La puţin timp după evenimentele din decembrie ’89, inginerul Adrian Radulian renunţă la serviciu. Deşi abia împlinise cincizeci de ani şi se simţea în plină formă fizică, nu mai avea chef să lucreze. Slujba cu inerentele obligaţii zilnice ajunsese o corvoadă, se eschiva în limita posibilului de la orice lucrare plasând-o colegilor, refuzase propunerile de colaborare ale unor firme străine. Era pur şi simplu plictisit. Colegii din Minister îşi închipuiau că traversează o perioadă de depresie firească după moartea nevesti-sii, prăpădită într-un banal accident de maşină, dar se înşelau.
Fuseseră căsătoriţi aproape douăzeci de ani şi rămăseseră la fel de străini unul faţă de celălalt ca în prima seară în care se cunoscuseră la un ceai cretin, cu băuturi proaste, pick-up şi fete urâte. Printre atâtea „nasoale“, Dina, blondă ― blondul româncelor, adică nisip, subţirică, de o debilitate congenitală care-i dădea diafan, şi o timiditate lesne de confundat cu blândeţea, părea frumoasa serii. Avea şi un stil tulburător de a se cuibări în braţele partenerului, ca şi cum i s-ar fi încredinţat, iar mai târziu, Radulian avea să-şi spună că acesta reprezenta, de altfel, esenţialul ei capital de seducţie. Pe cât de esenţial, pe atât de înşelător. Cu trecerea timpului, se dovedi autoritară, meschină, de o subterană şi tenace insolenţă, iar în ciuda nasului lung şi a figurii de ierbivor, penibil de îngâmfată, având convingerea că seamănă până la sosie cu Catherine Deneuve.
Chiar din primul an de căsătorie, Radulian se resemnă, abandonând ideea unei căsnicii împlinite. Ar fi părăsit-o, dar sub Ceauşescu, divorţul, pe lângă alte neplăceri ― adio un post mai important, adio paşaport ― constituia un coşmar care putea dura doi-trei ani, iar el unul se simţea prea comod pentru o asemenea întreprindere. Se mulţumea cu o viaţă liniştită, fără convulsii, cu zile egale, standardul mediocru excluzând orice surprize. Doi oameni care aveau în comun doar adresa şi numărul de telefon. Legătura dintre ei devenise atât de neconsistentă, încât uneori, petrecând o după-amiază întreagă acasă, nu izbutea să-şi aducă aminte dacă Dina ieşise în oraş sau nu.
Apoi, pe neaşteptate, la aproape patruzeci şi cinci de ani, Dina începuse să iubească, trăind cu toată intensitatea drama femeii mature îndrăgostită pătimaş de un bărbat mult mai tânăr, blestemul vârstei critice cu cohorta sa de umilitoare suferinţe. Radulian, impresionat, încercase s-o tempereze, dar Dina, înnebunită de patimă, nu izbutea decât să-i îndrepte priviri rătăcite:
„E peste puterile mele, nu depinde de mine… Dacă mă părăseşte, mă sinucid. Iartă-mă, Adi, abia acum îmi dau seama că-i prima oară în viaţă când iubesc.“