthew, his son, had autism.
"He came, it seemed, from another world, bearing a message I could not decode, a mystery I perceived only as a distant, rare, strange radiance that shone upon us… I remember that when I first heard the diagnosis – wounded in my stupid pride, in the arrogance of my grandiose dreams for my son’s future, not unlike, in fact, any parent’s pride and arrogance – I had fantasies for a while of the two of us withdrawing from the world and leading a strictly monastic life."
In a decade when autism was not much understood and was rather perceived as an embarrassing disability, Matei Calinescu had to accept it and learn to admit the fact that his son was different. The initial tendency to ignore the gap between Matthew’s intellectual and emotional age was soon replaced by an eagerness to read all the studies on the syndrome and acquire the most suitable techniques to deal with it – games, communication strategies and emotional approaches. Their social life affected, Matei and his wife, Uca chose to help and unconditionally love their son.
Matthew was 4 when he was suspected of having something – an inferiority complex they called it at first – because he was clumsy, sometimes aggressive and refused the communication with the children in his play group. He rejected physical contact and lacked the thirst for the curiosity all children have. Honest and affectionate, Matei Calinescu speaks about 20 years of witnessing his son’s disability and describes the most difficult and also the happiest moments in their new life. Searching for meaning, Calinescu experiences insomnia, depression but in the end understands that his son expressed differently and his needs were different.
See full review on blog:
https://fromwordstoworlds.wordpress.c...
"He came, it seemed, from another world, bearing a message I could not decode, a mystery I perceived only as a distant, rare, strange radiance that shone upon us… I remember that when I first heard the diagnosis – wounded in my stupid pride, in the arrogance of my grandiose dreams for my son’s future, not unlike, in fact, any parent’s pride and arrogance – I had fantasies for a while of the two of us withdrawing from the world and leading a strictly monastic life."
In a decade when autism was not much understood and was rather perceived as an embarrassing disability, Matei Calinescu had to accept it and learn to admit the fact that his son was different. The initial tendency to ignore the gap between Matthew’s intellectual and emotional age was soon replaced by an eagerness to read all the studies on the syndrome and acquire the most suitable techniques to deal with it – games, communication strategies and emotional approaches. Their social life affected, Matei and his wife, Uca chose to help and unconditionally love their son.
Matthew was 4 when he was suspected of having something – an inferiority complex they called it at first – because he was clumsy, sometimes aggressive and refused the communication with the children in his play group. He rejected physical contact and lacked the thirst for the curiosity all children have. Honest and affectionate, Matei Calinescu speaks about 20 years of witnessing his son’s disability and describes the most difficult and also the happiest moments in their new life. Searching for meaning, Calinescu experiences insomnia, depression but in the end understands that his son expressed differently and his needs were different.
See full review on blog:
https://fromwordstoworlds.wordpress.c...
Displaying 1 - 25 of 25 reviews