Zorii erau încă departe, dar un subtil joc de lumini şi umbre din apartamentul de la periferie anunţă că soarele avea să răsară negreşit. Încetul cu încetul, Sarah O’Neil începu să distingă din ce în ce mai clar masa de toaletă şi birourile. Întinsă pe pat şi sprijinită în cot, îl studie în tăcere pe bărbatul de lângă ea. În curând, colonelul Jack O’Neil avea să se trezească, să se bărbierească şi, pus la
punct, să se îndrepte către baza militară din apropiere. Sarah se bucura că misiunile sale secrete implicau acum lucrul la birou şi nu uciderea de oameni pe teren – cel puţin deocamdată.
Îi fusese teamă că misiunea lui cea mai recentă avea să fie ultima. Jack fusese distrus când fiul lui, Jack junior, murise din cauza unui foc de armă tras accidental. Băiatul lor, un american tipic, se înscrisese astfel pe listele de nenorociri, ucis de un glonţ binevoitor din pistolul propriului său tată. În lunile care urmaseră accidentului, Jack fie că evitase patul acesta, fie că se întinsese alături de
ea cu întreg corpul încordat, ca un pumn încleştat.
Obişnuia să stea ore întregi în cabinetul său de lucru, jucându-se cu un Colt de armată automat, datând din 1911, un vechi model pentru ofiţeri, care se purta la centură, calibrul 45, care i-ar fi putut împrăştia creierii pe toţi pereţii dacă s-ar fi hotărât să-l bage în gură.
Când în urma unor ordine, Jack fusese trimis într-o altă misiune, Sarah crezuse că superiorii lui doreau pur şi simplu să-l aibă ca element de artilerie, o combinaţie sinucigaşă de bombă şi detonator.
Dar Jack se întorsese şi fusese o mare surpriză să-l vadă, şi mai inexplicabil, vindecat. Nu uitase complet moartea fiului lor, dar undeva, în această misiune despre care nu vorbea niciodată, ajunsese să se împace cu moartea lui Jack junior. Jack se întorsese, dar nu mai era epava umblătoare de după înmormântare şi nici caricatura de ofiţer spilcuit în care se transformase după ce primise
ordinele.