Un început destul de modest de serie, ce îl are în prim plan pe inspectorul-șef Van Veeteren, al cărui obicei de a avea aproape în permanență o scobitoare în gură este foarte greu sau poate imposibil să îl facă foarte simpatic în ochii celorlalți sau ai cititorului. Dar, desigur, așa cum el însuși remarcă, nu este plătit pentru a fi simpatizat de ceilalți.
Oricum ar fi, nu aceasta este principala problemă a acestui roman, ci faptul că este aproape complet lipsit de tensiune, fiind complet atipic în raport cu universul noir nordic așa cum ne-am obișnuit. Personajele nu au o mare consistență, sunt mai degrabă simple scheme, iar acțiunea are un grad ridicat de neverosimil. Teoria formulată de personajul principal, conform căreia "un roman, un film sau o piesă de teatru nu sunt altceva decât viață împăiata" este, din punctul meu de vedere, atât de eronată încât poate fi una dintre explicațiile privitoare la absența punctelor tari ale cărții. Altfel spus, viață împăiata îți propui să creezi, viață împăiata obții. Mai exact, inversul vieții, doar o făcătură de viață, nimic remarcabil la nivel simbolic.
Acțiunea se petrece în orașul ficțional Maardam, în care trăiesc trei sute de mii de locuitori. Elementul cheie este confuzia: profesorul de filosofie și istorie la liceul local, Janek Mattias Mitter este acuzat că și-a ucis soția, Eva Maria Ringmar, profesoară de limba engleză la același liceu. Mitter nu își amintește nimic din evenimentele care au culminat cu uciderea soției sale, iar acest lucru declanșează o serie întreagă de întâmplări aflate la limita plauzibilului (fără a fi neapărat cârcotaș, trebuie să remarc faptul că însăși uciderea Evei pare lipsită de logică). În fine, poate că volumul următor, Punctul lui Borkmann, va fi mai puțin împăiat. Lectură plăcută!