Conform unui interviu luat la Televiziunea Română, care poate fi văzut pe web site-ul YouTube la , Nichita Stănescu a afirmat următoarele despre al doilea volum al său de poezii: „O viziune a sentimentelor..., care este întrucâtva [un debut] mai fericit decât primul, pentru că O viziune a sentimentelor este, de fapt, tot Sensul iubirii. O mare parte din materialul poetic ... uite ... brusc m-am gândit dacă despre creier se poate ... dacă creierul poate fi numit material, materialul numit creier ... o parte din materialul convențional, o parte din materialul numit creier, care era dedicat, era predestinat să intre în prima carte, a intrat în a doua carte. Eh ... a doua carte este umbra primei cărți."
He made his literary debut in the Tribuna literary magazine.
For much of his career, Stănescu was a contributor to and editor of Gazeta Literară, România Literară and Luceafărul.
His editorial debut was the poetry book Sensul iubirii ("The Aim of Love"), which appeared under the Luceafărul selection, in 1960. The last volume of poetry published in his lifetime was Noduri şi semne ("Knots and Signs"), published in 1982. He died of hepatitis.
Nichita Stănescu received numerous poetry awards, of which the most important was the Herder Prize (1975) as well as a Nobel Prize nomination. Unfortunately, he died relatively young, leaving behind some of the most important poetry in post-war Romanian literature.
Volumul de poezie de căpătâi al primilor mei ani de liceu. Am iubit și iubesc în continuare poemele cuprinse aici: au fost memorate, scrise și rescrise, povestite, ascultate, uitate și reamintite, mâzgâlite și pictate pe agende, pagini rupte, mâini și nu numai. "O viziune a sentimentelor" e definiția verbului "a (se) îndrăgosti".
"Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, cu aripile crescute înlăuntru"
"Și eu, cu pânzele sufletului umflate de dor, te caut pretutindeni, și lucrurile vin tot mai aproape, și pieptul mi-l strâng și mă dor."
"Aș fi vrut să te păstrez în brațe așa cum țin trupul copilăriei, în trecut, cu morțile-i repetate. Și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut."
"Apărea în stele dințate chipul tău de atunci, numai contur."
"și m-aș fi agățat de cer, dar mi-era teamă că-l rup."
"Și, întruna, din mine spre tine răsar și apun."
"Poate-am să-ți par subțire ca licărirea, și-n spatele meu, frenetic crescând, orașul îți va fura, în văzduh, privirea."
"Cerul se deșira în curcubee repetate. Pe dunga lor, săgeata trupului, în sus, fiece vârstă-și încorda, tăind la jumătate arcul culorilor, supus."
"Trece o planetă și-ntreb cine e, ce e. Și-apoi mă mir că întreb. Ar trebui eu însumi să fiu întrebare, ca să m-audă altcineva decât mine."
"Doar chipul tău prelung, iubito, lasă-l așa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru și Eufrat."
"Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt."
"Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut, structura materiei, de la-nceput."
"Ploua infernal, ploaie de tot nebunească și noi ne iubeam prin mansarde."
"Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci făcea din mine un bărbat aproape frumos. Mă gândeam până la orizont și chiar izbutisem să mă gândesc până la soare."
"Pentru că înot și zbor în sus, abia mă mai ajung din urmă amintirile ca niște bule de aer, undele mișcătoare."
"iar eu te iubeam atât de mult, încât te uitam, crezând că faci parte din mine."
"inimile noastre de hoinari, căutătorii pietrei filozofale."
"Și numai sentimentul acesta îmi da fericire, numai gândul că sunt și că ești. Sprijineam pe țârâitul greerilor coviltire, sub care beam azurul decantat în cești."
"De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră?"
"De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger."
"Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi [...]"
"Nu pot să știu nimic. Eu te priveam ore-n șir, până când privirile mele dădeau frunze albastre, până când vântul mi le smulgea, ori cădeau ele singure, îngălbenite, la pământ.
Și-atunci abia, poate că venea toamna… Dar dacă mă gândesc mai bine, nici de aceasta nu eram prea sigur."
"Și iar mi se rotește-n păsări timpul, când pasul tău răsună pe sub crengi."
"Iartă-mă dacă-ți spun cuvinte mai lungi decât trupul meu."
„Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, de teamă să nu-mi strivești sărutul?…” (Nichita Stănescu, „Poem”)
E o întâmplare a fiintei mele si atunci fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata mereu.
Sã stam de vorba, sã vorbim, sã spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mã, fericire, în sus, si izbeste-mi timpla de stele, pânã când lumea mea prelunga si în nesfirsire se face coloana sau altceva mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt! Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se, doua culori ce nu s-au vãzut niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pãmânt, una foarte de sus, aproape rupta în infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.
Reiau volumul dupa cativa ani, timp in care am facut rost atat de editia brosata cat si de cea cartonata. Exista cinci poezii la inceputul cartii care platesc tribut realismului socialist si indemnurilor lui Silvian Iosifescu din prefata Sensului iubirii, poezii care pot fi denuntate. In rest, Viziunea cuprinde cele mai spectaculoase poezii de dragoste unele genial transpuse pe muzica de Nicu Alifantis.
Citind, am avut impresia că citesc un poem unitar, atât de bine curg poeziile una după cealaltă. Mi-a plăcut să citesc niște poezii de dragoste în care dimensiunea erotică este pe plan secundar, și chiar, în multe cazuri, inexistentă. Pe coperta exterioară cărții în care este integrat și acest volum de poezii stă scris „El compune... cuvinte trase într-o limbă nemaiauzită, de o stranie frumusețe.” Și, într-adevăr, Nichita reușește să construiască imagini poetice, aș îndrăzi să spun chiar animate de un suflu ușor surealist, datorită modului în care toatele elementele naturale pe care le integrează în versurile sale reușesc să îți creeze o imagine pe cât de abstractă, pe atât de coerentă. Dacă îți dai voie să te piezi în paginile sale, vei simți ca plutești printre cuvinte, nu că le citești.
''pentru că înot și zbor în sus, mi-e tâmpla-mpodobită de speranțe ca ramura de frunze, și fruntea mea se află mereu în ceea ce va fi, iar trupul în ceea ce există.''
''eram atât de atent, încât nu te-am recunoscut, și poate că vii mereu, în fiecare oră, în fiece secundă, și treci prin așteptarea mea de-atunci ca prin fantoma unui arc de triumf.''
La o noua lectura, descopăr valente noi. Sensuri pe care doar aici, în cuvintele lui Nichita le citesc. Pare ca vorbește despre tot ce e actual, deși nu mai e printre noi.