Pasărea zbura în cercuri graţioase, sus, pe curenţii montani, cu mişcări încete, leneşe. Armonizarea perfectă a aripilor sale, rezultat al forţelor evolutive vechi de mii de ani, îi menţinea capul perfect aliniat faţă de curentul ascendent de aer, iar ochii negri fixau cu îndărătnicie un punct aflat la o sută cincizeci de metri dedesubt. Ochii îi rămăseseră fixaţi pe un animal mare, nemişcat. Instinctele străvechi îi spuneau păsării că acest animal mare era în pericol.
O umbră trecu rapid pe deasupra mea. Ceva mare, dar nu puteam spune ce era. Mi-am deschis cu greu ochii, dar la început nu am putut zări decât soarele necruţător. Pe urma am văzut în înalturi o formă neagră: o pasăre, o frumuseţe ce plana în aerul de munte. Apoi încă una şi încă una. „Trebuie să beau ceva.” Îmi simţeam limba ca de plumb. Faţa îmi ardea, plină de broboane de sudoare. Acum păsările chiar erau multe.
„Zboară în cerc deasupra mea. Se lasă mai jos.” O pasăre de pradă ateriză la vreo douăzeci de metri. Nu arăta deloc delicat: avea ciocul puternic pentru sfâşiere, capul chel, gâtul lung şi jigărit, gheare mari. Şi ochii aceia negri şi lucioşi. Pe urmă am auzit un fâlfâit puternic în spatele meu, provocat de nişte aripi mari, şi zgomotele produse de două păsări care se încăierau. Apoi se auzi un fel de foşnet, foarte aproape. Chiar lângă ceafa mea.
„Nu pot să mă mişc!”
Acum erau mai multe perechi de ochi. Nu se vedea niciun pic de milă în ei; nu exista vreo modalitate de a pleda sau de a ajunge la o înţelegere, nu exista niciun mod de a ne conecta minţile. Se apropiau cu sărituri mici, prudente, ca indienii în jurul cercului format din căruţe, înainte de atac. Întâi îmi vor ataca părţile cele mai moi, ochii. Pe urmă, poate urechile şi nasul. Apoi se vor apuca de ceafă şi obraji, sfâşiind carnea.