"Cerebrală sau numai sentimentală, emoția este o condiție a operei intelectuale și, fără emoție, consecința credinței în lucrul mâinilor tale, nu ar fi nici muzică, nici literatură." Tudor Arghezi, în prefața primei ediții a traducerii.
Ieri, pe la miez de noapte, simțeam nevoia să citesc nițică beletristică, întrucât începusem cu câteva zile înainte "Simulacre și simulare" a lui Baudrillard și mă terminase psihic, în sensul că citeam atât de greu încât în trei zile reușisem să parcurg abia 20 de pagini.
Am citit cartea într-o zi, din noaptea de ieri până acum, cu foarte mici pauze, iar efectul a fost tocmai cel căutat de mine, anume febrilitatea unei lecturi. M-a prins încă de la primul capitol, întrucât mirosisem de la distanță aerul de mizerie care abundă atât de mult în literatura franceză și după care sunt de-a dreptul înnebunit.
E drept că, anterior, intrasem puțin pe aici să citesc niscai recenzii și rămăsesem puțin sceptic, dar acum, după ce am citit cartea, nu pot decât să-i compătimesc pe oamenii care nu văd într-o astfel de lectură nimic mai mult decât "o telenovelă". Într-adevăr, lectura nu e nici pe departe una complexă, adică una care să te facă să îți ridici ochii din carte după fiecare capitol și să te întrebi cum ai reacționa tu în anumite situații ori să te pună față în față cu anumite conduite care sunt greu încadrabile în tiparul "moral" ori "imoral" și care necesită o analiză mai nuanțată.
Nu. Personajele sunt simple, colorate în alb și negru, fără nuanțe de gri, ceea ce, de altfel, dă cărții o aura puerilă, cumva. Da, asta face din acest roman o lectură ușoară, dar dacă e o lectură ușoară nu înseamnă că e de disprețuit. Cuore sau Micul Prinț sunt tot lecturi ușoare, la o adică.
Mi-a plăcut enorm de mult contrastul dintre "societatea aleasă" și oamenii din popor. Antiteza este evidentă, iar mizeria socială lasă un gust amar. Răpirile, violurile, sărăcia și traficul de persoane sunt descrise alături de dezmăț, opulență și alcool.
Această antiteză se întrezărește peste tot, mai puțin în nucleul dur al romanului: în cele două orfeline.
Deși una este născută din mizerie, iar cealaltă din "sânge albastru", între soarta lor nu există (mai) nicio diferență. Acest aspect poate fi catalogat drept o proclamație împotriva stratificării sociale. De altfel, nu e singurul. Opoziția familiei la căsătorie, pe motiv că unul dintre parteneri nu întrunește condițiile de eligibilitate, întrucât nu are "sânge albastru", este o altă pagină neagră din istoria secolelor trecute.
O singură gafă face autorul. Atunci când încearcă să le descrie pe cele două domnișoare ajunse la maturitate, afirmă despre una că "se deosebea atât prin înfățișare, cât și prin caracter". Este, probabil, o scăpare inocentă, întrucât în tot cuprinsul romanului, între caracterul celor două nu se poate întrezări nicio diferența de substanță. Deosebirea de înfățișare... naturală, de altfel.
Finalul cărții este, poate, scos puțin din ordinea firească a evenimentelor, întrucât dispare indignarea cititorului, locul acesteia fiind luat de un sentiment de liniște. În viață, însă, puține sunt peripețiile care, clădite pe o piramidă a suferinței, să aducă, brusc și abrupt, o bucurie mare.
Dar, la urma urmei, cititorul, chinuit de atâtea sentimente contradictorii cu privire la evenimente, trebuie să fie liniștit tot de cel care a declanșat acea tortură: autorul.
To the happy few!