Romanul Viata lui Kostas Venetis contine aventurile unui picaro cu identitate scindata – virtual ascet convertit la o religie a viciului. Tinarul Kostas Venetis, care uceniceste in anii copilariei intr-o manastire din Grecia de la sfirsitul secolului al XIX-lea, cunoaste o spectaculoasa schimbare la fata: invertit demonic (cu orgolii de supraom nietzscheean), strabate spatii dintre cele mai variate – cunoaste mizeria si fascinatia Istanbulului, pitorescul unui Bucuresti ce aminteste de atmosfera din Princepele si din Saptamina nebunilor, efervescenta Parisului revolutionar, splendoarea Vienei, melancolia Venetiei, miscindu-se prin felurite medii, de la pegra tavernelor la cercurile nobiliare. Poveste despre initierea intru Rau, in care Sodomia si jocul intertextual, violenta si notatia rasfatat calofila, cabalismul si mitul conspirationist, fictiunea si documentarismul, crima si complexele oedipiene se imbina in urzeala unei istorisiri initiatice deghizate in thriller, Viata lui Kostas Venetis se plaseaza in linia decadentilor de acum un veac. Dincolo de luxurianta actiunii si pitorescul descrierilor, cititorul este invitat sa descopere taina vietii lui Kostas Venetis si pe romancierul Octavian Soviany, care egaleaza acum si pe teren prozastic bine-cunoscutele sale performante poetice.
A debutat editorial cu volumul de versuri Ucenicia batrinului alchimist (Dacia, 1983). De-a lungul anilor a colaborat la principalele reviste literare din Romania. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1995. A publicat poezie (Cartea lui Benedict – Vinea, 2002; Alte poeme de moda veche – Pontica, 2004; Scrisori din Arcadia – Paralela 45, 2005; Dilecta – Cartea Romaneasca, 2006; Marii oameni ai revolutiilor – editie samizdat, seria no name, 2009), romane (Textele de la Monte Negro – Pontica, 2003; Viata lui Kostas Venetis – Cartea Romaneasca, 2011), teatru (Cinci poeme dramatice – Palimpsest, 2005) si critica (Apocaliptica textului – Palimpsest, 2008; Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie romaneasca actuala – Casa de pariuri literare, 2011). Detine trei premii ale Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pentru poezie si critica (1994, 2000, 2008). A fost tradus in franceza, engleza, spaniola, germana, italiana, maghiara, polona, slovena, bulgara.
O carte ce amintește de Principele lui Eugen Barbu sau de Chira Chiralina a lui Panait Istrati, dar mult mai realistă prin ton și imaginar. Kostas Venetis își relevă natura strâmbă, așa cum singur mărturisește, în întâmplări ce se desfășoară pe fundalul întunecat al secolului al XIX-lea, vorbind despre păcat, dorință, violență. Un amestec de slăbiciune și îndrăzneală, Kostas se lasă purtat de soartă, iar periplul său reprezintă și o radiografie a epocii, cu decăderea, dar și cu speranța în schimbare adusă de mișcările revoluționare ale perioadei.
Marchizul de Sad! Ce nu poți să-i reproșezi lui Soviany e că are imaginație și ce boșorogii ar numi "condei". Ce poți să-i reproșezi e ce face cu ele. Viața lui Kostas Venetis e Sade + picaresc + Catehismul unui Revoluționar + Les Miserables + Decameronul sau Canterbury Tales minus lucrurile interesante din ele. Un picaresc fără pic de spirit al aventurii, 120 de zile ale slobozului dar cringe, băbesc, ideea unui bărbat bătrân despre ce înseamnă sexualitatea dusă la extrem, anarhiști pictați ca un fel de asasini turbați în loc de tocilari care aveau acces la bombe, Paris han-han-han ou est Jean Valjean și foarte multe povești în povești în povești ca un fel de exerciții de cadre și tranziții care (sincer) nu duc nicăieri. Cel mai iritant lucru de departe nu e calitatea repetitivă a limbajului care hai să zicem că e tolerabilă pentru că ești restrâns la un vocabular mai vechi ci abuzul de secvențe lipsite de noimă, vise idioate care se întind pe câte zece pagini. Romanul se termină rapid și-n coadă de pește. Este pentru că și sade a lăsat 12o neterminat? Poate? Contează? Yeesh.
Un Decameron negru care ar trezi zavistea lui Umberto Eco. Captivante și grețoase deopotrivă, confesiunile lui Kostas Venetis ne silesc să admitem că prezentul care ne înconjoară nu este altceva decât plăsmuirea distopică a unui secol apus înainte ca Sigmund Freud să ne elibereze de păcat.
O carte foarte greu de citit, care m-a dezgustat si cu un vocabular repetitiv. Sa zicem 1.5 stele pentru partea a doua ce descrie miscarile anarhiste din Europa, care mi s-a parut interesanta cat de cat. Primele 150 de pagini sunt atroce.
“Розата е Божия мисъл. Но и усойницата е Божия мисъл. Ако за усойницата има смисъл и поука, то и за Костас Венетис има смисъл и поука, а останалото синко, са само попски брътвежи. Не можеш да получиш Божията милост от попските ръце. Единствено Той, който е създал розата и змията, който изправя едни и изкривява други, единствено той дава своята милост.”
Размишлявам си, че възприемам книгата по-скоро като пътя към 1984 на Оруел. Хилядолетният мир ме плашеше още при първото слово на Бейзадето, а в последните страници /при все че не е ясно реалност или мисъл е, но както казва героят - няма разлика за сърцето между помислено/пожелано и сторено. И Повсеместното добро - о ужас-ужас, защото зло и добро са двете страни на монетата. И Църквата - Ужас-Ужас-Ужас. Много хубав роман :)
”Dumnezeu ne alcătuieşte pe unii drepţi, iar pe alţii strâmbi şi schimonosiţi.
Dar cum ar ieşi la lumină dreptatea dacă n-ar exista nedreptatea şi cum s-ar putea recunoaşte cele frumoase altminteri decât prin felul în care se deosebesc de cele schimonosite?
De mic copil, eu, Kostas Venetis, m-am cunoscut strâmb şi strâmb am rămas până la bătrâneţe.”
Romanul lui Octavian Soviany ne aduce autobiografia dictată pe patul de suferință al aventurierului fictiv grec Kostas Venetis. Un om care se vede pe sine ca extrema rea a operei Creatorului, trecut prin incest, bisexualitate, viol, magie, politică, sadism și crimă, toate pentru gloria numelui Divin.
O filosofie pe cât de strâmbă, pe atât de seducătoare, cartea interioară a lui Venetis prinde contur în peregrinările sale ciudate, din Grecia natală până în Bucureștiul fanariot, cu detalii uneori sublime, alteori grotești, dar în egală măsură de captivante.
Abandonată după 90 de pagini. M-am chinuit să citesc primul capitol, l-am început şi pe al doilea, după care, brusc, m-am întrebat: de ce trebuie să citesc ceva ce mă dezgustă? Fiindcă ăsta e cuvântul, am simţit dezgust încă de la primele pagini, dar nefiind una care renunţă uşor la o carte, şi nici puritană, cum s-ar putea trage concluzia (greşită), am zis să perseverez că, cine ştie, poate într-un final o să mă prindă, iar tot desfrâul acela o să cadă în plan secund şi n-o să mă mai afecteze atât. Dar nu, nu s-a întâmplat asta, ba din contră. Poate e şi din cauză că suntem în perioada Crăciunului, cu care mi se pare total incompatibilă, dar chiar şi făcând abstracţie de asta, tot nu mi-a stârnit curiozitatea într-atât încât să-mi doresc s-o reiau într-un alt moment. O fi interesantă viaţa lui Kostas Venetis, o avea lucruri interesante de spus, dar nu şi pentru mine.
Una novela que usa la metaficción para reflejar todos los estratos sociales de una Europa decadente y la necesidad inconsciente del protagonista de escalar a través de ella, dejando ver a su vez el lado más oscuro, crudo y salvaje de los personajes. Una historia dura pero bella a su manera.
A fost o provocare sa rezist la limbajul scârbos și la violența multor personaje. Mi-a plăcut sa mă plimb prin Grecia, Turcia, România, Franța și un pic, in Austria. Costas a călătorit, nu glumă...
Octavian Soviany este un poet (la origini, acum și prozator) pe care eu îl admir nespus și de la care cred că aș avea multe de învățat, atât lecții de viață, cât mai ales lecții despre scris și lecții de supraviețuire în lumea literelor românești. Un excelent poet de moda veche, dar mereu nou și un bun cunoscător al cuvintelor, pe care le îndrăgește și pe care știe cum să le așeze cât se poate de bine între paginile unei cărți.
Romanul lui, Viața lui Kostas Venetis, este un roman picaresc de dragoste, o dragoste (și) homosexuală, care are în prim-plan un personaj aproape imaginar. Povestea personajului începe, după cum am aflat, odată cu o plimbare a prietenei bune a autorului, Nora Iuga, un nume ce nu mai necesită prezentare, printr-un cimitir berlinez unde a dat peste numele acesta gravat pe o piatra funerară și a fost fascinată din prima clipa. I-a povestit lui Octavian Soviany despre aceasta întâmplare, acesta a făcut cercetari și a găsit numele în câteva documente vechi și astfel s-a nascut ideea unei cărți. După câțiva ani de muncă a apărut și cartea, în 2011, la Editura Cartea Românească. Anul acesta a fost finalistă (și aproape câștigătoare) la Premiul literar ”Augustin Frățilă”.
Ca să înţelegeţi mai bine care este faza, să vă imaginaţi că personajul principal al cărţii, Kostas Venetis, este unul pe care cam 90% din populaţia globului l-ar împuşca fără să ezite, o fiinţă mizerabilă, respingătoare, jegul uman înălţat la rang de perfecţiune. Dar, cu toate acestea, din cauza (mi-e greu să folosesc „datorită” în acest context, vă rog să mă credeţi…) autorului, ajungi nu să îndrăgeşti personajul, asta este imposibil, dar să vrei din răsputeri să îi găseşti scuze, motive, circumstanţe atenuante pentru că este monstrul care este. Nu reuşeşti. Nu ai cum să reuşeşti. Dar încercarea pe care o faci parcurgând această carte excelentă este splendidă.
Както обичам да казвам, най-много ценя книги, които не приличат на нищо друго, освен на себе си. Е, „Животът на Костас Венетис“ не наподобява нищо, което съм чела досега. Книгата е очарователна по свой собствен и откачен (простете жаргона) начин. Сред всичката поквара и развратни приключения някои от героите ми се сториха доста мили. А въпросът за покварата и лошотията е изложен особено философски. Всъщност най-хубавото на Костас Венетис е, че нарича нещата с истинските им имена и не се страхува да отприщи безогледно звяра в себе си. Дорбото ражда добро, но злото също може да роди добро, а доброто – зло. Звучи поетично и, най-вече, успокоително.
Odata prins in viata lui Kostas Venetis, va trebui sa treci prin multe peripetii, cam tot ce poate fi mai pervers si periculos in secolul XIX. Dar cel mai palpitant pana la urma e ca ajungi fara sa vrei foarte aproape de pielea lui Kostas, ca sub o pelerina neagra si oculta, unde gustul bicisniciilor are miros de tamaie, iar spiritul se cladeste prin cele mai grozave si tainice rautati. (http://bookaholic.ro/viata-lui-kostas...)
„За мен кръгът се завъртя назад, но чрез злините, които сторих, свидетелствах за доброто и престъпвайки безспир законите, свидетелствах законността… От Костас Венетис ще остане единствено историята, за която ти си отговорен, без значение дали е вярна или измислена.“
За пръв път имам отрицателно мнение за книга и тя е „Животът на Костас Венетис“ на Октавиан Совиани, която не бих препоръчал на никого. И не е важно дали тези истории в книгата са се случили или са били само в мислите на разказвача, то е едно и също. Тази вулгарна книга е сравнима с творбите на маркиз дьо Сад. Показва тъмната страна у човека в най-извратения ѝ вид. Авторът, чрез героя си искал да ни покаже чрез мерзости и скверноти какво е добродетел?!
Показва го чрез „тайна власт, която решавала участта на царските престоли, но и на обикновените хора, и работела за обединението на цяла Европа под управлението на един-единствен владетел, като вършела злини в името на доброто и рушала, за да гради, които щяха да доведат до хилядолетния мир“ (препратка към Откровение 20:2), чрез смесването на художествена измислица и исторически факти, за да ни представи разказ за това как той би искал да е уреден светът под формата на трилър. Заиграва се и с печата на сатаната - Откровение 13:16 (дамгата с печата на бейзаде Михалаке върху гърдите на Венетис). Разказът е нагледен пример за това как дяволът тълкува Евангелието.
Днешният свят си има Собственик и това не е авторът на книгата, нито сме ние останалите хора по света! Ние сме само временни наематели и настойници. А Наследникът на лозето (верният народ) е Синът на Собственика (Притча за неверните настойници - Лука 20:9-16). Но ние не сме доволни да бъдем наематели, искаме да сме собственици и да живеем все едно творението няма Собственик. Ако все пак има, то ние не Му дължим нищо - ни любов, ни почит, ни уважение, ни посвещение, ни служба - абсолютно нищо. Никакво отношение към Сина на Собственика, заради Когото е направена вселената и Който участва в сътворяването ѝ, поддържа я и досега, Който я е изкупил с кръвта Си и когато повели ще я възстанови напълно.
Да, лошотията в света е много повече от добродетелта, ама чак пък толкова буквално и натуралистично да я представиш? Какво ли няма, педофилия, содомия, некрофилия, кръвосмешение, убийства, разврат, отмъщения, омраза и много други кръвожадни деяния, от които героят изпитва удовлетворение. Когато благочестието е само лустро и борбата с помислите е фалшива, нищо добро не ни чака. Когато срещнеш благочестив човек, неминуемо извръщаш поглед и те хваща срам от поведението ти. Какво да очакваш от човек като Венетис, на който възпитанието е от баща пияница и с женски наклонности, от майка, която го предизвиква към кръвосмешение и му показва детеродните си органи?! И за да не е съвсем неприлична книгата, меко казано, авторът, чрез героя си Венетис, вмъква и морални поучения тук-там. Сам много добре разбира къде се крият причините за злото, като казва, че „повечето хора вършат злини поради слабост. Злините, извършени от слабост, са злини, които идват от стомаха. Силните вършат друг вид злини, злини, които идват от ума, където обитават духът на гордостта и този на празната слава. Затова духовната нищета е по-добра от суетата, а онзи, който съумее да смири ума си, овладява и греха“ или „Ние виждаме и не разбираме, слушаме и не чуваме, защото погледът ни е премрежен от надменност, ушите ни са запушени, умът ленив и сърцата ни - без страх от Бога, Единственият, Който стои в основата на мъдростта“. Книга, която взех за 5 лева на последния панаир на книгата и която никога няма да отворя отново.
„Някои от нас убиват със собствените си ръце, но повечето се задоволяват с това как други убиват и затова е измислено смъртното наказание. Естествената ни склонност към омраза е насърчавана от обществото, понеже, за да задоволи криминалните си уклони, обществото се нуждае от престъпници.“
Motivul pentru care am acordat o stea în plus acestei cărți, în ciuda tuturor destrăbălărilor și violențelor așa de greu de citit, este, ironic, bogăția limbajului și frumusețea imaginilor create de autor înafara scenelor urâte. Din păcate, acestea formează doar 20% din întâmplările din această carte.
„Viața lui Kostas Venetis” nu e o biografie — e o coborâre în abis. Soviany scrie cu o forță aproape ritualică, iar vocea lui Kostas, damnata și lucidă, te învăluie ca un blestem rostit în șoaptă. Am simțit că citesc o spovedanie a răului, dar și o meditație profundă asupra libertății, a alegerii și a destinului. Structura cabalistică a romanului — de la „Picioare” la „Coroană” — nu e doar o construcție narativă, ci o inițiere. Fiecare capitol e o treaptă spre o înțelegere mai adâncă, mai incomodă, mai adevărată. M-a fascinat felul în care Soviany împletește istoria cu mitul, erotismul cu religia, grotescul cu sublimul. Kostas nu e un personaj — e o stare, o neliniște, o întrebare care nu se lasă răspunsă. Ce rămâne din noi când ne recunoaștem strâmbi? Și ce înseamnă să trăiești o viață care nu caută mântuirea, ci adevărul?