Un viel homme confie à son fils Gabriel des souvenirs de sa vie passée. Il se remémore sa rencontre en 1957 avec Zsuzsanna, à la sortie d'un concert au bénéfice des réfugiés hongrois, leur départ pour la Champagne où ils fondent une famille, sa séparation d'avec Stefan, son ami de longue date.
"Să te refugiezi în voluptate când te îneacă tristețea le poate părea multora un exercițiu abject; eu, unul, nu știu dacă aș fi putut supraviețui atâta timp fără aceste momente de uitare când povara sufetinței ni se lua de pe umeri."
"Pe mine nici un război nu m-a salvat de traiul de zi cu zi, această mașină infernală de măcinat durerea. Uneori, durerea și sufetința sunt tot ceea ce e mai frumos în oameni."
“Să fie oare un noroc sau un blestem să iubești linia orizontului pe care ai privit-o de nenumărate ori în primii ani de viață? Mi-a trebuit multă vreme să mă obișnuiesc cu dealurile din Champagne, îmi opuneau o rezistență mută, se ridicau în fața mea ca un obstacol și nu reușeam să uit câmpia bănățeană. Lui Suzanne asta i se părea ridicol. „E doar un peisaj, nimic mai mult. Nu-ți aparține, și nici tu nu-i aparții.“ Impresia că ai o perspectivă mai largă e înșelătoare, știu prea bine. Pe teren plat, cu linia dreaptă a orizontului în față, ne credem capabili să vedem mai departe decât atunci când suntem printre dealuri. Ceea ce, desigur, este fals: ochii noștri sunt aceiași și la câmpie, și la munte. Dar, chiar și așa, acea iluzie de libertate îmi lipsea.
Pe o câmpie e greu să te ascunzi. Vasta întindere pe care o iubeam pentru că-i îngăduia privirii să rătăcească fără piedici nu avea să ne înlesnească fuga. Nu știam dacă trebuia să-mi fie teamă de partizanii lui Tito, pe seama lor circulau zvonurile cele mai fanteziste. Oare trebuia să mă încred în spusele primilor bănățeni care luaseră calea exilului și trecuseră prin Ciacova în drum spre granița cu Serbia? Că puțin mai departe înspre vest vom fi întâmpinați cu violență și că numai teama de brutalitatea bolșevică ce se năpustea asupra noastră dinspre sud și est îi determinase să plece? Câteva convoaie de refugiați porniseră deja spre vest într-o degringoladă completă, în urma armatei germane.”
3.5🌟 “Să fie oare un noroc sau un blestem să iubești linia orizontului pe care ai privit-o de nenumărate ori în primii ani de viață? Mi-a trebuit multă vreme să mă obișnuiesc cu dealurile din Champagne, îmi opuneau o rezistență mută, se ridicau în fața mea ca un obstacol și nu reușeam să uit câmpia bănățeană. Lui Suzanne asta i se părea ridicol. ‘E doar un peisaj, nimic mai mult. Nu-ți aparține, și nici tu nu-i aparții.’ Impresia că ai o perspectiva mai largă e înșelătoare, știu prea bine. Pe teren plat, cu linia dreapta a orizontului în față, ne credem capabili să vedem mai departe decât atunci când suntem printre dealuri. Ceea ce, desigur, este fals: ochii noștri sunt aceiași si la câmpie, și la munte. Dar, chiar și așa, acea iluzie de libertate îmi lipsea.”
Am rezonat așa de mult cu această carte, I cannot even explain it😶 A fost o carte confortabil de citit care chiar a reușit să îmi facă ziua mai frumoasă.
Αφαιρετικός, ονειρικός, Τζορτζιοντεκιρικός ο Ματέρν εδώ. Μου θύμισε πολύ τον Wolfgang Hilbig, στον Ύπνο των Δικαίων και λιγότερο – κάπως επίσης τη Χέρτα Μύλερ (Αγρίμι της καρδιάς). Μονοπρόσωπη αφήγηση, ως ημερολόγιο, με όλους τους υπόλοιπους χαρακτήρες να λειτουργούν ως σχεδόν φασματικοί αγωγοί και μάρτυρες της θλίψης του ήρωα.. Νομίζω τελικά ότι από Βιέννη και ανατολικότερα (μέχρι τα Ουράλια;) τους έχει πλακώσει όλους η ιστορία και το τραύμα των ανθρώπων που έζησαν/ζουν στα bloodlands (Timothy Snyder, βιβλιάρα), όχι μόνο βαθύ, όχι μονό ασήκωτο αλλά και όσοι απ΄ αυτούς έχουν δυο δράμια ευαισθησίας συνεχίζουν το κουβαλάν ως φόρτο στην πλάτη.. Ο άνθρωπος ως παίγνιο της ιστορίας, ο μετακινούμενος υποτελής, μια μικρή, αόρατη σχεδόν βελονιά στην ταπετσαρία του σαλονιού του κάθε επικυρίαρχου, αδόλφου, σήφη, ή άλλου. Η ιστορία βαραίνει, ναι..
Μεζεδάκι: «Ίσως προχωρούμε σε λανθασμένες ταξινομήσεις όταν κάνουμε τον απολογισμό της ζωής μας συγκρίνοντας την με τη ζωή των άλλων. Είμαστε ευτυχείς ή δυστυχείς, ορίζουμε το ισοζύγιο μετρώντας στα δάχτυλα από τη μια τις επιτυχίες και από την άλλη τις αποτυχίες. Οι πράξεις των προσθαφαιρέσεων μοιάζουν επαρκείς, στην πραγματικότητα όμως τίποτα δεν είναι πιο υποκειμενικό από αυτό το βλέμμα που κατευθύνεται προς τα πίσω για να μάθουμε αν υπήρξαμε ευτυχισμένοι. Εξάλλου, οι μεγάλες ιστορικές στιγμές που διασταυρώνονται με τις τροχιές μας κατέχουν ξεχωριστή θέση σ΄ αυτό το παιχνίδι, καθώς η κλίμακα αξιών τους καθορίζεται από μια ιεράρχηση συλλογική και όχι απλώς ατομική. Μια ζωή μπορεί να μοιάζει πλήρης ή ασήμαντη, τραγική ή γαλήνια στα μάτια των άλλων, όταν θα μας έχουν δει να διανύουμε αυτό ή εκείνο το γεγονός που σημάδεψε τη συλλογική μνήμη. Οι πόλεμοι κι οι επαναστάσεις ανήκουν στις στιγμές εκείνες που μας υποχρεώνουν να επιλέξουμε στρατόπεδο, και θα κριθούμε αναλόγως στη συνέχεια της ζωής μας.» σελ. 72
Mi-e greu să spun exact ce notă aș putea să dau acestei cărți, pentru că mi-a plăcut mai mult decât m-aș fi așteptat și mi-a lăsat o mulțime de gânduri. Am găsit pagini care m-au prins imediat, dar mai ales cele dedicate lui Suzanne m-au impresionat în mod special. Au avut o sensibilitate aparte, un fel de sinceritate care m-a făcut să simt emoțiile foarte aproape de mine. M-am surprins oprindu-mă din citit doar ca să recitesc acele pasaje, de teamă să nu pierd intensitatea lor.
Ce am apreciat foarte mult este felul în care autorul reușește să descrie iubirea față de soție. Nu e nimic exagerat sau forțat, dimpotrivă, este simplu, curat și direct, dar în același timp încărcat de profunzime și de o frumusețe pe care nu o poți trece cu vederea. Tocmai această simplitate mi s-a părut cea mai puternică, pentru că reușește să transmită ceva real, autentic și intim.
Per ansamblu, lapte și miere este o carte care m-a atins, care mi-a plăcut cu adevărat și care m-a pus pe gânduri. Cred că cel mai bun semn este faptul că îmi este greu să o reduc la o notă, pentru că mi se pare că ar însemna să pierd din intensitatea emoțiilor pe care mi le-a lăsat. Este un volum pe care l-aș recomanda tocmai pentru că transmite atât de mult prin cuvinte aparent simple
J’ai beaucoup aimé la plume de l’autrice que je ne connaissais pas. Par ailleurs, cela faisait des années que je n’avais pas lu de la poésie, c’était donc un essaie pour moi. Je ne peux pas dire que je n’ai pas aimé, il y a vraiment de bons textes et la partie dessins est super pour imager les poésies. Cependant, il faut se l’avouer ce livre est un peu badant … Je pense que j’en aurai eu besoin dans le passé lorsque j’étais coincée dans une relation malsaine et n’arrivant pas à faire mon deuil. Je pense que dans ce cas cela peut aider. Maintenant, que c’est passer et que je suis heureuse et amoureuse, j’avoue que lire ça ne me conviens pas… C’est très personnel, c’est vrai, mais cela m’a renvoyée à des mauvais souvenirs.. Néanmoins, j’ai adoré la partie « Amour » cela parlait de toute forme d’amour et j’ai vraiment trouvé des textes super beaux.
Je le conseille vivement, mais comme dis plus haut pour moi ce n’était pas le moment et je n’ai pas pu apprécier l’œuvre à sa juste valeur.
Si jamais certains ont lu l’autre recueil est ce qu’il est pareil ou pas ?
Ca să răspund întrebării retorice a personajului principal: nu, nevastă-ta nu s-a obișnuit mai repede cu Franța fiindcă a avut o experiență mai traumatizată decît tine înainte de emigrare, ci fiindcă e femeie și, deci, obișnuită să se adapteze.
La inceput mi s-a parut un pic plictisitor cu atatea detalii despre istorie, dar pe masura ce povestea progresa recunosc ca m-a captivat. :)
Ador felul in care vorbeste despre Suzanne - o tipa cu care impartaseste sentimentul exilului. A dorit sa ii faca lui Suzanne, dar si lui, o viata plina de "lapte si miere." Impreuna reuseau sa se desprinda de toate nenorocirile care se petreceau si sa aiba "o viata marunta in schimbul unei fericiri imense."
Cred că Gabriel a fost fericit să-și audă tatăl suspinându-și pe patul de moarte povestea fericită a iubirii dintre el și mama sa Suzana,în ciuda exilului,și-au devenit voit sau nu, pacea de care aveau nevoie în vreme de război. O carte plăpândă și subtilă care sădește în sufletul cititorului teamă și speranță.
This entire review has been hidden because of spoilers.
"Zaborav nas cijeloga života prati na čudan način. Vrijeme nam ga ponekad ne donosi, ne daje počinka našem sjećanju. Opterećeni svojom patnjom, krećemo se naprijed kao zaustavljeni u vremenu. A ponekad, opet, kada bismo toliko htjeli sačuvati prizor, miris, riječ - zaborav nam ih neprimjetno oduzima. Neka blaga tako zauvijek gubimo i nismo u pravu kad izjavljujemo: “Nikad neću zaboraviti.” Kako bismo to mogli znati?"
(Milk and honey - the ironical shorthand for the inflated expectations of refugees from under the iron Curtain into the affluent western world - the title is pitch perfect)
A short novel written in first person and documenting the narrator's main experiences from his teen years in 1944's Banat near Timisoara and his friendship with Stefan a talented musician and handsome boy who uses his looks to make his way in the harsh world of the war but whose Nazi beliefs ultimately estrange our narrator who while of mixed ethnicity (and having a Jewish grandparent now luckily deceased though) rejects all totalitarianism instinctively, to his refuge in France and his marriage years later with another refuge, this time of the Hungarian Revolution of 1956.
A meditation in face of imminent death (due to an incurable illness in old age), a recollection of important events and of how the destiny of anyone is caught and determined by both world events and personal tragedies.
Više novela nego roman. U konciznoj kratkoj formi isprepliću se dvije izbjegličke priče, prošlost i sadašnjost i potreba da se odmjereno i staloženo podvuče crta pri kraju života. Sviđa mi se iskrenost koja ide do same srži, preistpitivanje bez žala i sentimentalosti, ali s nostalgijom za krajolikom djetinjstva.... to valjda nikada ne prestaje. Priča je mučna i teška kao i put kojim je pisac prošao ali je topla, grije i teče poput meda i mlijeka. Upravo gledamo neke nove izbjeglice koji će jednog dana ispričati svoje priče, drugačije a slične, o temi koja oduvijek postoji