"Cînd timpul deschide o cale nouă, săpînd noi brazde pe faţa pămîntului, vechile drumuri — asemeni zbîrciturilor de pe un obraz smochinit — îşi pierd urmele de altădata."
Анатолий Корнелиевич Виноградов (1888—1946) — русский советский исторический романист и писатель-биограф. Покончил с собой.
А. К. Виноградов родился 9 апреля 1888 года в селе Полотняный Завод (ныне Калужской области) в семье учителя. В 1912 году окончил философское отделение историко-филологического факультета Московского университета. В 1921—1925 годах был директором Румянцевского музея. Словесностью начал заниматься как исследователь, прежде всего — французской литературы.
Начиная с 1931 года он опубликовал несколько исторических романов и повестей, которые получили популярность и часто переиздавались после смерти автора. В возрасте 45 лет поступил в Ейскую авиационную школу, по окончании которой получил звание лётчика-наблюдателя, а затем штурмана АДД. Писатель принимает участие в авиационных парадах 30-х годов в составе флагманского корабля. В 1942—1943 годах в качестве корреспондента газеты «Красный сокол» неоднократно участвует в боевых вылетах в тыл врага, о чём рассказывает в своих очерках и статьх.
А. К. Виноградов умер 26 ноября 1946 года. Похоронен в Москве на Ваганьковском кладбище (участок № 43) вместе с матерью, сыном и сестрой.
fascynujące literackie studium geniuszu i upadku, które przybliża sylwetkę paganiniego w atmosferze mrocznej tajemnicy i mistycyzmu winygradow wnikliwie bada granice między talentem a przekleństwem, splatając fakty historyczne z fikcją, co prowadzi czytelnika do refleksji nad ceną, jaką artysta płaci za swoją “niezwykłość” język (i styl) winygradowa, pełen muzycznego rytmu i emocji, wciąga i pozostawia z pytaniami o naturę sztuki, moralności i przeznaczenia
Acum îmi aduc aminte perfect de ce-l iubesc pe Niccolò Paganini. Paganini era pur şi simplu genial, inovator, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, cel mai mare violonist al tuturor timpurilor. Supranumit "Violonistul diavolului" ca urmare a aspectului ciudat (Paganini suferea de sindromul Marfan ceea ce îi conferea o înfăţişare pe care restul o considera ciudată - degete lungi, înalt, palid, aspect cadaveric) se credea a fi supranatural graţie capacităţilor extraordinare precum dexteritatea ieşită din comun şi tehnica inovativă perfectă. Talentul aparent inuman şi notele "magice" au condus la răspândirea rapidă a zvonului cum că acesta ar fi făcut un pact cu diavolul, ceea ce s-a soldat cu ostracizarea sa, Biserica Catolică refuzând să-l înmormânteze într-un cimitir din Genova. Ce e drept nici Paganini nu s-a arătat prea interesat în timpul vieţii să surmonteze în vreun fel atitudinea negativă produsă de imaginea diabolică creată în jurul lui. De fiecare dată când i se oferea ocazia de a clarifica situaţia răspundea sarcastic: "Cum altfel credeţi că aş putea cânta în modul în care o fac?!". Paganini nu era arogant din fire în niciun fel, era în schimb perfect conştient de valoarea pe care o avea şi nu permitea niciodată să fie umilit sau tratat într-o manieră necorespunzătoare. Fiind rugat să înlocuiască în timpul spectacolului unul dintre dansatori, pe scena teatrului, reacţia imediată a publicului a fost să fluiere şi să huiduie. Paganini simţindu-se profund jignit a început să plângă preț de câteva momente dar a decis să nu se lase intimidat demonstrând audienţei că vioara lui poate scoate sunete magice, imitând chiar sunetele scoase de animale. Tot defetismul de care dăduse dovadă iniţial publicul s-a transformat în apoteozarea maestrului dar acesta nu a fost capabil să "uite" episodul refuzând în cele din urmă să finalizeze concertul imediat după ce câştigase admiraţia celor din sală. În timpul altui concert, una din corzile vioarei s-a rupt. Audienţa, dirijorul, orchestra s-au oprit, toată lumea aşteptându-se ca acest lucru să ducă de asemenea la oprirea concertului, dar Paganini nu s-a oprit, a continuat să cânte la o vioară cu probleme şi să o facă la fel de bine încât toată lumea a uitat complet "incidentul". După alte câteva momente, o altă coardă s-a rupt, din nou acelaşi moment de tăcere, publicul, orchestra şi dirijorul încremenind. Paganini a continuat să cânte şi să facă abstracţie de faptul că avea o vioară cu probleme. Episodul s-a repetat şi Paganini a rămas cu o singură coardă la vioară dar nu a renunţat, şi-a făcut treaba până în ultimul moment şi a reuşit să scoată sunete impecabile chiar şi în asemenea condiţii. Din acest motiv e considerat un simbol al profesionalismului, al depăşirii propriilor limite. El reuşea să sfideze hazardul şi găsea întotdeauna o soluţie chiar şi în situaţii aparent imposibile. Adesea descris drept eretic, cu un aspect fizic urât, neîngrijit, Paganini reuşea să seducă un număr considerabil de femei graţie personalităţii sale puternice. În final moare în dizgraţie departe de casă ca rezultat al atitudinii avute toată viaţa faţă de Biserică: Paganini era ateu şi nu rata nicio ocazie să ironizeze preoţii: într-o zi chiar chemând unul acasă sub pretextul unei spovedanii, în realitate doar oportunitatea perfectă de a-şi bate joc de ritual şi de ce cel care îi călcase pragul. Paganini rămâne pentru mine un geniu, un OM unic din toate punctele de vedere pe care-l admir profund.
Niccolò (or Nicolò) Paganini (Italian: [ni(k)koˈlɔ ppaɡaˈniːni]; 27 October 1782 – 27 May 1840) was an Italian violinist, violist, guitarist, and composer. He was the most celebrated violin virtuoso of his time, and left his mark as one of the pillars of modern violin technique. His 24 Caprices for Solo Violin Op. 1 are among the best known of his compositions, and have served as an inspiration for many prominent composers. https://en.wikipedia.org/wiki/Niccol%...
*** Worth checking out this wonderful review (which I needed to translate) which gives a strong sense of what this master musician went through and who Paganini was as both an artist and a human being:
After the first notes of Paganini's 24th Caprice, I found myself in love with his work. He was the first composer that really appealed to me, that made me enjoy classical music for real. I've never felt the need to listen to all the songs a singer provides. Well, Paganini made an exeption. I couldn't get enough of him! While sharing my love for this amazing composer, my French teacher presented me this book, telling me that I would like it and that I would find more about Paganini. I've seen the film starring David Garrett, "The Devil's Violonist", which gave me a wrong opinion on him. In the film, he was shown as a beautiful but depraved man, who craved money to the point that he sold his soul to the devil. In the book, I discovered, piece by piece, the true composer; the composer I fell in love with. He was ugly, as the author says, with arms too long and too thin, but with magnificent black eyes. He didn't sell his soul to the devil; he sold it to art, to music. He dedicated his entire life and energy to music and made the violin part of him. He was ugly on the outside; but his soul made him the most beautiful person to me. His bad luck came from the church and his so-called friends. The church had almost complete power back then, and people were blinded by this thing. I am a convinced Christian, I truly believe in God, but the church mocked Paganini in a terrible way. Just because he had the talent of a genius doesn't mean that he had sold his soul to the devil. In fact, he worked very hard to reach perfection. From what I had written so far, one would think that this has become my favourite book. That's right. However, I still give it 4 stars. Why? Because the writing style is a bit... odd. Some parts are too random, and there are a lot of details that don't relate to Paganini's life. They werent may, but they still made me rate it like that. All in all, this book is magnificent. You should give it a try, while listening to Paganini's work :)))
A solid novel, an epic story of considerable proportions, based on a good writting (a little bit too much quasilyrical depictions of character moods and social atmosphere) and a very detailed and thorough research of the great 19th-century violinist Niccolo Paganini's uneasy life (including the unsettling posthumous adventures of his dead body) and somewhat unfortunate destiny.
I reckon that Vinogradov's greatest achievement is not in his literary art, but in his inspired formula (structurally and thematically speaking) of creating a succesful mix between pursuing Paganini's life in great detail (with all the difficulties, trials and tribulations he went through) and, or better said amid, the unfolding of some important historical events in European history of the first half of the aforementioned century. Also, I thought that the second half of the novel was more dense, dynamic and intense, therefore better than the first one.
În ceata de copii zdrenţăroşi, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se încăierau în mijlocul uliţei, umplând-o de ţipete şi larmă, puteai zări un băieţaş cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încârlionţat, şi cu falca atât de ieşită în afară, încât avea înfăţişarea unei maimuţe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Faţă de întreaga arătare a copilului ― braţe lungi, picioare subţiri, cu labe enorme, degete prelungi la nişte mâini deşirate ― ochii aceştia, neobişnuit de frumoşi, te surprindeau. Când ochii îi scânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga faţă, pierzându-şi, ca prin farmec, urâţenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă şi mica făptură, rânjind, ţipând şi înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alţi tovarăşi de joacă, asupra celorlalţi copii, şterpelindu-le corăbioarele şi bărcuţele purtate pe şuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii.
În gangurile întunecoase şi înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-aţi-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caşte gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, îşi bătea baba cu cârja. Copiii se cocoţau pe ultima treaptă a scării şi, de acolo, priveau pe geamul de deasupra uşii şi se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de uşa odăiţei în care cerşetorii jucau zaruri, ei aşteptau cu răbdare clipa când păgubaşii se luau la bătaie cu câştigătorii.
Una dintre primele lovituri pe care viaţa i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă şi grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbinţeli mari, aiurind şi sărind din pat, încât a trebuit să i se lege mâinile şi picioarele şi să i se pună pe cap, tot timpul, ştergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeaşi vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca şi pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte şi din chitara lui taică-său.
Niccolo creştea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrânii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă ― un om nesuferit. La rându-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă.
Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în faţa crucifixului şi rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului şi, apropiindu-se de pat, îi spuse:― De ce nu dormi? O să vină şi tata îndată, că nu-i departe. Joacă şi pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne căşunează numai necazuri!…
Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului şi îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise şi mama. Când băiatul sfârşi de cântat, tatăl începu să-l aplaude şi apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru şi cârlionţat al copilului. Micul maimuţoi deschise larg gura cu dinţii gălbejiţi, ridicându-şi privirea speriată şi linguşitoare înspre chipul aspru al bătrânului.
― Vai, cât eşti de slut! ― rosti deodată signor Antonio.
”Omul a început să întindă și mai tare coardele. De asemeni, nervii oamneilor sînt mai încordați acum. Timpul zboară în goană, zilele se fugăresc una pe alta și oamenii se prefac necontenit. Ce-o să fie mai departe? Unde se va opri prefacerea omului? ”
”În buzunar avea carnetul de cecuri al băncii genoveze. Depusese pe numele lui taică-său douăzeci de mii de franci. Gândul că dobândise îndemânarea la vioară datorită necruțătoarei stăruințe a bătrânului, care transformase vioara într-un instrument legat în mod firesc de propria sa ființă- îl umplea acum de încântare. ��și iertă tatăl; îi iertă și mamei evlavia-i de catolică îndârjită, lipsa ei de stăpânire față de iscodirile preoților... Asprele imagini ale copilăriei se șterseseră toate și acum îi apăreau într-o altă lumină, mai trandafirie.”Iată, își zicea Paganini, semnul că am atins, înainte de vreme, pragul maturității.””
”- Tu știi ce fac francezii? Știi că pruncii mor din cauza vărsatului de vânt, că netrebnicii aceștia bagă în pielea vițeilor cojițele de vărsat, molipsind zeci de mii de copii cu boala vițelului? Știi tu oare, că vaccinându-i astfel, ei transmit omului, acestei făpturi a lui dumnezeu, proprietățile animalelor? -Faci pe prostul!- tună Paganini- Spui prostii! Știi prea bine că datorită acestor inoculări, copiii sînt mântuiți de variola neagră. Copiii vaccinați nu mor, ci devin imuni pentru totdeauna.”
” I-am văzut pe acești doi oameni- pe domnul Chopin și pe violonistul italian Paganini- împreună. Întâmplător i-am auzit discutând. Cât de departe sunt năzuințele lor muzicale de înălțătoarea simplitate a pioasei muzici de orgă! duhul muzicii fără de Dumnezeu se înscăunează în instrumentul folosit de domnul Chopin ca și în acela folosit de domnul Paganini. Prin ele răsună ispita diavolului. Amîndoi sunt stăpîniți de spiritul secolului; prințul întunericului și-a întins aripile deasupra lor.”
Гениями не рождаются, гениями становятся. Биография виртуозного скрипача из Генуе - Никколо Паганини - тому настоящее свидетельство. Масштаб его таланта заставлял служителей католической церкви многозначительно переглядываться и размышлять об истоках его музыки, скрипичных аккордов, властвовавших над душами людей под куполом храмов. Послушайте его современников: "Фантастический успех концерта был обусловлен в большой мере магическим и колдовским характером музыки [..] Растерянные души искали необычайного и стремились избежать столкновений с действительностью, запечатлевая её образы языком старинных заклинаний, языком магии и вновь возрожденной веры в волшебство." Успех и победа над куском дерева не рождались в стенах консерватории. Отец оплачивал для Никколо репетиторские занятия, но эффект возымела отцовская дисциплина играть на скрипке в любое ненастье и погожий день, оттачивать мастерство на пустой желудок, превозмагать боль, простуду, утомление, играть до изнеможения, наполнять все существо музыкой, не чувствуя пальцев рук. Так рождались гениальная музыка Паганини, "дьявольское наваждение [когда] Собственное сердце раздражает и становится невыносимым. Собственная жизнь прекращается, как только начинаются звуки [скрипки] ".
O carte foarte frumos scrisa ♥ Un om cu o viata chinuita, dar cu un dar unic de a "fermeca" pe oricine cu vioara lui, un om care a fost iubit si urat cu patima, un om despre care se credea ca este un demon si care a fost renegat de biserica, un om care si-a gasit pacea si a fost lasat sa se odihneasca in pamant abia la 56 ani de la moarte. Autorul a reusit sa ma faca sa vreau sa aflu mai mult despre Paganini, despre care nu stiam nimic in afara de numele lui si de faptul ca a fost un mare violoncist. I-am cautat operele pe internet si trebuie sa recunosc ca le-am ascultat cu foarte mare placere ♥♥♥
The story is interesting (both real life Paganini's biography and the fictionalized version portrayed here) so it's too bad that Vinogradov's prose doesn't do it any justice. It drags on like crazy and there is not a moment where I would describe it as 'captivating'. Very grating read even though I stuck through for the storyline.
Необычайная и тяжелая история великого скрипача, рассказанная в самых деталях. Но в какой-то момечт читать стало сложновато: слишком уж много "скандалов, интриг, расследований" и бытовых деталей переездов и концертов.
I have heard about the book “Paganini’s Defamation” a few times before I read it. However, after reading it, I fell in love with it.
It is known that Niccolo Paganini was an Italian violinist and composer. “He was the most celebrated violin virtuoso of his time, and left his mark as one of the pillars of modern violin technique.” (Wikipedia)
The book’s author portrays Paganini as an ugly man on the outside but with inner beauty. A man whose “simplicity belongs only to the greatest men”, and Paganini was a great man, whose entire life was dedicated to music, the violin, and hard work to attain perfection.
"Paganini's bow and violin can only be compared to a magician's wand, which, with a single movement subjugates the whole world."
As an exceptional musician, Paganini knew his worth and was appreciated by other great people.
"They talk about you as a priest of the goddess Isis – replied Berlioz. Yes, from where? – answered Paganini. The deity I worship is called: the violin."
Being an open-minded and hard-working person, he has become “the biggest sinner” for the church that hunted him for his entire life for money.
"In 1853, in the “Steccata” church, prayers were offered for the forgiveness of the sins of the greatest sinner. One million and one hundred thousand francs flowed in a stream of gold through the channels of the consistory of the Roman apostolic curia."
Endowed with an unbeatable will, Paganini overcame “immeasurable and superhuman difficulties” created by his so-called friends and the church. That mockery of the church continued after his death. Therefore, Achillo, Paganini’s son, needed 56 years to bury his father in his homeland.
"In 1896, the owner of Villa Gayona entered his estate for the first time, in his zinc box… Fifty-six years had passed since his father’s death, and the indomitable perseverance of the Marquis Achillo Paganini had reached its goal. His father had finally been buried and could merge with the dust of his homeland."
“Paganini’s Defamation” is a book about the beauty and the power of passion that drives a great man to achieve his mission, and it follows the violinist’s life in the context of the historical events of his time. It is a great book about a great man and violinist, Niccolo Paganini.