What do you think?
Rate this book
Das Buch der Täuschungen
Libro usado en buenas condiciones, por su antiguedad podria contener señales normales de uso
Paperback
First published January 1, 1936
69 people are currently reading
1128 people want to read
About the author
Emil M. Cioran
179 books4,334 followersBorn in 1911 in Rășinari, a small village in the Carpathian Mountains of Romania, raised under the rule of a father who was a Romanian Orthodox priest and a mother who was prone to depression, Emil Cioran wrote his first five books in Romanian. Some of these are collections of brief essays (one or two pages, on average); others are collections of aphorisms. Suffering from insomnia since his adolescent years in Sibiu, the young Cioran studied philosophy in the “little Paris” of Bucarest.
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 50 reviews
December 17, 2015
Cu acest volum filosofic am terminat citirea operei integrale a lui Cioran. N-am prea multe de spus: nu e nimic de obiectat deoarece e foarte greu de contrazis (eu, când citesc filosofie, încerc din răsputeri să aduc argumente contradictorii, iar asta chiar dacă sunt de acord cu ideea filosofică în sine). Fără discuție, Cioran reprezintă prototipul fatalismului carpatic, al sărăciei materiale și al bogăției spiritualei, a SUFERINȚEI PENTU NIMIC pentru că la Cioran NIMICUL E TOT. De asta afirm că, deși nu are o sferă largă de gândire -ideile sale fiind mai degrabă un conglomerat al faptelor din copilărie (recomand biografia sa, cu morminte, cranii, gropari etc.)- este foarte concis în ceea ce spune, iar asta e de apreciat.
Atât! Din punct de vedere subiectiv... "Cartea amăgirilor" este cel mai bun volum al său, chiar mai bun decât cunoscutul "Pe culmile disperării".
Atât! Din punct de vedere subiectiv... "Cartea amăgirilor" este cel mai bun volum al său, chiar mai bun decât cunoscutul "Pe culmile disperării".
March 21, 2013
DESPĂRŢIREA DE MOARTE — De atâtea ori omul devine altul, de câte ori în viaţă l-a chinuit gândul morţii. Dacă ani de zile ţi-a fost unicul gând, ani de zile ai asistat la metamorfoza ta, conştientă sau inconştientă. Ai visat: moartea a trecut prin vis. Şi altfel ţi-a devenit visul. Ai iubit: şi în iubire te-a traversat moartea. Şi altfel a devenit iubirea. Altfel au devenit dorinţele, altfel simţirile, în fiecare gând ai devenit altul; te-ai pierdut în ele şi cu ele, şi ele s-au pierdut în tine. Nu în nuanţe, ci în abisuri, peste abisuri te-a săltat gândul morţii.
Nimeni n-a înfrânt obsesia morţii prin luciditate, cunoaştere. Nu exista niciun argument împotriva ei. Nu are de partea ei veşnicia? Numai viaţa trebuie să se apere încontinuu; moartea s-a născut biruitoare. Şi cum să nu fie biruitoare, dacă nimicul îi este tată, groaza mamă?
Nu se învinge moartea decât prin uzare. Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează şi se uzează. Îmbătrâneşte moartea în noi de prea multă prezenţă. După ce ne-a spus totul, n-o mai putem întrebuinţa. Simbioza îndelungată cu moartea ne învaţă totul; prin ea, ştim totul. De aceea nici o cunoaştere nu poate nimic împotriva ei. În sine, moartea este eternă. Dar în mine ea s-a învechit şi nu mai e de folos. Înţelege cineva acest lucru: a nu mai avea ce să faci cu moartea?
Nu ştiu dacă numai uneori sau totdeauna îmi pare că nu voi muri niciodată. A muri, a mă stinge cândva nu mai are nicio semnificaţie. Voi muri. Atât. Şi această ciudată detaşare de moarte nu pleacă decât dintr-un sentiment retrospectiv al morţii. Mi-e frică de moartea care a fost în mine. Nu mă tem de aceea care mă aşteaptă, ci de aceea care m-a umplut, ani de zile, de nimbul sinistru al tinereţii. Este teama de propriul trecut şi de stigmatele lui, imprimate de moarte. Oamenii aşteaptă moartea şi o pun în legătură cu viitorul lor. De ce se tem, decât de intersecţia viitorului cu moartea, de înfricoşătoarea înfundătură a timpului? Dar a avea moartea în urma ta? A privi înapoi spre moarte! Am înviat sau mi-am ocolit sfârşitul?
DESPĂRŢIREA DE FILOZOFIE — N-am înţeles bine niciodată pentru ce filozofia se bucură de o consideraţie plină de teamă şi n-am înţeles niciodată respectul religios al oamenilor pentru ea. De atâtea ori ştiinţa — şi cu drept cuvânt — a fost dispreţuită, neglijată; rareori entuziasmul a luat un caracter mistic. Este chiar o lipsă de gust a învălui ştiinta cu un nimb. Filozofia dimpotrivă, din veacul veacurilor, se bucură de o favoare pe care n-o merită, a cărei legitimitate avem datoria s-o punem la îndoială. Va trebui să ne convingem odată că adevărurile filozofiei sunt inutile sau că ea nu are niciun adevăr. Cu adevărat, filozofia nu dispune de niciun adevăr. Dar nimeni nu va intra în lumea adevărurilor dacă n-a trecut prin filozofie.
Încă n-am putut afla ce vrea filozofia şi ce vor filozofii. Unii spun că demnitatea filozofiei consistă în a nu şti ce vrea. Nu că filozofia n-ar avea temele ei, dar cu ele ea nu poate începe nimic. N-am pomenit un domeniu mai steril şi mai inutil, atunci când îl cultivi pentru el însuşi. A studia pe filozofi, pentru a rămâne viaţa întreagă în societatea lor, este a te compromite în faţa tuturor acelora ce au înţeles că filozofia nu poate fi decât un capitol al biografiei lor, iar a muri filozof este o ruşine pe care moartea n-o poate şterge.
Mândria filozofilor a fost de mult aceea de a privi ideile, de a fi în afară de ele, de a se detaşa de o lume ideală, considerată nu mai puţin ca o supremă valoare. Existenţa lor a imitat sterilitatea şi fadoarea ideilor. Filozofii nu trăiesc în idei, ci pentru ele. Îşi pierd viaţa încercând zadarnic să dea viaţă ideilor. Ei nu ştiu — ceea ce ştie ultimul poet — că ideile nu primesc viaţa. Şi de atâtea ori îmi pare că ultimul poet ştie mai mult decât cel mai mare filozof.
Filozofii au început să-mi fie indiferenţi în momentul când mi-am dat seama că nu se poate face filozofie decât cu indiferenţă psihică, adică într-o independenţă inadmisibilă faţă de orice stare sufletească. Neutralitatea psihică este caracterul esenţial al filozofului. Kant n-a fost niciodată trist. Nu pot iubi oamenii care nu amestecă gândurile cu regretele. Ca şi ideile, filozofii n-au destin. Ce comod este a fi filozof!
Cum o să primim învăţătura filozofilor, când ei sunt neutri faţă de tot ce este şi ce nu este? Nici un filozof n-are nume. Oricât l-am striga, el nu ne va auzi. Şi dacă ne-ar auzi, n-ar putea să ne răspundă. Ce-ar putea să ne răspundă un filozof? Este ciudat şi inexplicabil pentru ce oamenii frecventează filozofii când simt nevoia consolării. De ce s-or fi gândind la filozofi, în nevoia cea mai tulburătoare?
Nu există nimic mai profund şi mai misterios decât nevoia consolării. Ea nu poate fi definită teoretic, fiindcă nimic din ea nu păstrăm în gând, fără să fie suspin. Lumea gândurilor este o iluzie faţă de lumea suspinelor. Niciun filozof nu poate consola, căci niciunul n-are atât destin încât să înţeleagă un om. Şi cu toate acestea, oamenii îi caută, deoarece, printr-o amăgire suspectă, ei îşi închipuie a fi mângâiaţi prin cunoaştere. A şti şi a te mângâia nu se întâlnesc nicicând. Pentru ceea ce le trebuie lor, filozofii nu ştiu nimic. Odată pentru totdeauna: orice filozofie este o aşteptare înşelată.
Un poet de mare viziune (Baudelaire, Rilke, de exemplu) afirmă în două versuri mai mult decât un filozof în toată opera sa. Probitatea filozofică este pură timiditate. Încercând să demonstreze ceea ce nu se poate demonstra, să dovedească lucruri eterogene gândirii şi să facă valabil ireductibilul sau absurdul, filozofia satisface un gust mediocru al absolutului. Uneori, îmi pare că toată filozofia se reduce la legea cauzalităţii şi o mare scârbă mă apucă. Din moment ce nu se poate face filozofie fără legea cauzalităţii, totul îmi pare a se afla dincolo de filozofie.
Sunt oameni care şi-au petrecut tinereţea citind numai filozofi. De ce li se pare amintirea acestor ani un vid, pe care nu-l regretă? Fiindcă nimic nu-i poate opri de la consideraţia că filozofia este un stadiu, a cărui depăşire nu înseamnă, mai puţin, o stratificare. Cine nu învinge filozofia îmi pare un învins. A rămâne întreaga viaţă în mijlocul filozofilor este a rămâne pe veci la mijloc, a te înfunda în mediocritate ca într-un destin.
Nu există decât o singură definiţie a filozofiei: neliniştea oamenilor impersonali. Este ca şi cum am pune la zid pe toţi filozofii. Îmi aduc aminte cu o emoţie nestăpânită de extraordinarul efect ce l-au avut asupra mea cuvintele lui Georg Simmel, un filozof pe care l-am iubit infinit: „Este îngrozitor să te gândeşti ce puţin din suferinţele umanităţii au trecut în filozofia ei.’’ Este drept că le-a scris înaintea teribilei lui morţi. Oamenii nu vor să-i dea crezare, ci încearcă să-l scuze. Ca şi cum din partea unui filozof ar fi o indecenţă să spună lucrurilor pe nume...
Nu se poate reveni de la poezie, muzică şi mistică la filozofie. Este evident că ele sunt mult mai mult decât filozofia. Un poet, un compozitor sau un mistic filozofează numai în momente de oboseală, atunci când sunt siliţi să revină înspre o condiţie minoră. Ei singuri îşi dau seama că nu este o mândrie a fi filozof, ei singuri înţeleg ce puţin ştie filozofia, ca să nu mai vorbim de ştiinţă. Ce este gândirea, faţă de vibraţia extatică, faţă de cultul metafizic al nuanţelor ce defineşte orice poezie? Şi cât de departe este filozofia de contopirea cu realităţi care palidifică definitiv lumea ideilor în faţa muzicii şi a misticii!
Nu există filozofie creatoare. Filozofia nu creează nimic. Vreau să spun că ea ne poate prezenta o nouă lume, dar n-o naşte, n-o fecundează. Tot ceea ce spun filozofii este ca şi cum ar fi fost demult; nici o operă de artă n-ar fi trebuit să fie, fiindcă orice operă de artă este o lume în lume şi ca atare nu-şi are raţiune în lumea noastră. Niciun sistem de filozofie nu mi-a dat sentimentul unei lumi independente de tot ce nu e ea. Este dureros, dar aşa e: puteţi citi câţi filozofi veţi vrea, nu veţi simţi niciodată că deveniţi un alt om. Natural dintre filozofi exclud pe un Nietzsche, care este mult mai mult decât un filozof.
Activitatea reflexivă în sine n-are nicio excelenţă care să-mi inspire admiraţia. Ideile care nu oglindesc un destin, ci alte idei, n-au nicio valoare. Nu este deloc adevărat că filozofii sunt mai aproape de realităţile esenţiale decât ceilalţi. În realitate, ei servesc numai aparenţe şi se închină la tot ce n-a fost şi nu va fi (singurul lucru care mi-i face dragi).
Mândria filozofiei a constat în a considera ideile în sine. Orgoliul acesta e aproape o ruşine. Din moment ce tot ceea ce este nu poate fi considerat în sine, a face din reflexele schematice ale aparenţelor structuri închegate, cu finalitatea în sine, este o aberaţie care nu poate fi iertată. Omul nu poate atinge decât un extaz al aparenţelor. Aceasta e singura realitate. Poezia, muzica şi mistica servesc aceste aparenţe supreme. Lumea în sine? O sumă de aparenţe supreme, dacă acest dans de umbre are o margine şi constituie o lume. Filozofia să explice, dacă poate.
Nimeni n-a înfrânt obsesia morţii prin luciditate, cunoaştere. Nu exista niciun argument împotriva ei. Nu are de partea ei veşnicia? Numai viaţa trebuie să se apere încontinuu; moartea s-a născut biruitoare. Şi cum să nu fie biruitoare, dacă nimicul îi este tată, groaza mamă?
Nu se învinge moartea decât prin uzare. Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează şi se uzează. Îmbătrâneşte moartea în noi de prea multă prezenţă. După ce ne-a spus totul, n-o mai putem întrebuinţa. Simbioza îndelungată cu moartea ne învaţă totul; prin ea, ştim totul. De aceea nici o cunoaştere nu poate nimic împotriva ei. În sine, moartea este eternă. Dar în mine ea s-a învechit şi nu mai e de folos. Înţelege cineva acest lucru: a nu mai avea ce să faci cu moartea?
Nu ştiu dacă numai uneori sau totdeauna îmi pare că nu voi muri niciodată. A muri, a mă stinge cândva nu mai are nicio semnificaţie. Voi muri. Atât. Şi această ciudată detaşare de moarte nu pleacă decât dintr-un sentiment retrospectiv al morţii. Mi-e frică de moartea care a fost în mine. Nu mă tem de aceea care mă aşteaptă, ci de aceea care m-a umplut, ani de zile, de nimbul sinistru al tinereţii. Este teama de propriul trecut şi de stigmatele lui, imprimate de moarte. Oamenii aşteaptă moartea şi o pun în legătură cu viitorul lor. De ce se tem, decât de intersecţia viitorului cu moartea, de înfricoşătoarea înfundătură a timpului? Dar a avea moartea în urma ta? A privi înapoi spre moarte! Am înviat sau mi-am ocolit sfârşitul?
DESPĂRŢIREA DE FILOZOFIE — N-am înţeles bine niciodată pentru ce filozofia se bucură de o consideraţie plină de teamă şi n-am înţeles niciodată respectul religios al oamenilor pentru ea. De atâtea ori ştiinţa — şi cu drept cuvânt — a fost dispreţuită, neglijată; rareori entuziasmul a luat un caracter mistic. Este chiar o lipsă de gust a învălui ştiinta cu un nimb. Filozofia dimpotrivă, din veacul veacurilor, se bucură de o favoare pe care n-o merită, a cărei legitimitate avem datoria s-o punem la îndoială. Va trebui să ne convingem odată că adevărurile filozofiei sunt inutile sau că ea nu are niciun adevăr. Cu adevărat, filozofia nu dispune de niciun adevăr. Dar nimeni nu va intra în lumea adevărurilor dacă n-a trecut prin filozofie.
Încă n-am putut afla ce vrea filozofia şi ce vor filozofii. Unii spun că demnitatea filozofiei consistă în a nu şti ce vrea. Nu că filozofia n-ar avea temele ei, dar cu ele ea nu poate începe nimic. N-am pomenit un domeniu mai steril şi mai inutil, atunci când îl cultivi pentru el însuşi. A studia pe filozofi, pentru a rămâne viaţa întreagă în societatea lor, este a te compromite în faţa tuturor acelora ce au înţeles că filozofia nu poate fi decât un capitol al biografiei lor, iar a muri filozof este o ruşine pe care moartea n-o poate şterge.
Mândria filozofilor a fost de mult aceea de a privi ideile, de a fi în afară de ele, de a se detaşa de o lume ideală, considerată nu mai puţin ca o supremă valoare. Existenţa lor a imitat sterilitatea şi fadoarea ideilor. Filozofii nu trăiesc în idei, ci pentru ele. Îşi pierd viaţa încercând zadarnic să dea viaţă ideilor. Ei nu ştiu — ceea ce ştie ultimul poet — că ideile nu primesc viaţa. Şi de atâtea ori îmi pare că ultimul poet ştie mai mult decât cel mai mare filozof.
Filozofii au început să-mi fie indiferenţi în momentul când mi-am dat seama că nu se poate face filozofie decât cu indiferenţă psihică, adică într-o independenţă inadmisibilă faţă de orice stare sufletească. Neutralitatea psihică este caracterul esenţial al filozofului. Kant n-a fost niciodată trist. Nu pot iubi oamenii care nu amestecă gândurile cu regretele. Ca şi ideile, filozofii n-au destin. Ce comod este a fi filozof!
Cum o să primim învăţătura filozofilor, când ei sunt neutri faţă de tot ce este şi ce nu este? Nici un filozof n-are nume. Oricât l-am striga, el nu ne va auzi. Şi dacă ne-ar auzi, n-ar putea să ne răspundă. Ce-ar putea să ne răspundă un filozof? Este ciudat şi inexplicabil pentru ce oamenii frecventează filozofii când simt nevoia consolării. De ce s-or fi gândind la filozofi, în nevoia cea mai tulburătoare?
Nu există nimic mai profund şi mai misterios decât nevoia consolării. Ea nu poate fi definită teoretic, fiindcă nimic din ea nu păstrăm în gând, fără să fie suspin. Lumea gândurilor este o iluzie faţă de lumea suspinelor. Niciun filozof nu poate consola, căci niciunul n-are atât destin încât să înţeleagă un om. Şi cu toate acestea, oamenii îi caută, deoarece, printr-o amăgire suspectă, ei îşi închipuie a fi mângâiaţi prin cunoaştere. A şti şi a te mângâia nu se întâlnesc nicicând. Pentru ceea ce le trebuie lor, filozofii nu ştiu nimic. Odată pentru totdeauna: orice filozofie este o aşteptare înşelată.
Un poet de mare viziune (Baudelaire, Rilke, de exemplu) afirmă în două versuri mai mult decât un filozof în toată opera sa. Probitatea filozofică este pură timiditate. Încercând să demonstreze ceea ce nu se poate demonstra, să dovedească lucruri eterogene gândirii şi să facă valabil ireductibilul sau absurdul, filozofia satisface un gust mediocru al absolutului. Uneori, îmi pare că toată filozofia se reduce la legea cauzalităţii şi o mare scârbă mă apucă. Din moment ce nu se poate face filozofie fără legea cauzalităţii, totul îmi pare a se afla dincolo de filozofie.
Sunt oameni care şi-au petrecut tinereţea citind numai filozofi. De ce li se pare amintirea acestor ani un vid, pe care nu-l regretă? Fiindcă nimic nu-i poate opri de la consideraţia că filozofia este un stadiu, a cărui depăşire nu înseamnă, mai puţin, o stratificare. Cine nu învinge filozofia îmi pare un învins. A rămâne întreaga viaţă în mijlocul filozofilor este a rămâne pe veci la mijloc, a te înfunda în mediocritate ca într-un destin.
Nu există decât o singură definiţie a filozofiei: neliniştea oamenilor impersonali. Este ca şi cum am pune la zid pe toţi filozofii. Îmi aduc aminte cu o emoţie nestăpânită de extraordinarul efect ce l-au avut asupra mea cuvintele lui Georg Simmel, un filozof pe care l-am iubit infinit: „Este îngrozitor să te gândeşti ce puţin din suferinţele umanităţii au trecut în filozofia ei.’’ Este drept că le-a scris înaintea teribilei lui morţi. Oamenii nu vor să-i dea crezare, ci încearcă să-l scuze. Ca şi cum din partea unui filozof ar fi o indecenţă să spună lucrurilor pe nume...
Nu se poate reveni de la poezie, muzică şi mistică la filozofie. Este evident că ele sunt mult mai mult decât filozofia. Un poet, un compozitor sau un mistic filozofează numai în momente de oboseală, atunci când sunt siliţi să revină înspre o condiţie minoră. Ei singuri îşi dau seama că nu este o mândrie a fi filozof, ei singuri înţeleg ce puţin ştie filozofia, ca să nu mai vorbim de ştiinţă. Ce este gândirea, faţă de vibraţia extatică, faţă de cultul metafizic al nuanţelor ce defineşte orice poezie? Şi cât de departe este filozofia de contopirea cu realităţi care palidifică definitiv lumea ideilor în faţa muzicii şi a misticii!
Nu există filozofie creatoare. Filozofia nu creează nimic. Vreau să spun că ea ne poate prezenta o nouă lume, dar n-o naşte, n-o fecundează. Tot ceea ce spun filozofii este ca şi cum ar fi fost demult; nici o operă de artă n-ar fi trebuit să fie, fiindcă orice operă de artă este o lume în lume şi ca atare nu-şi are raţiune în lumea noastră. Niciun sistem de filozofie nu mi-a dat sentimentul unei lumi independente de tot ce nu e ea. Este dureros, dar aşa e: puteţi citi câţi filozofi veţi vrea, nu veţi simţi niciodată că deveniţi un alt om. Natural dintre filozofi exclud pe un Nietzsche, care este mult mai mult decât un filozof.
Activitatea reflexivă în sine n-are nicio excelenţă care să-mi inspire admiraţia. Ideile care nu oglindesc un destin, ci alte idei, n-au nicio valoare. Nu este deloc adevărat că filozofii sunt mai aproape de realităţile esenţiale decât ceilalţi. În realitate, ei servesc numai aparenţe şi se închină la tot ce n-a fost şi nu va fi (singurul lucru care mi-i face dragi).
Mândria filozofiei a constat în a considera ideile în sine. Orgoliul acesta e aproape o ruşine. Din moment ce tot ceea ce este nu poate fi considerat în sine, a face din reflexele schematice ale aparenţelor structuri închegate, cu finalitatea în sine, este o aberaţie care nu poate fi iertată. Omul nu poate atinge decât un extaz al aparenţelor. Aceasta e singura realitate. Poezia, muzica şi mistica servesc aceste aparenţe supreme. Lumea în sine? O sumă de aparenţe supreme, dacă acest dans de umbre are o margine şi constituie o lume. Filozofia să explice, dacă poate.
April 26, 2018
M-au exasperat inversiunile. "Spus-am", "făcut-am" etc. O lipsă de naturalețe absolut scandaloasă. Nu spun că ce-a scris în românește a fost fals - acel stil poetic și ultra exagerat, pe care Cioran l-a regretat enorm la bătrânețe, nu-i decât incapacitatea unui tânăr de a se ridica la trăirile pe care le are. Nu poți reda o intensitate printr-o exagerare. Poate că mai mult decât stângăcia lui Cioran, avem de fapt de-a face cu înfrângerea cuvintelor. Există stări de nedescris - de-aici și aparența de prost gust atunci când încercăm să le înghesuim într-un rând. Și când mă gândesc că acum ceva ani eram un fanatic al acestui stil - care, așa cum și Cioran spunea la bătrânețe - "acum îmi provoacă greață". N-aș zice chiar greață. Doar... sentimentul de lehamite, dau din mâini și simt o neplăcere, aștept să treacă clipa, să treacă și cealaltă inversiune, și celălalt "freamăt" inutil și nesfârșit de țipător.
"Nu există decât o singură definiție a filozofiei: neliniștea oamenilor impersonali. Îmi aduc aminte cu o emoție nestăpânită de extraordinarul efect ce l-au avut asupra mea cuvintele lui Georg Simmel, un filozof pe care l-am iubit infinit: "Este îngrozitor să te gândești ce puțin din suferințele umanității au trecut in filozofia ei." Este drept că le-a scris înaintea teribilei lui morți. Oamenii nu vor să-i dea crezare, ci încearcă să-l scuze. Ca și cum din partea unui filozof ar fi o indecență să spună lucrurilor pe nume..."
"Nu există decât o singură definiție a filozofiei: neliniștea oamenilor impersonali. Îmi aduc aminte cu o emoție nestăpânită de extraordinarul efect ce l-au avut asupra mea cuvintele lui Georg Simmel, un filozof pe care l-am iubit infinit: "Este îngrozitor să te gândești ce puțin din suferințele umanității au trecut in filozofia ei." Este drept că le-a scris înaintea teribilei lui morți. Oamenii nu vor să-i dea crezare, ci încearcă să-l scuze. Ca și cum din partea unui filozof ar fi o indecență să spună lucrurilor pe nume..."
August 4, 2024
Mai aproape de Nietzsche, mai aproape de Dumnezeu și de Om, Cartea amăgirilor e doar pentru cei care stăpâneasc melancolia cronica al marelui anonim din Paris, Emil Cioran. E pentru care i-au învățat pe de rost umbrele și poezia amăgitoare a firii.
Mai aproape de apus, nu poate fi decât un vers sihastru, iar de la Cioran am învățat pe de rost să îmi recit singur disperarea, când nimeni nu mă știe, teatral și dual, Cioran nu se pierde niciodată în marea aglomerație a ideilor, el le deține cu înțelepciune și tact pe toate, pe cele care contează.
Ca un pacient anonim resuscitat și adus la viață în ultima clipă, filosoful pornește iar și iar la drum coborând dintr-o ambulanță a memorie...
Mai aproape de apus, nu poate fi decât un vers sihastru, iar de la Cioran am învățat pe de rost să îmi recit singur disperarea, când nimeni nu mă știe, teatral și dual, Cioran nu se pierde niciodată în marea aglomerație a ideilor, el le deține cu înțelepciune și tact pe toate, pe cele care contează.
Ca un pacient anonim resuscitat și adus la viață în ultima clipă, filosoful pornește iar și iar la drum coborând dintr-o ambulanță a memorie...
October 6, 2018
Es básicamente un libro lleno de aforismos en el que Cioran ilustra muy bien su perspectiva personal sobre lo insoportable de la existencia. La primera parte es como mantener una conversación con uno mismo, es como una interpelación en la que uno se enfrenta a los peores aspectos de la existencia y de alguna manera lo lleva a uno a hacer una suerte de "mapeo" del alma, lo único negativo es que a medida que uno va avanzando en el libro este se hace un tanto redundante. Aún así vale la pena leerlo.
February 23, 2014
"Mă atrage nefericirea altora ca exerciţiu al iubirii mele."
July 2, 2017
"ce este sfintenia, daca nu elanul sangelui spre cer"
May 2, 2021
"Vreau să trăiesc numai aceste clipe când simt toată existența o melodie, când toate rănile ființei mele, toate însângerările lăuntrice, toate lacrimile nevărsate și toate presimțirile de fericire pe care le-am avut sub ceruri de vară, cu eternități de azur, s-au adunat și s-au topit într-o convergență de sunete, într-un avânt melodios și într-o caldă și sonoră comuniune universală."
"Muzica și iubirea nu pot învinge moartea, fiindcă este, în esența lor, tendința de apropiere de moarte, cu cât câștigi în intensitate."
"Ce-ar fi bucuriile mele fără tristețile mele și ce-ar fi lacrimile mele fără tristețile și fără bucuriile mele? Și cântul meu, ce-ar fi fără prăpăstiile mele și misiunea mea, fără deznădejdea mea?"
"(...) căci de atunci a început singurătatea ființei și durerea de a fi numai tu, de a fi părăsit."
"(...) te doare gândul că viața se va opri în tine înainte de a muri (...)"
"Omului îi este dat să treacă de la bucuria de a auzi viața la tristețea de a o simți oprindu-se."
"Sunt stări pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate bănui, deoarece stările cu adevărat mari nu se pot naște decât în imperfecțiune."
"Regretul de a nu fi viață pură, adică regretul de a nu fi viața din mine un cântec, un elan și o vibrație, de a nu fi o aspirație pură până la iluzie și caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină."
"Voi toți, care suferiți, nu mai așteptați mângâieri, fiindcă nici nu vin și nici nu v-ar ajuta; nu mai așteptați vindecări, iluzii și speranțe; nu așteptați nici moartea, fiindcă ea vine totdeauna prea târziu la oamenii care suferă."
"Gândul limpezește alte gânduri, dar nu limpezește suferințele."
"Și mă întreb: existența mea nu face inutilă existența mai departe a acestei lumi?"
"Dar nu poți avea numai regrete când te gândești cum, într-o existență atât de redusă în timp și atât de limitată în spațiu, pot încăpea atâtea dureri, se pot consuma atâtea tragedii și se pot naște atâtea disperări. Dacă existența individuală este disparentă până la iluzie, pentru ce atunci atâtea tristeți, atâtea renunțări și atâtea lacrimi?"
"Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. (...) Nu există scăpare de suferință atât cât trăiești, dar moartea nu e o soluție, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuși nimic."
"De ce omului i s-a dat viața ca să se teamă de moarte și de ce viața este atât de impură în om? De ce trăim ca să știm că murim?"
"Căci nu te întristează numai faptul că în destinul lor poți vedea viitorul tău, ci te întristează îndeosebi prezența continuă a unui putregai în esența omului."
"Isus n-a suferit pentru toți oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toți oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvați prin suferința lui, n-au făcut prin chinuri, decât să adauge contribuția lor la infinitul suferinței umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puțin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atât de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferințe. Dar Isus n-a suferit decât ca om - și astfel suferința lui n-a putut răscumpăra decât atât de puțin, deși a mângâiat pe mulți, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceștia nu și-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin și nu și-au găsit liniștea decât în suferințe și mai mari."
"-Numai suferința schimbă pe om. Toate celelalte experiențe și fenomene nu reușesc să modifice esențial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziți până la a-l transforma integral."
"După ce ai suferit mult, îți vine imposibil să-ți mai dai seama de perioada de viață în care n-ai suferit;"
"Și într-adevăr, sunt oameni care nu pot trăi mai departe decât negându-se continuu."
"Nimeni să nu știe cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă și o bucurie, pentru prăbușirile și înălțările tale, să facă din existența ta o surpriză continuă, o neliniște ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presentimente, de meditație, de ură și de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Existența ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absența ta fizică să mărească chinul neînțelesului."
"Și atunci i se pune aceluia ultima întrebare: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă."
"Toate afecțiunile durabile, toate regretele și toate aspirațiile ce se dilată pe o sferă mai mare de timp ne împiedică să trăim, ne încurcă și ne îngreunează existența. De ce să ne mai aducem aminte de ceva și de ce să mai dorim ceva, de ce încercăm să umplem trecutul cu o nesfârșită serie de conținuturi și să anticipăm viitorul printr-o tot atâta de nesfârșită serie de conținuturi? De ce să mai avem sentimente, care să evolueze în timp și să ne legăm, prin ele, de obiecte? De ce să ne mai atașăm de lume în timp?."
"Niciodată să nu credem că începem ceva și sfârșim ceva, ci viața noastră să fie ca o beție de fiecare clipă, în care, fiind totali și prezenți, să nu avem ce uita și să nu avem ce dori. Numai realizarea absolută în clipă ne poate scăpa de tortura de a avea un timp al nostru, cu cadavrele trecutului."
"Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate și am uitat să trăim, gândind prea mult viața."
"Nu-i viață decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârșim viața în fiecare clipă, și ce este toată ființa noastră decât un etern sfârșit?"
"Nu știu câte singurătăți trebuie pentru a cuceri lumea; dar știu că numai câteva sunt destule pentru a o cutremura. Căci lumea nu poate fi decât a noastră, a celor ce n-am trăit."
"Cum se insinuează neliniștea în tot corpul și cum ne readuce toată ființa la o vibrație sumbră, crepusculară, la un fior de sfârșit, cum ultima fărâmă de existență devine tremur!"
"Când devii subiect absolut, tot ceea ce nu ești tu nu face decât să intre în tine, pentru ca neliniștea să-și găsească un obiectiv."
"în neliniștea absolută, ești plin de nimic."
"De câte ori te apucă dezgustul general de a trăi, din lumea ființelor individuale nu vei urî pe dușmanii tăi, nu te vor scârbi antipaticii sau indiferenții, ci ți se vor profila, în perspectiva dezgustului pentru tot, oamenii de care în mod natural ești mai legat, prieteni, iubite și oameni pe care îi admiri."
"Și atunci, cum să nu te doară acest dezgust care, îndepărtându-te de tot ce este, ne separă de tot ce iubim sau ar trebui să iubim?"
"Căci omului îi este dat uneori să trăiască mai mult decât poate suporta."
"-Toate sărutările pe care nu le-am dat și toate sărutările pe care nu le-am primit, zâmbetele care nu ni s-au deschis și atâtea timidități ale iubirilor noastre nu ne-au întărit și nu ne-au pecetluit oare singurătățile?"
"Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva?"
"Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viața?"
"-Nu mă poartă gândul înspre orice? N-am fost ce-am vrut și nu pot deveni ceea ce vreau? Oare n-am fost culoare, vânt, tunet? N-am înghițit tot ceea ce îndrăzneala gândului a conceput? N-am putut fi de atâtea ori altul de câte ori am existat? N-am fost pe rând un univers de regrete, de aspirații, de tristeți și de bucurii? Și nu voi putea oare deveni, rând pe rând, toate formele de culori ce există și ce se pot concepe? Căci aș vrea să mă realizez în culori, să fiu rând pe rând galben, albastru, violet, portocaliu, să plutesc în culori și să înghit culorile. Să fiu melancolic în albastru, nebun în roșu, trist în galben, vesel în verde, nostalgic în violet și suav în portocaliu. Într-o succesiune cromatică să crească ființa mea și să fiu izvorul și oglinda acestor culori. Din mine să plece raze, ca mesaje în nemărginit, și în mine să se resfrângă, în toate nuanțele, pentru a îmbrăca întreaba lume într-un vis de reflexe. "
"Diferența aceasta dintre de nivel psihic între cunoaștere și iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot viețui niciodată împreună. (...) apariția lor se datorește unui minus de iubire."
"Iubirea este o fugă de adevăr. Și iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul."
"Pe ființa ce o iubim o cunoaștem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci și goi."
"Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă, cu cât distanța de persoana iubită este mai mare."
"Mila este o iubire în oboseală, o iubire în care obiectul ne este exterior."
"Ultima fază a iubirii ne arată cât suntem de singuri chiar când iubim și cum totul depinde nu de obiectul din afară, ci de nivelul sentimentelor noastre."
"Când lumină nu găsim în afară, trebuie să reaprindem focarii stinși ai ființei noastre sau să metamorfozăm și să convertim în lumină imensitățile de întuneric ale abisului nostru."
"De ce să ne jeluim în fața unui dezastru, când el ar putea deveni începutul unei serii de iluminări?"
"Nu înțeleg cum pot exista oameni indiferenți în această lume, cum pot exista suflete care nu se chinuiesc, inimi care nu ard, simțiri care nu vibrează, lacrimi care nu plâng."
"- Și oare, fraților, nu v-ați întrebat de ce bucuriile noastre sunt atât de rare și atât de mari? Nu v-ați întrebat de ce respirăm în atâtea suspine și de ce tremurul de bucurie atât de rar ne cuprinde? Nu v-ați gândit niciodată că prețul bucuriei este durerea, că marile bucurii sunt dureri transfigurate? N-ați așteptat, în atâtea clipe de durere, clipa de mare bucurie și n-ați așteptat-o ca o răscumpărare a nesfârșitelor înfrângeri? Și oare, fraților, nu iubim noi suferința pentru acel moment, acel singur moment de bucurie, adâncă și nesfârșită, în care durerile devin pure și deznădejdile sublime? Ah, fraților, mult trebuie să fi suferit, pentru ca să ne bucure un moment de bucurie!"
"Învățați curajul propriilor voastre dureri și căutați suferințele, ca prilejuri de verificare neîncetată."
"- Aud în mine toate lucrurile care nu vreau să moară. Mă asurzește tot ceea ce în mine strigă după viață."
"- Să-nvățați a prețui atitudinile nemotivate, gesturile inexplicabile, acțiunile fără temei, elanul absurd... Nu căutați începutul unui lucru, cauza, motivul. Abandonarea să răsară dintr-un sacrificiu spontan, dincolo de bucurie și dincolo de durere. Cu cât aveți motive mai puține pentru a justifica un act, cu atât acel act e mai generos și mai pur. Actul absurd este expresia celei mai mari libertăți. Dacă absurdul nu este limita libertății..."
"N-ați uitat viața de prea multă viață?"
"Ce altceva decât lacrima poate fi oglinda celui ce a pierdut paradisul?"
"- Între acei care refuză viața și n-o pot iubi, nu există nici unul care n-a iubit-o sau care n-ar vrea s-o iubească."
"Nașterea conștiinței indică un moment primejdios și fatal. Ne simțim treptat apăsați de temeri ascunse și responsabili, fără să știm față de cine. N-am comis nici o crimă și n-am ofensat nici cea mai neînsemnată ființă; dar conștiința este tulburată ca după o crimă și ca după cea mai grozavă ofensă. Ne-am ascunde în zone de întuneric de frica luminii. O teamă de claritate de stăpânește, o teamă de lucruri transparente, de tot ceea ce există, fără să aibă nevoie de justificare. Neliniștea crește cu atât mai mult, cu cât noi nu putem găsi un determinant concret și imediat. O vină fără obiect, o neliniște fără o cauză exterioară."
"Vrând sau nevrând, fiecare om înclină să considere durerea ca un drum spre puritate, ca un simplu moment în evoluția sa, fiindcă până acum nimeni n-a putut-o accepta ca o stare naturală. Neputând-o învinge și depăși, ea se sistematizează în existența noastră, cerând o dispoziție exact opusă purității. Ce ispășim când n-am făcut nimic? O vină fără progresul durerii. Un criminal are o scuză pentru neliniștea lui: victima, un om religios: un gest imoral, un păcătos obișnuit: o abatere de la lege. Acești oameni sunt scoși din comunitate, știu de ce sunt blestemați. Neliniștea lor are un sprijin în certitudinea motivului exterior. Fiecare din ei poate spune liniștit: sunt vinovat fiindcă... Dar acela care nu poate spune nici măcar fiindcă? Sau când, mai târziu, de o scuză ce acoperă totul și acest tot nu va putea mângâia, cu imensitatea lui, dorința noastră dureroasă după fim vinovați față de ceva vizibil? Să știm că suferim din cauza cutărui și cutărui lucru, să ne simțim vinovați față de o prezență, de o ființă determinată, să putem aduce durerea noastră fără nume în legătură cu u nume..."
"ispășim mai cu seamă de a nu fi voit să devenim puri. Căci nu se poate spune că n-am avut fiecare, la un moment dat, cheia paradisului..."
"fiind obosită și oarbă de fulgerele noastre, ne poate reprimi numai dacă vrem noi."
"Cine nu iubește viața deschide sub el un gol pe care nu-l poate umple cu nimic. Că viața n-ar fi demnă de a fi iubită? Dar iubirea ce o păstrăm vieții este cu atât mai sublimă, cu cât noi nu putem ști dacă viața este demnă sau nu de a fi iubită. Orb să fii în lume: nu se poate să nu-i tragi cu ochiul vieții. - Ce păcat că viața nu este un înger, ca s-o ador, sau un monstru, ca s-o urăsc! Nimeni nu poate ști cât de mult iubește viața..."
"-A suferi este modul suprem de a lua lumea în serios. Cu cât crește însă suferința, cu atât învățăm mi mult că lumea nu merită s-o luăm în serios."
"-În ce granițe să închid sufletul meu și ce ziduri să-mi ridic, spre a nu mă pierde? Visurile mă poartă prea departe, prea departe mă poartă muzica și lacrimile. Nu mă mai cuprind și nu mă mai încap în mine, cum să mai cuprind și cum să mai încapă alții? Iubim din preaplin sau din prea-puțin? Când nu mai încap în mine, putea-va altul să se apropie de centrul meu?"
"Cine n-a urât niciodată iubirea n-a urât niciodată."
"Trăiește ca și cum înainte de tine n-ar fi fost nimic și ca și cum nimic nu ți-ar urma."
"Tot ce este profund în noi n-are cauză."
"Gândirea nu poate rezolva contradicțiile sufletului."
"-De e atunci când privim stăruitor cerul așteptăm parcă un răspuns?"
"-Frica de propriile tale singurătăți, de întinderea și infinitul lor... Remușcarea este vocea singurătății. Și ce șoptește în această voce? Tot ce e în noi nu mai este om."
"-Sunt frumuseți pentru care nu suntem născuți, care sunt prea pline și definitive pentru oscilațiile sufletului, sunt frumuseți care ne rănesc. Atâtea tăceri, în nopți pe care nu le merităm, și ceruri de a căror depărtare nu suntem demni și profiluri de arbori pe albastrul fantomal al înserărilor, când ne căutam umbra ca o prezență și ca o mângâiere..."
"amăgirile ca virtuți; tristețea ca eleganță; teama ca pretext; iubirea ca uitare; detașarea ca lux; omul ca amintire; viața ca legănare; suferința ca exercițiu; moartea din pleatitudine, ca scop, ca existență, ca "floare la ureche."
"De ce n-ați murit, voi locuri, unde de n-aș fi fost, nimic nu mi-ar putea aminti de câte ori m-am lăsat în urmă."
"Pentru a fi om dintr-o bucată, trebuie să te fi risipit în bucăți. În aceasta consistă opera sfâșierilor: în risipire și în verificare prin risipire."
"Muzica și iubirea nu pot învinge moartea, fiindcă este, în esența lor, tendința de apropiere de moarte, cu cât câștigi în intensitate."
"Ce-ar fi bucuriile mele fără tristețile mele și ce-ar fi lacrimile mele fără tristețile și fără bucuriile mele? Și cântul meu, ce-ar fi fără prăpăstiile mele și misiunea mea, fără deznădejdea mea?"
"(...) căci de atunci a început singurătatea ființei și durerea de a fi numai tu, de a fi părăsit."
"(...) te doare gândul că viața se va opri în tine înainte de a muri (...)"
"Omului îi este dat să treacă de la bucuria de a auzi viața la tristețea de a o simți oprindu-se."
"Sunt stări pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate bănui, deoarece stările cu adevărat mari nu se pot naște decât în imperfecțiune."
"Regretul de a nu fi viață pură, adică regretul de a nu fi viața din mine un cântec, un elan și o vibrație, de a nu fi o aspirație pură până la iluzie și caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină."
"Voi toți, care suferiți, nu mai așteptați mângâieri, fiindcă nici nu vin și nici nu v-ar ajuta; nu mai așteptați vindecări, iluzii și speranțe; nu așteptați nici moartea, fiindcă ea vine totdeauna prea târziu la oamenii care suferă."
"Gândul limpezește alte gânduri, dar nu limpezește suferințele."
"Și mă întreb: existența mea nu face inutilă existența mai departe a acestei lumi?"
"Dar nu poți avea numai regrete când te gândești cum, într-o existență atât de redusă în timp și atât de limitată în spațiu, pot încăpea atâtea dureri, se pot consuma atâtea tragedii și se pot naște atâtea disperări. Dacă existența individuală este disparentă până la iluzie, pentru ce atunci atâtea tristeți, atâtea renunțări și atâtea lacrimi?"
"Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. (...) Nu există scăpare de suferință atât cât trăiești, dar moartea nu e o soluție, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuși nimic."
"De ce omului i s-a dat viața ca să se teamă de moarte și de ce viața este atât de impură în om? De ce trăim ca să știm că murim?"
"Căci nu te întristează numai faptul că în destinul lor poți vedea viitorul tău, ci te întristează îndeosebi prezența continuă a unui putregai în esența omului."
"Isus n-a suferit pentru toți oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toți oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvați prin suferința lui, n-au făcut prin chinuri, decât să adauge contribuția lor la infinitul suferinței umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puțin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atât de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferințe. Dar Isus n-a suferit decât ca om - și astfel suferința lui n-a putut răscumpăra decât atât de puțin, deși a mângâiat pe mulți, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceștia nu și-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin și nu și-au găsit liniștea decât în suferințe și mai mari."
"-Numai suferința schimbă pe om. Toate celelalte experiențe și fenomene nu reușesc să modifice esențial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziți până la a-l transforma integral."
"După ce ai suferit mult, îți vine imposibil să-ți mai dai seama de perioada de viață în care n-ai suferit;"
"Și într-adevăr, sunt oameni care nu pot trăi mai departe decât negându-se continuu."
"Nimeni să nu știe cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă și o bucurie, pentru prăbușirile și înălțările tale, să facă din existența ta o surpriză continuă, o neliniște ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presentimente, de meditație, de ură și de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Existența ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absența ta fizică să mărească chinul neînțelesului."
"Și atunci i se pune aceluia ultima întrebare: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă."
"Toate afecțiunile durabile, toate regretele și toate aspirațiile ce se dilată pe o sferă mai mare de timp ne împiedică să trăim, ne încurcă și ne îngreunează existența. De ce să ne mai aducem aminte de ceva și de ce să mai dorim ceva, de ce încercăm să umplem trecutul cu o nesfârșită serie de conținuturi și să anticipăm viitorul printr-o tot atâta de nesfârșită serie de conținuturi? De ce să mai avem sentimente, care să evolueze în timp și să ne legăm, prin ele, de obiecte? De ce să ne mai atașăm de lume în timp?."
"Niciodată să nu credem că începem ceva și sfârșim ceva, ci viața noastră să fie ca o beție de fiecare clipă, în care, fiind totali și prezenți, să nu avem ce uita și să nu avem ce dori. Numai realizarea absolută în clipă ne poate scăpa de tortura de a avea un timp al nostru, cu cadavrele trecutului."
"Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate și am uitat să trăim, gândind prea mult viața."
"Nu-i viață decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârșim viața în fiecare clipă, și ce este toată ființa noastră decât un etern sfârșit?"
"Nu știu câte singurătăți trebuie pentru a cuceri lumea; dar știu că numai câteva sunt destule pentru a o cutremura. Căci lumea nu poate fi decât a noastră, a celor ce n-am trăit."
"Cum se insinuează neliniștea în tot corpul și cum ne readuce toată ființa la o vibrație sumbră, crepusculară, la un fior de sfârșit, cum ultima fărâmă de existență devine tremur!"
"Când devii subiect absolut, tot ceea ce nu ești tu nu face decât să intre în tine, pentru ca neliniștea să-și găsească un obiectiv."
"în neliniștea absolută, ești plin de nimic."
"De câte ori te apucă dezgustul general de a trăi, din lumea ființelor individuale nu vei urî pe dușmanii tăi, nu te vor scârbi antipaticii sau indiferenții, ci ți se vor profila, în perspectiva dezgustului pentru tot, oamenii de care în mod natural ești mai legat, prieteni, iubite și oameni pe care îi admiri."
"Și atunci, cum să nu te doară acest dezgust care, îndepărtându-te de tot ce este, ne separă de tot ce iubim sau ar trebui să iubim?"
"Căci omului îi este dat uneori să trăiască mai mult decât poate suporta."
"-Toate sărutările pe care nu le-am dat și toate sărutările pe care nu le-am primit, zâmbetele care nu ni s-au deschis și atâtea timidități ale iubirilor noastre nu ne-au întărit și nu ne-au pecetluit oare singurătățile?"
"Nu căutăm noi totul, fiindcă am pierdut ceva?"
"Dar nu este o ironie amară faptul că în sacrificiu ne pierdem viața?"
"-Nu mă poartă gândul înspre orice? N-am fost ce-am vrut și nu pot deveni ceea ce vreau? Oare n-am fost culoare, vânt, tunet? N-am înghițit tot ceea ce îndrăzneala gândului a conceput? N-am putut fi de atâtea ori altul de câte ori am existat? N-am fost pe rând un univers de regrete, de aspirații, de tristeți și de bucurii? Și nu voi putea oare deveni, rând pe rând, toate formele de culori ce există și ce se pot concepe? Căci aș vrea să mă realizez în culori, să fiu rând pe rând galben, albastru, violet, portocaliu, să plutesc în culori și să înghit culorile. Să fiu melancolic în albastru, nebun în roșu, trist în galben, vesel în verde, nostalgic în violet și suav în portocaliu. Într-o succesiune cromatică să crească ființa mea și să fiu izvorul și oglinda acestor culori. Din mine să plece raze, ca mesaje în nemărginit, și în mine să se resfrângă, în toate nuanțele, pentru a îmbrăca întreaba lume într-un vis de reflexe. "
"Diferența aceasta dintre de nivel psihic între cunoaștere și iubire ne indică suficient pentru ce ele nu pot viețui niciodată împreună. (...) apariția lor se datorește unui minus de iubire."
"Iubirea este o fugă de adevăr. Și iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul."
"Pe ființa ce o iubim o cunoaștem cu adevărat numai după ce n-o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci și goi."
"Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă, cu cât distanța de persoana iubită este mai mare."
"Mila este o iubire în oboseală, o iubire în care obiectul ne este exterior."
"Ultima fază a iubirii ne arată cât suntem de singuri chiar când iubim și cum totul depinde nu de obiectul din afară, ci de nivelul sentimentelor noastre."
"Când lumină nu găsim în afară, trebuie să reaprindem focarii stinși ai ființei noastre sau să metamorfozăm și să convertim în lumină imensitățile de întuneric ale abisului nostru."
"De ce să ne jeluim în fața unui dezastru, când el ar putea deveni începutul unei serii de iluminări?"
"Nu înțeleg cum pot exista oameni indiferenți în această lume, cum pot exista suflete care nu se chinuiesc, inimi care nu ard, simțiri care nu vibrează, lacrimi care nu plâng."
"- Și oare, fraților, nu v-ați întrebat de ce bucuriile noastre sunt atât de rare și atât de mari? Nu v-ați întrebat de ce respirăm în atâtea suspine și de ce tremurul de bucurie atât de rar ne cuprinde? Nu v-ați gândit niciodată că prețul bucuriei este durerea, că marile bucurii sunt dureri transfigurate? N-ați așteptat, în atâtea clipe de durere, clipa de mare bucurie și n-ați așteptat-o ca o răscumpărare a nesfârșitelor înfrângeri? Și oare, fraților, nu iubim noi suferința pentru acel moment, acel singur moment de bucurie, adâncă și nesfârșită, în care durerile devin pure și deznădejdile sublime? Ah, fraților, mult trebuie să fi suferit, pentru ca să ne bucure un moment de bucurie!"
"Învățați curajul propriilor voastre dureri și căutați suferințele, ca prilejuri de verificare neîncetată."
"- Aud în mine toate lucrurile care nu vreau să moară. Mă asurzește tot ceea ce în mine strigă după viață."
"- Să-nvățați a prețui atitudinile nemotivate, gesturile inexplicabile, acțiunile fără temei, elanul absurd... Nu căutați începutul unui lucru, cauza, motivul. Abandonarea să răsară dintr-un sacrificiu spontan, dincolo de bucurie și dincolo de durere. Cu cât aveți motive mai puține pentru a justifica un act, cu atât acel act e mai generos și mai pur. Actul absurd este expresia celei mai mari libertăți. Dacă absurdul nu este limita libertății..."
"N-ați uitat viața de prea multă viață?"
"Ce altceva decât lacrima poate fi oglinda celui ce a pierdut paradisul?"
"- Între acei care refuză viața și n-o pot iubi, nu există nici unul care n-a iubit-o sau care n-ar vrea s-o iubească."
"Nașterea conștiinței indică un moment primejdios și fatal. Ne simțim treptat apăsați de temeri ascunse și responsabili, fără să știm față de cine. N-am comis nici o crimă și n-am ofensat nici cea mai neînsemnată ființă; dar conștiința este tulburată ca după o crimă și ca după cea mai grozavă ofensă. Ne-am ascunde în zone de întuneric de frica luminii. O teamă de claritate de stăpânește, o teamă de lucruri transparente, de tot ceea ce există, fără să aibă nevoie de justificare. Neliniștea crește cu atât mai mult, cu cât noi nu putem găsi un determinant concret și imediat. O vină fără obiect, o neliniște fără o cauză exterioară."
"Vrând sau nevrând, fiecare om înclină să considere durerea ca un drum spre puritate, ca un simplu moment în evoluția sa, fiindcă până acum nimeni n-a putut-o accepta ca o stare naturală. Neputând-o învinge și depăși, ea se sistematizează în existența noastră, cerând o dispoziție exact opusă purității. Ce ispășim când n-am făcut nimic? O vină fără progresul durerii. Un criminal are o scuză pentru neliniștea lui: victima, un om religios: un gest imoral, un păcătos obișnuit: o abatere de la lege. Acești oameni sunt scoși din comunitate, știu de ce sunt blestemați. Neliniștea lor are un sprijin în certitudinea motivului exterior. Fiecare din ei poate spune liniștit: sunt vinovat fiindcă... Dar acela care nu poate spune nici măcar fiindcă? Sau când, mai târziu, de o scuză ce acoperă totul și acest tot nu va putea mângâia, cu imensitatea lui, dorința noastră dureroasă după fim vinovați față de ceva vizibil? Să știm că suferim din cauza cutărui și cutărui lucru, să ne simțim vinovați față de o prezență, de o ființă determinată, să putem aduce durerea noastră fără nume în legătură cu u nume..."
"ispășim mai cu seamă de a nu fi voit să devenim puri. Căci nu se poate spune că n-am avut fiecare, la un moment dat, cheia paradisului..."
"fiind obosită și oarbă de fulgerele noastre, ne poate reprimi numai dacă vrem noi."
"Cine nu iubește viața deschide sub el un gol pe care nu-l poate umple cu nimic. Că viața n-ar fi demnă de a fi iubită? Dar iubirea ce o păstrăm vieții este cu atât mai sublimă, cu cât noi nu putem ști dacă viața este demnă sau nu de a fi iubită. Orb să fii în lume: nu se poate să nu-i tragi cu ochiul vieții. - Ce păcat că viața nu este un înger, ca s-o ador, sau un monstru, ca s-o urăsc! Nimeni nu poate ști cât de mult iubește viața..."
"-A suferi este modul suprem de a lua lumea în serios. Cu cât crește însă suferința, cu atât învățăm mi mult că lumea nu merită s-o luăm în serios."
"-În ce granițe să închid sufletul meu și ce ziduri să-mi ridic, spre a nu mă pierde? Visurile mă poartă prea departe, prea departe mă poartă muzica și lacrimile. Nu mă mai cuprind și nu mă mai încap în mine, cum să mai cuprind și cum să mai încapă alții? Iubim din preaplin sau din prea-puțin? Când nu mai încap în mine, putea-va altul să se apropie de centrul meu?"
"Cine n-a urât niciodată iubirea n-a urât niciodată."
"Trăiește ca și cum înainte de tine n-ar fi fost nimic și ca și cum nimic nu ți-ar urma."
"Tot ce este profund în noi n-are cauză."
"Gândirea nu poate rezolva contradicțiile sufletului."
"-De e atunci când privim stăruitor cerul așteptăm parcă un răspuns?"
"-Frica de propriile tale singurătăți, de întinderea și infinitul lor... Remușcarea este vocea singurătății. Și ce șoptește în această voce? Tot ce e în noi nu mai este om."
"-Sunt frumuseți pentru care nu suntem născuți, care sunt prea pline și definitive pentru oscilațiile sufletului, sunt frumuseți care ne rănesc. Atâtea tăceri, în nopți pe care nu le merităm, și ceruri de a căror depărtare nu suntem demni și profiluri de arbori pe albastrul fantomal al înserărilor, când ne căutam umbra ca o prezență și ca o mângâiere..."
"amăgirile ca virtuți; tristețea ca eleganță; teama ca pretext; iubirea ca uitare; detașarea ca lux; omul ca amintire; viața ca legănare; suferința ca exercițiu; moartea din pleatitudine, ca scop, ca existență, ca "floare la ureche."
"De ce n-ați murit, voi locuri, unde de n-aș fi fost, nimic nu mi-ar putea aminti de câte ori m-am lăsat în urmă."
"Pentru a fi om dintr-o bucată, trebuie să te fi risipit în bucăți. În aceasta consistă opera sfâșierilor: în risipire și în verificare prin risipire."
February 17, 2019
" Totul este sa ai destin, sa fii un "caz". Prezenta ta sa fie o mustrare, o teama, o neliniste, un extaz sau o bucurie. Nimeni sa nu stie cat vei trai, ce vei face, cum vei gandi, ci doar o teama si o bucurie, pentru prabusirile si inaltarile tale, sa faca din existenta ta o surpriza continua, o neliniste ciudata...Din centrul fiintei tale, din zona din care esti iresponsabil, fiindca e prea adanca, izbucneste intr-o explozie feroce, scoate atata energie din intunericul tau incat sa nu mai ramana decat lumina. Si in demonia aceasta, sa se nasca in tine mandria de a nu mai avea idei, ci doar clocot, obsesii si nebunie. Sa fii atat de frenetic incat vorbele tale sa arda, si expresiile tale sa fie atat de limpezi incat sa semene transparentei arzatoare a lacrimilor."
August 21, 2025
"Cuando la palabra ya no llega a las cosas y las cosas ya no responden a las palabras, la música de la naturaleza es el puente que todavía liga al alma con todo. Por ella vamos camino de una gran separación, llevando en el alma el miedo de todas las cosas que terminan".
Un libro que supera a sus habituales aforismos en extensión, desarrollándose más como discursos fragmentarios sobre diferentes ideas en las que se sostiene esta quimera de cumbres y soledades que, por una vez, pretenden alzar al individuo sobre ellas, o a través de ellas. Desde su habitual crudeza, esta vez no apela tanto al desconsuelo, si no a la realización. No sé si podría hasta decir que es el Cioran más "positivo" que he leído hasta la fecha, si es que ambas palabras pueden habitar la misma frase. Música, dolor, melancolía, amor, ilusión, muerte, compasión, soledad, filosofía, eternidad... Son el centro de algunas de las ideas entre las que va y viene a través de todo el libro.
Como siempre, encuentro muchos espejos entre él y yo, y admiro la capacidad que tiene para dar voz a algunos pensamientos o sensaciones que yo no habría sido capaz de verbalizar pero que llego a sentir como propios al leerlos. Por eso suelo decir que Cioran nunca me resulta ajeno. Pero siento que con este libro algo se ha roto, creo que parte de ese respeto o admiración que le tenía se ha diluido tras frases como estas: "sin el hombre, la mujer es una contradicción en sí misma"; "hasta ahora no ha habido ninguna mujer sabia"; "la única forma por la que las mujeres han superado lo mediocre de su condición ha sido la santidad. Sólo siendo santas es como han producido algo. En el amor no han aportado nada nuevo excepto su presencia". Sé que las circunstancias de cada época hacen mucho, que por aquel entonces a las mujeres no se las dejaba ser ni tener esa presencia que pudiera terminar cerrándoles la boca a unos cuantos, o hacerles ver más allá. Pero es que no. No puedo evitar sentir decepción al ver en él esa misoginia.
Un libro que supera a sus habituales aforismos en extensión, desarrollándose más como discursos fragmentarios sobre diferentes ideas en las que se sostiene esta quimera de cumbres y soledades que, por una vez, pretenden alzar al individuo sobre ellas, o a través de ellas. Desde su habitual crudeza, esta vez no apela tanto al desconsuelo, si no a la realización. No sé si podría hasta decir que es el Cioran más "positivo" que he leído hasta la fecha, si es que ambas palabras pueden habitar la misma frase. Música, dolor, melancolía, amor, ilusión, muerte, compasión, soledad, filosofía, eternidad... Son el centro de algunas de las ideas entre las que va y viene a través de todo el libro.
Como siempre, encuentro muchos espejos entre él y yo, y admiro la capacidad que tiene para dar voz a algunos pensamientos o sensaciones que yo no habría sido capaz de verbalizar pero que llego a sentir como propios al leerlos. Por eso suelo decir que Cioran nunca me resulta ajeno. Pero siento que con este libro algo se ha roto, creo que parte de ese respeto o admiración que le tenía se ha diluido tras frases como estas: "sin el hombre, la mujer es una contradicción en sí misma"; "hasta ahora no ha habido ninguna mujer sabia"; "la única forma por la que las mujeres han superado lo mediocre de su condición ha sido la santidad. Sólo siendo santas es como han producido algo. En el amor no han aportado nada nuevo excepto su presencia". Sé que las circunstancias de cada época hacen mucho, que por aquel entonces a las mujeres no se las dejaba ser ni tener esa presencia que pudiera terminar cerrándoles la boca a unos cuantos, o hacerles ver más allá. Pero es que no. No puedo evitar sentir decepción al ver en él esa misoginia.
November 24, 2021
Cioran a băut intr-o seara de a rupt și a zis : hai sa mi dau cu părerea despre ce drăcenii îmi vin in cap. Și așa a aparut și cartea asta
October 29, 2018
"Everything is unutterable and everything wants to talk. Sonorous apocalypse."
"– The greater the thirst for life is for some souls, the more solitude swallows
them…"
"– In a world full of disappearing people, who would be God ? The one who holds the last hope."
"– The greater the thirst for life is for some souls, the more solitude swallows
them…"
"– In a world full of disappearing people, who would be God ? The one who holds the last hope."
September 3, 2014
I feel a thousand years older
October 31, 2018
Simplemente maravilloso. Ojalá tuviera el genio de este gran hombre.
June 30, 2023
"N-as avea decat o mandrie: sa pot deveni un om de la care poetii ar putea invata ceva."
Toti suntem nascuti poeti... chiar daca poezia se revarsa extrinsec sau se astupa de ghimpi in interiorul nostru. Poetul neindestulat din mine iti multumeste.
"Oare inima sa ma fi dezlegat de pamant? Sa-l fi inghitit in ea? In ce colt sa-l caut, pe ce fund sa ma regasesc? Doamne, m-am prabusit in inima mea!"
Toti suntem nascuti poeti... chiar daca poezia se revarsa extrinsec sau se astupa de ghimpi in interiorul nostru. Poetul neindestulat din mine iti multumeste.
"Oare inima sa ma fi dezlegat de pamant? Sa-l fi inghitit in ea? In ce colt sa-l caut, pe ce fund sa ma regasesc? Doamne, m-am prabusit in inima mea!"
August 27, 2024
Cioran o la ebriedad de la pasión. ¿Cómo subrayar lo esencial cuando todo es esencial, cuando estamos mirando a lo esencial a los ojos en toda su crudeza y nos devuelve la mirada? Esencial es la rabia con la que se escribieron estas páginas, esa rabia que va ligada a la idea de lo sublime, y esencial es el primero de los muchos adjetivos con los que calificaría a este libro, casi tantos como los que componen el ferviente aullido de nuestro compañero, o mejor acompañante, E. M. Cioran.
"Siempre que los límites del corazón sobrepasen los del mundo, entraremos en la muerte por exceso de vida".
"Siempre que los límites del corazón sobrepasen los del mundo, entraremos en la muerte por exceso de vida".
January 24, 2021
~3,5 ⭐️
August 25, 2017
Lúcido, amargo, conmovedor.
September 4, 2021
Cioran is a nihilist, and here he makes the case for why Buddhism was right and delusions, disappointments are inescapable.
"It should not hurt us that earthly materials thing are temporary or the fact that there aren't any heavenly things. That everything has an end, that everything is in vain and temporary, that everything is worthless and that you can have only regrets. But you cannot have only regrets, when in such a time and space limited existence, such a high number of pains, tragedies, and despairs can happen."
"There is no escape from suffering, and death is not a solution, because solving everything, it doesn't solve anything. You cannot find any explanation for this world, any justification. The fact that it is temporary, that it is worthless, that is in vain, should hurt us the least, in so far as it should hurt us the least that life is given to us to die. But it should hurt us that in such a life we must know every moment that we will die. If you didn't have the conscience of death, life wouldn't be a burden, maybe it would be even delightful. And every life infected by the fear of death is a burden. You realize then and you get horrified that in such a time and space limited existence, such deep and dangerous fear can fit in. Why was human given life to fear death and why human life is so impure?"
"The misery of man is that he cannot define himself relatively to something, that he hasn't in existence a stable point of reference, a determination point. The oscillation between life and spirit make him lose both of them and to become a nothing that wants existence. This animal indirectly wants spirit and regrets life. Human can't find a balance in the world, because balance is not found by negating life, being alive already. This nothing which wants existence, is the result of a negation of life. That's why human has the privilege of dying whenever he wants, to give up the illusion of life in himself. Isn't it revelatory for the essence of the human his tendency towards decadence? The vast majority of humans fall, only few rise. And nothing is sadder than to see how humans fall. It doesn't sadden you just the fact that in their destiny you can see your own future, but it makes you sad especially the continuous presence of rottenness in the essence of human."
"The more you get to know a person, the closer you are to a deadly separation from that person. Knowing detaches a being from another being and cancels the grain of mystery found in every existence. People resist so little to knowing that after a short time their presence is a tiredness, a disgust of being, a detachment, because any knowing is a loss, a loss in being, in existence. The act of knowing, distances us from the world and makes our condition bitterer. You get not to stand your friends anymore, women irritate you, every human disgusts you. It's enough that through an organic and soul shaking event you'd be taken out of the normal rhythm of life, and suddenly life doesn't have anything to offer you anymore, except the certainty of lengthy pains, which come without you choosing so, without our fault or responsibility. And pains are bigger is so far as we're not guilty for them, we're not responsible for them, no matter how much you're worth or what you think."
"Rules for defeating pessimism, but not suffering:
1. Accompany the most delicate thrill of the soul with a willful strain (of the muscles)
2. Be sober in the intimate dissolutions
3. Monitor your musical fascination
4. Be sad, but with method
5. Read the Bible with political interest; read the poets for testing your resistance
6. Use nostalgia for deeds and thoughts, abduct their soul
7. Create an exterior center: a country, a landscape, tie your thoughts to space
8. Maintain an artificial hate to someone: a peoples, a city, an individual, a memory
9. Love the force after each dream: be brutal after everything which is pure, sublime
10. Learn a tip of the soul: conquer the soul states
11. Don't learn anything from human: only nature is the mistress of doubts
12. Cancel your fear by moving: every time you sit, things are quiet and nothing calls us
13. Make a system out of delusions"
"Between an ordinary man and an ordinary woman, the woman is heartily superior. Between a superior man and a superior woman, the man is infinitely more nuanced, more profound and more differentiated. An ordinary man is always neutral, lacking any personal accent, specific reactions. Therefore a woman, regardless of her inferiority, takes out from her sexual deficiencies, interesting reactions, a game without interior signification, but extremely differentiated in exterior."
"It should not hurt us that earthly materials thing are temporary or the fact that there aren't any heavenly things. That everything has an end, that everything is in vain and temporary, that everything is worthless and that you can have only regrets. But you cannot have only regrets, when in such a time and space limited existence, such a high number of pains, tragedies, and despairs can happen."
"There is no escape from suffering, and death is not a solution, because solving everything, it doesn't solve anything. You cannot find any explanation for this world, any justification. The fact that it is temporary, that it is worthless, that is in vain, should hurt us the least, in so far as it should hurt us the least that life is given to us to die. But it should hurt us that in such a life we must know every moment that we will die. If you didn't have the conscience of death, life wouldn't be a burden, maybe it would be even delightful. And every life infected by the fear of death is a burden. You realize then and you get horrified that in such a time and space limited existence, such deep and dangerous fear can fit in. Why was human given life to fear death and why human life is so impure?"
"The misery of man is that he cannot define himself relatively to something, that he hasn't in existence a stable point of reference, a determination point. The oscillation between life and spirit make him lose both of them and to become a nothing that wants existence. This animal indirectly wants spirit and regrets life. Human can't find a balance in the world, because balance is not found by negating life, being alive already. This nothing which wants existence, is the result of a negation of life. That's why human has the privilege of dying whenever he wants, to give up the illusion of life in himself. Isn't it revelatory for the essence of the human his tendency towards decadence? The vast majority of humans fall, only few rise. And nothing is sadder than to see how humans fall. It doesn't sadden you just the fact that in their destiny you can see your own future, but it makes you sad especially the continuous presence of rottenness in the essence of human."
"The more you get to know a person, the closer you are to a deadly separation from that person. Knowing detaches a being from another being and cancels the grain of mystery found in every existence. People resist so little to knowing that after a short time their presence is a tiredness, a disgust of being, a detachment, because any knowing is a loss, a loss in being, in existence. The act of knowing, distances us from the world and makes our condition bitterer. You get not to stand your friends anymore, women irritate you, every human disgusts you. It's enough that through an organic and soul shaking event you'd be taken out of the normal rhythm of life, and suddenly life doesn't have anything to offer you anymore, except the certainty of lengthy pains, which come without you choosing so, without our fault or responsibility. And pains are bigger is so far as we're not guilty for them, we're not responsible for them, no matter how much you're worth or what you think."
"Rules for defeating pessimism, but not suffering:
1. Accompany the most delicate thrill of the soul with a willful strain (of the muscles)
2. Be sober in the intimate dissolutions
3. Monitor your musical fascination
4. Be sad, but with method
5. Read the Bible with political interest; read the poets for testing your resistance
6. Use nostalgia for deeds and thoughts, abduct their soul
7. Create an exterior center: a country, a landscape, tie your thoughts to space
8. Maintain an artificial hate to someone: a peoples, a city, an individual, a memory
9. Love the force after each dream: be brutal after everything which is pure, sublime
10. Learn a tip of the soul: conquer the soul states
11. Don't learn anything from human: only nature is the mistress of doubts
12. Cancel your fear by moving: every time you sit, things are quiet and nothing calls us
13. Make a system out of delusions"
"Between an ordinary man and an ordinary woman, the woman is heartily superior. Between a superior man and a superior woman, the man is infinitely more nuanced, more profound and more differentiated. An ordinary man is always neutral, lacking any personal accent, specific reactions. Therefore a woman, regardless of her inferiority, takes out from her sexual deficiencies, interesting reactions, a game without interior signification, but extremely differentiated in exterior."
January 12, 2020
In Praise of "Le Livre des Leurres". Reflexive tone. Deep and with an inner beauty. For me this sad philosopher showed up here as someone who will remain. Inspite people critizising or laughing about him. For feeling temted or having said it, that thought of and about, suicide. Rachmaninof seem to have thought of too. Just another of so many others. Is truth he suffered for what could have been an endogene kind of Depression and so a chronified one. And of cronic insomnia too. This lonely night walker (for he couldn't sleep) manage to wrote deep and poetic sort of thoughts somehow. To channelise it maybe? Instead, some of his contemporary French colleague Philosophers appeared in media as having commited the fearful suicide he wrote about. Guess many think that what he wrote made him easier to bear his burden. Or simply to better withstand life. Althuser went mad and killed his wife, before. Gilles Deleuze comitted suicide. And so some may think he should not be studied or even forbiden from all Universitary Philosophical Credits and Careers in the whole planet. Poor Cioran. For he never comitted such. Died as we all do and have to, since we are born. In his case, he died of Alzheimer.
And now that he passed away; after having to fight bravely against something he was born with and so nor "guilty"of, he has to go on fighting against his "Criminal Negligence" Accusers. For having induced all of his readers, students, mates, friends and close to him people, to do what he never did. Cute and devious
philosopher. Do not read it. He seems to be an almost forbidden thinker or philosopher. And a quite important one of the past century. But there are critics who think he was a provoker too. One who used deep and obscure metaphores to lead You into abysses and dwells of Despair. And so the Nihilist Philosopher of Despair has to watch from other worlds how he is finally Accused as the sort of a suicide preacherman sect Leader he clearly never was. Nor did he ever tried to induce anyone to commit suicide. But it is as if his critics were telling you that if You read it, you should do it in a hidden, secret way. For he still is a Very Dangerous and dreadful thinker. You may kill yourself while reading it, You see? Obviously, I was trying to joke about those silly Cioran critics. This is one of the most beautiful, surprising, lucid and poetic books I've ever read. By the way, I don't remember to have read a single line about suicide. Not in this book. But it is truth he wrote about that somewhere. Is that a crime? For Camus wrote about it also, and was awarded with the Nobel Price. Oh, and eventually, if You read him, please, do it in French Language for it was his beloved adoptive Language and it happens that he managed it masterfully. As few. Poor fellow. May he Rest in Peace.
And now that he passed away; after having to fight bravely against something he was born with and so nor "guilty"of, he has to go on fighting against his "Criminal Negligence" Accusers. For having induced all of his readers, students, mates, friends and close to him people, to do what he never did. Cute and devious
philosopher. Do not read it. He seems to be an almost forbidden thinker or philosopher. And a quite important one of the past century. But there are critics who think he was a provoker too. One who used deep and obscure metaphores to lead You into abysses and dwells of Despair. And so the Nihilist Philosopher of Despair has to watch from other worlds how he is finally Accused as the sort of a suicide preacherman sect Leader he clearly never was. Nor did he ever tried to induce anyone to commit suicide. But it is as if his critics were telling you that if You read it, you should do it in a hidden, secret way. For he still is a Very Dangerous and dreadful thinker. You may kill yourself while reading it, You see? Obviously, I was trying to joke about those silly Cioran critics. This is one of the most beautiful, surprising, lucid and poetic books I've ever read. By the way, I don't remember to have read a single line about suicide. Not in this book. But it is truth he wrote about that somewhere. Is that a crime? For Camus wrote about it also, and was awarded with the Nobel Price. Oh, and eventually, if You read him, please, do it in French Language for it was his beloved adoptive Language and it happens that he managed it masterfully. As few. Poor fellow. May he Rest in Peace.
April 14, 2021
Simt cum îmi pierd materia, cum cad rezistenţele fizice şi cum mă topesc armoniile şi ascensiunile unor melodii interioare. O senzaţie difuză, un sentiment inefabil mă reduc la o sumă nedeterminată de vibraţii, de rezonanţe intime şi de sonorităţi învăluitoare.
Tot ce am crezut în mine individuat, izolat într-o singurătate materială, fixat într-o consistenţă fizică şi determinat într-o structură rigidă, pare a se fi rezolvat într-un ritm de o seducătoare fascinaţie şi de o fluiditate insesizabilă. Cum aş putea prin cuvinte să descriu cum cresc melodiile, cum vibrează tot corpul, integrat într-o universalitate de vibraţii, evoluând în sinuozităţi atrăgătoare, cu farmec de irealitate aeriană? Am pierdut în momentele de muzicalizare interioară atracţia înspre materialităţi grele, am pierdut substanţa minerală, acea împietrire care mă lega de o fatalitate cosmică, pentru a mă avânta în spaţiul cu miraje, fără a avea conştiinţa iluziei lor, şi cu visuri, fără să mă doară irealitatea lor. Şi nimeni nu va înţelege vraja irezistibilă a melodiilor interioare, nimeni nu va simţi exaltarea şi beatitudinea, dacă nu se va bucura de această irealitate, dacă nu va iubi visul mai mult decât o evidenţă. Starea muzicală nu este o iluzie, fiindcă nici o iluzie nu poate da o certitudine de o aşa amploare, şi nici o senzaţie organică – de absolut, de trăire incomparabilă, semnificativă prin sine şi expresivă în esenţa sa. În aceste clipe când răsuni în spaţiu şi când spaţiul răsună în tine, în aceste momente de torent sonor, de posesie integrală a lumii, nu pot să mă întreb decât pentru ce întreagă această lume nu sunt eu? Nimeni n-a încercat cu intensitate, cu o nebună şi cu o incomparabilă intensitate, sentimentul muzical al existenţei, dacă n-a avut dorinţa acestei absolute exclusivităţi, dacă n-a fost de un iremediabil imperialism metafizic, când ar dori spargerea oricăror graniţe care separă lumea de eu. Starea muzicală asociază, în individ, egoismul absolut cu cea mai înaltă generozitate. Vrei să fii numai tu, dar nu pentru un orgoliu meschin, ci pentru o voinţă supremă de unitate, pentru spargerea barierelor individuaţiei, nu în sensul de dispariţie a individului, ci de dispariţie a condiţiilor limitative impuse de existenţa acestei lumi. Cine n-a avut senzaţia dispariţiei lumii, ca realitate limitativă, obiectivă şi detaşată, cine n-a avut senzaţia unei absorbiri a acestei lumi în elanurile lui muzicale, trepidaţia şi vibraţia lui, acela nu va înţelege niciodată semnificaţia acelei trăiri în care totul se reduce la o universalitate sonoră, continuă, ascensională, cu evoluţii spre înălţimi, într-un haos plăcut. Şi ce este starea muzicală decât un haos plăcut, ale cărui ameţeli sunt beatitudini şi ale cărui ondulaţii sunt încântări?
Tot ce am crezut în mine individuat, izolat într-o singurătate materială, fixat într-o consistenţă fizică şi determinat într-o structură rigidă, pare a se fi rezolvat într-un ritm de o seducătoare fascinaţie şi de o fluiditate insesizabilă. Cum aş putea prin cuvinte să descriu cum cresc melodiile, cum vibrează tot corpul, integrat într-o universalitate de vibraţii, evoluând în sinuozităţi atrăgătoare, cu farmec de irealitate aeriană? Am pierdut în momentele de muzicalizare interioară atracţia înspre materialităţi grele, am pierdut substanţa minerală, acea împietrire care mă lega de o fatalitate cosmică, pentru a mă avânta în spaţiul cu miraje, fără a avea conştiinţa iluziei lor, şi cu visuri, fără să mă doară irealitatea lor. Şi nimeni nu va înţelege vraja irezistibilă a melodiilor interioare, nimeni nu va simţi exaltarea şi beatitudinea, dacă nu se va bucura de această irealitate, dacă nu va iubi visul mai mult decât o evidenţă. Starea muzicală nu este o iluzie, fiindcă nici o iluzie nu poate da o certitudine de o aşa amploare, şi nici o senzaţie organică – de absolut, de trăire incomparabilă, semnificativă prin sine şi expresivă în esenţa sa. În aceste clipe când răsuni în spaţiu şi când spaţiul răsună în tine, în aceste momente de torent sonor, de posesie integrală a lumii, nu pot să mă întreb decât pentru ce întreagă această lume nu sunt eu? Nimeni n-a încercat cu intensitate, cu o nebună şi cu o incomparabilă intensitate, sentimentul muzical al existenţei, dacă n-a avut dorinţa acestei absolute exclusivităţi, dacă n-a fost de un iremediabil imperialism metafizic, când ar dori spargerea oricăror graniţe care separă lumea de eu. Starea muzicală asociază, în individ, egoismul absolut cu cea mai înaltă generozitate. Vrei să fii numai tu, dar nu pentru un orgoliu meschin, ci pentru o voinţă supremă de unitate, pentru spargerea barierelor individuaţiei, nu în sensul de dispariţie a individului, ci de dispariţie a condiţiilor limitative impuse de existenţa acestei lumi. Cine n-a avut senzaţia dispariţiei lumii, ca realitate limitativă, obiectivă şi detaşată, cine n-a avut senzaţia unei absorbiri a acestei lumi în elanurile lui muzicale, trepidaţia şi vibraţia lui, acela nu va înţelege niciodată semnificaţia acelei trăiri în care totul se reduce la o universalitate sonoră, continuă, ascensională, cu evoluţii spre înălţimi, într-un haos plăcut. Şi ce este starea muzicală decât un haos plăcut, ale cărui ameţeli sunt beatitudini şi ale cărui ondulaţii sunt încântări?
May 7, 2021
El libro de las quimeras de Emil Cioran.
Joven, con apenas 24 años escribe este libro, con la mordacidad y veneno que lo caracterizará en toda su obra vapulea desde el hombre mismo hasta la sociedad, se ven ciertos rasgos, quizá misóginos; quizá por su edad o época (hay que ver el contexto) empuña la disyuntiva extrema de que la mujer es, en sí, más simple que el hombre, al mismo tiempo las ve como un ente al que le es más forzoso hallar "la santidad". Habla sin tapujos de santos, como en su vida prefiere ser uno más; hasta un idiota a convertirse en uno y a su vez se deleita con Santa Elena, a la cual admira con devoción.
También se presentan las siempre acuciantes obsesiones y tormentos que explayará a lo largo de su obra. Se ve lúcido y reniega "de serlo", prefiere la imbecilidad; culto como es hablara de su gusto refinado en música clásica y nos dará su opinión sobre Bach, Vivaldi, Mozart. Este último lo comparará con lo sublime, quinta esencia de la elevación del hombre a través del arte; porque, en detrimento, las plásticas y lienzos le resultan menos exuberantes que la contemplación sonora.
También rabiará, como un lector de su obra notará, del hombre. Está en la problemática del idiota y del sabio, como dije anteriormente preferirá al primero pero su ímpetu lo empujara en mayor o menor grado al segundo causándole dolores de cabeza. Un libro altamente recomendado con el matiz excepcional del asunto de la mujer, que habrá que entenderlo por contexto socio-histórico.
Joven, con apenas 24 años escribe este libro, con la mordacidad y veneno que lo caracterizará en toda su obra vapulea desde el hombre mismo hasta la sociedad, se ven ciertos rasgos, quizá misóginos; quizá por su edad o época (hay que ver el contexto) empuña la disyuntiva extrema de que la mujer es, en sí, más simple que el hombre, al mismo tiempo las ve como un ente al que le es más forzoso hallar "la santidad". Habla sin tapujos de santos, como en su vida prefiere ser uno más; hasta un idiota a convertirse en uno y a su vez se deleita con Santa Elena, a la cual admira con devoción.
También se presentan las siempre acuciantes obsesiones y tormentos que explayará a lo largo de su obra. Se ve lúcido y reniega "de serlo", prefiere la imbecilidad; culto como es hablara de su gusto refinado en música clásica y nos dará su opinión sobre Bach, Vivaldi, Mozart. Este último lo comparará con lo sublime, quinta esencia de la elevación del hombre a través del arte; porque, en detrimento, las plásticas y lienzos le resultan menos exuberantes que la contemplación sonora.
También rabiará, como un lector de su obra notará, del hombre. Está en la problemática del idiota y del sabio, como dije anteriormente preferirá al primero pero su ímpetu lo empujara en mayor o menor grado al segundo causándole dolores de cabeza. Un libro altamente recomendado con el matiz excepcional del asunto de la mujer, que habrá que entenderlo por contexto socio-histórico.
This entire review has been hidden because of spoilers.
April 13, 2012
Este es el primer libro de Cioran que leo, la primera parte del libro fue como mantener una conversación con alguien que descubres conoce las inquietudes que habitan en tus pensamientos más profundos. Desde ese punto de vista fue un choque realmente productivo, hubo momentos en que lo leí como se lee a un sabio o a un maestro de quien aprendes la lectura de los mapas del alma. Quizás luego del impacto de la primera parte mucho de lo que expresa continúa en lo ya expuesto y su lectura se torna redundante. La excepción a esto se da al llegar al final, donde el autor indaga en temas como la filosofía o la santidad que hacen interesante nuevamente al libro.
November 5, 2013
Un libro de aforismos que creo todo aquel que sienta insoportable la existencia debe de leer. Cioran, nada más.
May 26, 2016
One of the best things I've ever read in my life.
March 8, 2020
Great. Might write a review later.
December 27, 2023
Im Unterschied zu Auf den Gipfeln der Verzweiflung thematisiert Cioran in diesem Werk deutlich stärker die Gefühle, die Sicht und das Leben eines Heiligen oder Beinahe-Heiligen, was öfter in langatmigen, rätselhaften Beschreibungen entartet und mit denen ich infolge nicht viel anfangen konnte. Nichtdestotrotz legt Cioran auch hier wieder viele seiner existenziellen Gefühle dar, darunter tiefgreifender Ekel, ekstatische Liebe zum Leben und zu anderen Menschen, finstere Einsamkeit, unendliche Unruhe/Schwermut, und bohrende Verzweiflung. Auch Entsagung und Opfertum sowie die Musik gewinnen hier größere Aufmerksamkeit.
Alles in allem eine sehr spannende Lektüre - ich schätze für jede und jeden, der durch Vergleich sein eigenes Gefühlsleben erforschen möchte und/oder meisterhafte lyrische Prosa schätzt! Jede Person, die Ciorans Auf den Gipfeln der Verzweiflung liebte, wird, wenn auch dieses Mal nicht jede Seite, Das Buch der Täuschungen lieben.
Über Ekel
- Eine Phänomenologie, wie sich Ekel, Lebensüberdruss, gar Menschenhass, in sozialer Interaktion manifestiert: “Du lebst dann mit allen Fasern die Bitterkeiten dieses mörderischen Ekels, der dich tiefer durchzuckt als das Grausen und tiefer durchbohrt als eine Obsession, sich schneller einschleicht als die Unruhe und heftiger rast als Verzweiflung, so das du nicht mehr unterscheiden kannst, ob das Erlebte Leben und das Befürchtete Tod ist. […] Von allem, was dir lieb ist, angewidert sein! Mit einem Mal erscheinen Wese, die due liebst, für die du dich sonst aufopferst, entstellt, bisweilen abscheulich, stets ungenügend, beschränkt, gemein. Wo wir einst Zartheit gesehen hatten, erblicken wir nunmehr Vulgarität, und statt des Edelsinns unheilbare Plattheit. Das Unsägliche unseres Hingezogenseins zu anderen Wesen büßt seine rätselhafte Tiefe ein, um durch die Vision eines ausdruckslosen, leeren und wüsten Wesens ersetzt zu werden. Der Abscheu kompromittiert das Mysterium der Beziehungen und löst die impliziten oder geheimen Bedeutungen auf, die sich aus dem Einssein der Menschen herleiten. Die Gebärde eines geliebten Wesens, die du ehemals geschätzt. die Worte, in welchen du ein Zucken aufgespürt, die zärtlichen Tonarten der Stimme oder die einhüllenden Blicke, in denen du seelische Nuancen unterschieden hast, eine Vielfalt inniger Liebreize, das heißt alles, was dich unwiderstehlich bestrickt und betört hat, erscheint dir unversehens heillos seicht, betrüblich vulgär, bedeutungslos bis zur Raserei. Deine vormalige Hingebung, die rückhaltlose Liebe, Bewunderung und Anteilnahme, der Elan, der verborgene Tugenden und Vorzüge entdeckte, zerfasern in einen Seelennebel, in eine beängstigende Dämmerung des Wesens, das in seiner Vernebelung außerstande ist, das Licht des Anderen zu schauen, sondern nur jämmerliche Ausdruckslosigkeit, kalte und hohle Schalheit. Und wie sollte dieser Abscheu dich nicht schmerzen […]” (S. 35f.)
- “Je tiefer du einen Menschen durchschaust, desto näher rückst du einem fatalen Bruch mit ihm. Erkenntnis löst ein Wesen von dem andern und vernichtet das Fünkchen Geheimnis, das jede Existenz birgt, so seicht sie auch sein mag. […] jede Erkenntnis ist Verlust: an Wesen, an Sein.” (S. 37)
Über Liebe
- Eine Strategie gegen Liebeskummer: “Wenn das Verlangen nach unermesslichen Küssen dich ergreift, versuche, um nicht in die Unruhe eines Willens, der nicht weiß, was er will, und in eine zermalmende Verwirrung von widersprüchlichen Empfindungen zu verfallen, deinen Überschuss an Energie und nervlicher Anspannung im Rennen oder in rhythmischen Gehen zu verbrauchen. Wenn die Liebe dich brennt, weil sie zu viel fordert, befreie dich mit anderen Methoden, auf anderen Wegen. Rase ziellos durch Straßen oder Wälder und zerstreue durch das Rennen die unmöglich zu verwirklichende Obsession. Verausgabe mit jedem Schritt einen Kuss von den Tausenden, die du geben wolltest, und im Fortschreiten der Erschöpfung vergiss alle Weiber, welche deine Liebe zu umklammern wünschte. Es sollen die Küsse von dir abfallen wie Blütenblätter einer sturmgepeitschten, nicht von einer Herbstblume. Diese Zerstreuung darf aber nicht einer Niederlage gleichen und auch keiner Entsagung.” (S. 49)
- “Unter denen, die sich vom Leben abkehren und es verschmähen, gibt es keinen einzigen, der es nicht geliebt hat oder nicht lieben würde.” (S. 103) Lebensüberdruss hängt also mit einer tiefgreifenden Lebensverbundenheit zusammen, welche entweder in Überdruss oder Liebe umschlägt.
- “Der letzte Zustand der Liebe beweist uns, wie einsam wir auch dann sind, wenn wir lieben, und wie nichts von äußeren Objekten abhängt, sondern von der Höhe unserer Gefühle.” (S. 55)
Über Einsamkeit
- Ein Appell an die Einsamen: “DEN EINSAMSTEN. — Ich wende mich an euch, an alle, die ihr wißt, bis wohin des Menschen Einsamkeit sich erstreckt, wie weit die Trübsal, zu sein, euch das Leben verdüstern und wie tief das Erzittern des Wesens diese Welt erschüttern kann. Aber ich richte mich nicht an euch, um zu erfahren, was auch ich erlebe, sondern vielmehr um unsere Einsamkeiten zu vereinen. Brüder in den Augenblicken der Verzweiflung, der verborgenen Trauer und unvergossener Tränen, uns alle eint die rasende Flucht vor dem Leben, das Grauen, zu leben, die Zaghaftigkeit unseres Irrsinns. Vor allzu viel Einsamkeit haben wir verzagt und vergessen zu leben, weil wir zuviel über das Leben grübeln. Sollten uns denn nicht alle unsere Einsamkeiten nur zum Tode und alle Enttäuschungen nur zur Entsagung geführt haben? […] Brüder in der Verzweiflung, haben wir denn die Kraft unserer Einsamkeiten vergessen? […] Welchen Sinn hat unsere Einsamkeit, wenn sie nicht höchste Eroberung ist, wenn wir nicht alles durch sie bezwingen? […]” (S. 32f.)
- Eine Hymne an die Einsamkeit: “ZUFLÜSTERUNGEN AN DIE EINSAMKEIT: […] hast du mich nicht gelehrt, dass meine Verachtung die Ausdehnung der Liebe erreichen sollte? Verachtung aus der Ferne ist dein Gesetz, Einsamkeit, Verachtung der Höhen, der von deiner Liebe emporgehobenen Gipfel. […] Deine Liebkosungen habe ich gefühlt, als meine rauhe, bittere und trübsalsschwere Stimme dir zuflüsterte: Ich bin ein All von Reue. Warum hast du, die du nichts vergibst, mir die Schwäche eines solchen Geständnisses gestattet? Du hättest mir meine Gebeine zertrümmern, meine Zunge festnageln, meinen Blick rauben sollen. Denn ich will nicht im Wesen sein, was ich nicht im Gedanken bin. Und sooft mich die Gedanken verlassen haben, bin ich nicht im Gedanken gewesen. Flöße meinen Gedanken Lebensverbundenheit ein und erinnere sie in den großen Stunden an mich. Aber tröste mich nicht, wenn ich schwach und zermürbt und betrübt bin. Dann will ich dich gestreng, unerbitterlich und unbarmherzig. Versenge mir die die Sohlen, wenn ich meine Seele vergraben will, durchbohre mein Herz, wenn es süßlich ist. Zerreiße mein Fleisch, wenn es sich im Vergessen wiegt, und mache die Zähren ätzend wie Gift. Dir vertraue ich meine Seele an, o Einsamkeit, und in deinen Himmeln möchte ich sie eingraben.” (S. 106)
Über die Nähe zum Leben (Vitalismus)
- “Verzweifeltsein ist das fruchtbarste Gefühl, mit dem alles anfängt. Und was ist alles? Leidenschaft für den Schmerz.” (S. 102)
- “Greifen wir das Leben in seinen Wurzeln an, auf dass sich in absoluter Schöpfung eine andere Welt unserer Ekstase offenbare. Lieber des Lebens Wurzelwerk ausrotten, als weiterhin den Saft aus verrotteten Wurzeln einzusaugen. In euch wird so viel Kraft sein, dass ein anderer Saft, wenn ihr das Leben aus seiner schmutzigen und morschen Umwelt entwurzelt, seinen Pulsschlag wärmen wird. Verwurzeln wir das Leben in der Sonne, und Licht sei unser Lebenssaft.” (S. 79)
- “Wenn das Bewusstsein unserer Berufung uns nicht versengt, verdienen wir weder Leben noch Tod. Ich begreife nicht, wie es in dieser Welt gleichgültige Menschen, nicht zergrämte Seelen, nicht brennende Herzen, nicht schwingende Empfindungen, nicht weinende Tränen geben kann. Zuschauen müsste verpönt sein, und alle jene, die aus der Distanz eine Tugend machen, dürfen nicht zugelassen werden. […] Irrig sind Wahrheiten, die nicht durchbohren, und nichtig Prinzipien, die nicht brennen. Unsere Wahrheiten müssen zu Visionen und unsere Prinzipien zu Prophetien werden. Worte seinen Flammen und Blitze Argumente. Haben wir denn noch Zeit zu verlieren mit Beweisen, Argumenten und Überzeugungen?” (S. 74)
- “[W]ir sind nicht Menschen, die im Schatten eines Baumes an einem Sommernachmittag einschlafen! Unendlich Schauder sollen unser Wesen durchzucken, und unsere Seele sei ein uferloses Flammenmeer; sengend seien unsere Taumel und bebend die Ekstasen; alles brodle in einer Wallung, und wie ein Vulkan sollen wir ausbrechen uns uns verströmen.” (S. 66)
Über Denken und Gedanken
- “Das Denken vermag die Widersprüche der Seele nicht zu lösen. Im linearen Denken spiegeln sich die Gedanken ineinander wider, anstatt ein Schicksal zu spiegeln.” (S. 138f.)
- “Das Denken, das nicht den Kampf eines Daseins zum Ausdruck bringt, ist leere Theorie. Ohne Schicksal zu denken, ist das Los des theoretischen Menschen. **Theorien ersinnen alle jene, die nicht sich selbst und diese Welt verändern wollen. […] Dämpfe sollen aus den Gedanken hervordringen, aus Ideen Funken, aus Erkenntnissen Flammen! Andere Dimensionen sollen die Dinge mit dem Fieber dieses Denkens durchglühen. Dessen Wille zur Umwandlung der Welt wälze die sichtbare und unsichtbare Ordnung um. Der Wirbelsturm dieser Gedanken schlage in die Gesetze der Natur ein, vertiefe den Weltgrund und erhöhe die Weltsäulen.” (S. 132f)
- “Irrig sind Wahrheiten, die nicht durchbohren, und nichtig Prinzipien, die nicht brennen. Unsere Wahrheiten müssen zu Visionen und unsere Prinzipien zu Prophetien werden. Worte seinen Flammen und Blitze Argumente. Haben wir denn noch Zeit zu verlieren mit Beweisen, Argumenten und Überzeugungen?” (S. 74)
- “Der Gedanke muss ätzen wie ein Gifttropfen oder innig sein wie eine Engelsträne.” (S. 228)
- “Die tiefsten und teuersten Gedanken sind jene, bei denen wir bereuen, keine Tränen zu vergießen.” (S. 48)
- Passend zum Gebot des Skeptizismus “Jeder Wahrheit widerstehn . . .” (S. 146), heißt es: “Wahnsinn sei unsere einzige Weisheit. […] Unser Wahnsinn muss darin bestehen, dass wir die Gewissheiten zertreten, die in uns aufkeimen, ohne dass wir sie herbeigewünscht hätten.” (S. 44f.)
- “die Reue, das Leben nicht bedingungslos lieben zu können, die Reue, immer noch an gewissen Lebenswahrheiten, an Vorurteilen zu hängen.” (S. 157)
- Gedanken in der Nacht: “Warum keimen Gedanken unter heiterem Himmel so schwer? Es gibt nur Gedanken in der Nacht. Und sie haben eine geheime Genauigkeit, einen beklemmenden Lakonismus; die Gedanken in der Nacht sind Gedanken ohne Berufung.” (S. 153)
- “Ich bin wie ein Erhängter, der nicht weiß, woran er hängt. Vielleicht an seinem Bewusstsein […] aufgehängt im Nichts.” (S. 139)
- “Habt ihr das Bild der Reinheit im Blick ohne Wahrnehmung nicht erhascht, in dem widerspiegelnden und zurückstrahlenden, der Objekte ledigen Blick? Habt ihr niemals den Blick der Entenküken betrachtet, um Augen zu sehen, in welchen der Himmel Himmel, das Wasser Wasser, die Blüte Blüte ist? Und habt ihr diese Augen nicht geliebt, welche die Objekte nicht entwenden, die Welt nicht rauben, um sie in sich einzuschmelzen.” (S. 100)
Über Philosophie und Philosophen
- Philosophen sind unpersönlich denkende Menschen: “Wer die Philosophie nicht überwindet, scheint mir besiegt zu sein. Dein ganzes Leben unter den Philosophen zu verharren bedeutet, ewig in der Mitte zu bleiben, in der Mediokrität wie in einem Schicksal zu versinken. Es gibt nur eine einzige Definition der Philosophie: Unruhe unpersönlicher Menschen.” (S. 166)
- “Schmerzlich, aber wahr: Ihr könnt so viele Philosophen lesen, wie ihr wollt, aber ihr werdet nie fühlen, dass ihr andere Menschen werdet.” (S. 167)
- “Wahrlich, die Philosophie verfügt über keinerlei Wahrheit. Doch wird niemand die Welt der Wahrheiten betreten, wenn er die Philosophie nicht durchschritten hat.” (S. 164)
- “Mir scheint oftmals, dass der allerletzte Poet mehr weiß als der größte Philosoph.” (S. 164)
- Leiden
- Die Paradoxie des Leidens: “Leiden ist die höchste Art und Weise, die Welt ernst zu nehmen. Je weiter das Leiden indessen wächst, desto besser verstehen wir, dass die Welt es nicht verdient, ernstgenommen zu werden. Dergestalt entsteht der Konflikt zwischen den Leidensempfindungen, welche den äußeren Ursachen und der Außenwelt absoluten Wert beilegen, und der aus dem Leiden erwachsenen theoretischen Perspektive, für welche die Welt nichtig ist. Aus dieser Paradoxie des Leidens gibt es keinerlei Entrinnen.” (S. 126) Also einerseits lehrt Leid Leichtigkeit, andererseits ist es so, je leichter wir das Leben nehmen, desto weiter entfernen wir uns von dem Diesseits, auf das es ankommt.
- “Die Nichtigkeit dieser Welt, in der sich das Leiden als Wirklichkeit durchsetzt, wandelt die Negativität in ein Gesetz um. Je trügerischer das Sein der Welt erscheint, desto wirklicher wird das Leiden als dessen Ausgleichung.” (S.21)
- “Dem Leben mehr abringen, als es herzugeben vermag, ist eine Unmöglichkeit, welche nur das Erleiden verwirklicht.” (S. 65)
Über Verschiedenes
- Über pessimistische Bücher: “Du erreichst einen Zustand im Leben, in dem jedes pessimistische Buch dich erregt und empört. Es gibt in ihnen zuviel Indiskretion; sie enthüllen allzu viele Intimitäten, schonen allzu wenig die Lebensscham und vergewaltigen allzu viele Virginitäten der Schöpfung.” (S. 163)
- “Da mir göttliche Glorie versagt ist, muss es mir gleichgültig sein, ob ich hienieden Würdenträger werde oder Bordellwächter.” (S. 216)
- “Es gibt tatsächlich Augenblicke der bis zum Irrsinn gesteigerten Vision , die Zeit, Bewegung, Atmung aufhebt. Wie lassen sich diese denn noch überbieten? Die alles umfassende Ekstase gibt uns dem Beben preis und wirft uns ins Nichts. Kosmischer Hass gebiert das Allnichts. Zertrümmere an Felsen deine Stirn!” (S. 224)
- Beschreibung einer vom Leben gezeichneten Person: “Verweinte Augen, die keine Tränen vergossen; starrer Blick, der alles sah; gegenüber Leiden gelassenes Lächeln; schmerzlicher Stolz in der Trübsal; Gesicht als Maske der Enttäuschung; abstrakter Mund von bezwungener Sinnlichkeit; Ausdruck von Berufung und Übermüdung; durchscheinende Hände, Dinge durchsiebend; andern Geheimnissen offene Blässe – Zittern eines in Erinnerungen Irrenden.” (S. 160)
Alles in allem eine sehr spannende Lektüre - ich schätze für jede und jeden, der durch Vergleich sein eigenes Gefühlsleben erforschen möchte und/oder meisterhafte lyrische Prosa schätzt! Jede Person, die Ciorans Auf den Gipfeln der Verzweiflung liebte, wird, wenn auch dieses Mal nicht jede Seite, Das Buch der Täuschungen lieben.
Über Ekel
- Eine Phänomenologie, wie sich Ekel, Lebensüberdruss, gar Menschenhass, in sozialer Interaktion manifestiert: “Du lebst dann mit allen Fasern die Bitterkeiten dieses mörderischen Ekels, der dich tiefer durchzuckt als das Grausen und tiefer durchbohrt als eine Obsession, sich schneller einschleicht als die Unruhe und heftiger rast als Verzweiflung, so das du nicht mehr unterscheiden kannst, ob das Erlebte Leben und das Befürchtete Tod ist. […] Von allem, was dir lieb ist, angewidert sein! Mit einem Mal erscheinen Wese, die due liebst, für die du dich sonst aufopferst, entstellt, bisweilen abscheulich, stets ungenügend, beschränkt, gemein. Wo wir einst Zartheit gesehen hatten, erblicken wir nunmehr Vulgarität, und statt des Edelsinns unheilbare Plattheit. Das Unsägliche unseres Hingezogenseins zu anderen Wesen büßt seine rätselhafte Tiefe ein, um durch die Vision eines ausdruckslosen, leeren und wüsten Wesens ersetzt zu werden. Der Abscheu kompromittiert das Mysterium der Beziehungen und löst die impliziten oder geheimen Bedeutungen auf, die sich aus dem Einssein der Menschen herleiten. Die Gebärde eines geliebten Wesens, die du ehemals geschätzt. die Worte, in welchen du ein Zucken aufgespürt, die zärtlichen Tonarten der Stimme oder die einhüllenden Blicke, in denen du seelische Nuancen unterschieden hast, eine Vielfalt inniger Liebreize, das heißt alles, was dich unwiderstehlich bestrickt und betört hat, erscheint dir unversehens heillos seicht, betrüblich vulgär, bedeutungslos bis zur Raserei. Deine vormalige Hingebung, die rückhaltlose Liebe, Bewunderung und Anteilnahme, der Elan, der verborgene Tugenden und Vorzüge entdeckte, zerfasern in einen Seelennebel, in eine beängstigende Dämmerung des Wesens, das in seiner Vernebelung außerstande ist, das Licht des Anderen zu schauen, sondern nur jämmerliche Ausdruckslosigkeit, kalte und hohle Schalheit. Und wie sollte dieser Abscheu dich nicht schmerzen […]” (S. 35f.)
- “Je tiefer du einen Menschen durchschaust, desto näher rückst du einem fatalen Bruch mit ihm. Erkenntnis löst ein Wesen von dem andern und vernichtet das Fünkchen Geheimnis, das jede Existenz birgt, so seicht sie auch sein mag. […] jede Erkenntnis ist Verlust: an Wesen, an Sein.” (S. 37)
Über Liebe
- Eine Strategie gegen Liebeskummer: “Wenn das Verlangen nach unermesslichen Küssen dich ergreift, versuche, um nicht in die Unruhe eines Willens, der nicht weiß, was er will, und in eine zermalmende Verwirrung von widersprüchlichen Empfindungen zu verfallen, deinen Überschuss an Energie und nervlicher Anspannung im Rennen oder in rhythmischen Gehen zu verbrauchen. Wenn die Liebe dich brennt, weil sie zu viel fordert, befreie dich mit anderen Methoden, auf anderen Wegen. Rase ziellos durch Straßen oder Wälder und zerstreue durch das Rennen die unmöglich zu verwirklichende Obsession. Verausgabe mit jedem Schritt einen Kuss von den Tausenden, die du geben wolltest, und im Fortschreiten der Erschöpfung vergiss alle Weiber, welche deine Liebe zu umklammern wünschte. Es sollen die Küsse von dir abfallen wie Blütenblätter einer sturmgepeitschten, nicht von einer Herbstblume. Diese Zerstreuung darf aber nicht einer Niederlage gleichen und auch keiner Entsagung.” (S. 49)
- “Unter denen, die sich vom Leben abkehren und es verschmähen, gibt es keinen einzigen, der es nicht geliebt hat oder nicht lieben würde.” (S. 103) Lebensüberdruss hängt also mit einer tiefgreifenden Lebensverbundenheit zusammen, welche entweder in Überdruss oder Liebe umschlägt.
- “Der letzte Zustand der Liebe beweist uns, wie einsam wir auch dann sind, wenn wir lieben, und wie nichts von äußeren Objekten abhängt, sondern von der Höhe unserer Gefühle.” (S. 55)
Über Einsamkeit
- Ein Appell an die Einsamen: “DEN EINSAMSTEN. — Ich wende mich an euch, an alle, die ihr wißt, bis wohin des Menschen Einsamkeit sich erstreckt, wie weit die Trübsal, zu sein, euch das Leben verdüstern und wie tief das Erzittern des Wesens diese Welt erschüttern kann. Aber ich richte mich nicht an euch, um zu erfahren, was auch ich erlebe, sondern vielmehr um unsere Einsamkeiten zu vereinen. Brüder in den Augenblicken der Verzweiflung, der verborgenen Trauer und unvergossener Tränen, uns alle eint die rasende Flucht vor dem Leben, das Grauen, zu leben, die Zaghaftigkeit unseres Irrsinns. Vor allzu viel Einsamkeit haben wir verzagt und vergessen zu leben, weil wir zuviel über das Leben grübeln. Sollten uns denn nicht alle unsere Einsamkeiten nur zum Tode und alle Enttäuschungen nur zur Entsagung geführt haben? […] Brüder in der Verzweiflung, haben wir denn die Kraft unserer Einsamkeiten vergessen? […] Welchen Sinn hat unsere Einsamkeit, wenn sie nicht höchste Eroberung ist, wenn wir nicht alles durch sie bezwingen? […]” (S. 32f.)
- Eine Hymne an die Einsamkeit: “ZUFLÜSTERUNGEN AN DIE EINSAMKEIT: […] hast du mich nicht gelehrt, dass meine Verachtung die Ausdehnung der Liebe erreichen sollte? Verachtung aus der Ferne ist dein Gesetz, Einsamkeit, Verachtung der Höhen, der von deiner Liebe emporgehobenen Gipfel. […] Deine Liebkosungen habe ich gefühlt, als meine rauhe, bittere und trübsalsschwere Stimme dir zuflüsterte: Ich bin ein All von Reue. Warum hast du, die du nichts vergibst, mir die Schwäche eines solchen Geständnisses gestattet? Du hättest mir meine Gebeine zertrümmern, meine Zunge festnageln, meinen Blick rauben sollen. Denn ich will nicht im Wesen sein, was ich nicht im Gedanken bin. Und sooft mich die Gedanken verlassen haben, bin ich nicht im Gedanken gewesen. Flöße meinen Gedanken Lebensverbundenheit ein und erinnere sie in den großen Stunden an mich. Aber tröste mich nicht, wenn ich schwach und zermürbt und betrübt bin. Dann will ich dich gestreng, unerbitterlich und unbarmherzig. Versenge mir die die Sohlen, wenn ich meine Seele vergraben will, durchbohre mein Herz, wenn es süßlich ist. Zerreiße mein Fleisch, wenn es sich im Vergessen wiegt, und mache die Zähren ätzend wie Gift. Dir vertraue ich meine Seele an, o Einsamkeit, und in deinen Himmeln möchte ich sie eingraben.” (S. 106)
Über die Nähe zum Leben (Vitalismus)
- “Verzweifeltsein ist das fruchtbarste Gefühl, mit dem alles anfängt. Und was ist alles? Leidenschaft für den Schmerz.” (S. 102)
- “Greifen wir das Leben in seinen Wurzeln an, auf dass sich in absoluter Schöpfung eine andere Welt unserer Ekstase offenbare. Lieber des Lebens Wurzelwerk ausrotten, als weiterhin den Saft aus verrotteten Wurzeln einzusaugen. In euch wird so viel Kraft sein, dass ein anderer Saft, wenn ihr das Leben aus seiner schmutzigen und morschen Umwelt entwurzelt, seinen Pulsschlag wärmen wird. Verwurzeln wir das Leben in der Sonne, und Licht sei unser Lebenssaft.” (S. 79)
- “Wenn das Bewusstsein unserer Berufung uns nicht versengt, verdienen wir weder Leben noch Tod. Ich begreife nicht, wie es in dieser Welt gleichgültige Menschen, nicht zergrämte Seelen, nicht brennende Herzen, nicht schwingende Empfindungen, nicht weinende Tränen geben kann. Zuschauen müsste verpönt sein, und alle jene, die aus der Distanz eine Tugend machen, dürfen nicht zugelassen werden. […] Irrig sind Wahrheiten, die nicht durchbohren, und nichtig Prinzipien, die nicht brennen. Unsere Wahrheiten müssen zu Visionen und unsere Prinzipien zu Prophetien werden. Worte seinen Flammen und Blitze Argumente. Haben wir denn noch Zeit zu verlieren mit Beweisen, Argumenten und Überzeugungen?” (S. 74)
- “[W]ir sind nicht Menschen, die im Schatten eines Baumes an einem Sommernachmittag einschlafen! Unendlich Schauder sollen unser Wesen durchzucken, und unsere Seele sei ein uferloses Flammenmeer; sengend seien unsere Taumel und bebend die Ekstasen; alles brodle in einer Wallung, und wie ein Vulkan sollen wir ausbrechen uns uns verströmen.” (S. 66)
Über Denken und Gedanken
- “Das Denken vermag die Widersprüche der Seele nicht zu lösen. Im linearen Denken spiegeln sich die Gedanken ineinander wider, anstatt ein Schicksal zu spiegeln.” (S. 138f.)
- “Das Denken, das nicht den Kampf eines Daseins zum Ausdruck bringt, ist leere Theorie. Ohne Schicksal zu denken, ist das Los des theoretischen Menschen. **Theorien ersinnen alle jene, die nicht sich selbst und diese Welt verändern wollen. […] Dämpfe sollen aus den Gedanken hervordringen, aus Ideen Funken, aus Erkenntnissen Flammen! Andere Dimensionen sollen die Dinge mit dem Fieber dieses Denkens durchglühen. Dessen Wille zur Umwandlung der Welt wälze die sichtbare und unsichtbare Ordnung um. Der Wirbelsturm dieser Gedanken schlage in die Gesetze der Natur ein, vertiefe den Weltgrund und erhöhe die Weltsäulen.” (S. 132f)
- “Irrig sind Wahrheiten, die nicht durchbohren, und nichtig Prinzipien, die nicht brennen. Unsere Wahrheiten müssen zu Visionen und unsere Prinzipien zu Prophetien werden. Worte seinen Flammen und Blitze Argumente. Haben wir denn noch Zeit zu verlieren mit Beweisen, Argumenten und Überzeugungen?” (S. 74)
- “Der Gedanke muss ätzen wie ein Gifttropfen oder innig sein wie eine Engelsträne.” (S. 228)
- “Die tiefsten und teuersten Gedanken sind jene, bei denen wir bereuen, keine Tränen zu vergießen.” (S. 48)
- Passend zum Gebot des Skeptizismus “Jeder Wahrheit widerstehn . . .” (S. 146), heißt es: “Wahnsinn sei unsere einzige Weisheit. […] Unser Wahnsinn muss darin bestehen, dass wir die Gewissheiten zertreten, die in uns aufkeimen, ohne dass wir sie herbeigewünscht hätten.” (S. 44f.)
- “die Reue, das Leben nicht bedingungslos lieben zu können, die Reue, immer noch an gewissen Lebenswahrheiten, an Vorurteilen zu hängen.” (S. 157)
- Gedanken in der Nacht: “Warum keimen Gedanken unter heiterem Himmel so schwer? Es gibt nur Gedanken in der Nacht. Und sie haben eine geheime Genauigkeit, einen beklemmenden Lakonismus; die Gedanken in der Nacht sind Gedanken ohne Berufung.” (S. 153)
- “Ich bin wie ein Erhängter, der nicht weiß, woran er hängt. Vielleicht an seinem Bewusstsein […] aufgehängt im Nichts.” (S. 139)
- “Habt ihr das Bild der Reinheit im Blick ohne Wahrnehmung nicht erhascht, in dem widerspiegelnden und zurückstrahlenden, der Objekte ledigen Blick? Habt ihr niemals den Blick der Entenküken betrachtet, um Augen zu sehen, in welchen der Himmel Himmel, das Wasser Wasser, die Blüte Blüte ist? Und habt ihr diese Augen nicht geliebt, welche die Objekte nicht entwenden, die Welt nicht rauben, um sie in sich einzuschmelzen.” (S. 100)
Über Philosophie und Philosophen
- Philosophen sind unpersönlich denkende Menschen: “Wer die Philosophie nicht überwindet, scheint mir besiegt zu sein. Dein ganzes Leben unter den Philosophen zu verharren bedeutet, ewig in der Mitte zu bleiben, in der Mediokrität wie in einem Schicksal zu versinken. Es gibt nur eine einzige Definition der Philosophie: Unruhe unpersönlicher Menschen.” (S. 166)
- “Schmerzlich, aber wahr: Ihr könnt so viele Philosophen lesen, wie ihr wollt, aber ihr werdet nie fühlen, dass ihr andere Menschen werdet.” (S. 167)
- “Wahrlich, die Philosophie verfügt über keinerlei Wahrheit. Doch wird niemand die Welt der Wahrheiten betreten, wenn er die Philosophie nicht durchschritten hat.” (S. 164)
- “Mir scheint oftmals, dass der allerletzte Poet mehr weiß als der größte Philosoph.” (S. 164)
- Leiden
- Die Paradoxie des Leidens: “Leiden ist die höchste Art und Weise, die Welt ernst zu nehmen. Je weiter das Leiden indessen wächst, desto besser verstehen wir, dass die Welt es nicht verdient, ernstgenommen zu werden. Dergestalt entsteht der Konflikt zwischen den Leidensempfindungen, welche den äußeren Ursachen und der Außenwelt absoluten Wert beilegen, und der aus dem Leiden erwachsenen theoretischen Perspektive, für welche die Welt nichtig ist. Aus dieser Paradoxie des Leidens gibt es keinerlei Entrinnen.” (S. 126) Also einerseits lehrt Leid Leichtigkeit, andererseits ist es so, je leichter wir das Leben nehmen, desto weiter entfernen wir uns von dem Diesseits, auf das es ankommt.
- “Die Nichtigkeit dieser Welt, in der sich das Leiden als Wirklichkeit durchsetzt, wandelt die Negativität in ein Gesetz um. Je trügerischer das Sein der Welt erscheint, desto wirklicher wird das Leiden als dessen Ausgleichung.” (S.21)
- “Dem Leben mehr abringen, als es herzugeben vermag, ist eine Unmöglichkeit, welche nur das Erleiden verwirklicht.” (S. 65)
Über Verschiedenes
- Über pessimistische Bücher: “Du erreichst einen Zustand im Leben, in dem jedes pessimistische Buch dich erregt und empört. Es gibt in ihnen zuviel Indiskretion; sie enthüllen allzu viele Intimitäten, schonen allzu wenig die Lebensscham und vergewaltigen allzu viele Virginitäten der Schöpfung.” (S. 163)
- “Da mir göttliche Glorie versagt ist, muss es mir gleichgültig sein, ob ich hienieden Würdenträger werde oder Bordellwächter.” (S. 216)
- “Es gibt tatsächlich Augenblicke der bis zum Irrsinn gesteigerten Vision , die Zeit, Bewegung, Atmung aufhebt. Wie lassen sich diese denn noch überbieten? Die alles umfassende Ekstase gibt uns dem Beben preis und wirft uns ins Nichts. Kosmischer Hass gebiert das Allnichts. Zertrümmere an Felsen deine Stirn!” (S. 224)
- Beschreibung einer vom Leben gezeichneten Person: “Verweinte Augen, die keine Tränen vergossen; starrer Blick, der alles sah; gegenüber Leiden gelassenes Lächeln; schmerzlicher Stolz in der Trübsal; Gesicht als Maske der Enttäuschung; abstrakter Mund von bezwungener Sinnlichkeit; Ausdruck von Berufung und Übermüdung; durchscheinende Hände, Dinge durchsiebend; andern Geheimnissen offene Blässe – Zittern eines in Erinnerungen Irrenden.” (S. 160)
November 8, 2024
gatekeeping ts bro its pure gold lmfao
Cioran a scris un volum cu amăgiri hipnotizante , ispite voluptuoase precum carnea unui ghiocel decorată cu catifea neagră ...
" Numai suferința schimbă pe om "
" Nu există iubire care să te poată mângâia de scârba de tot ce există și tot ce nu există , de dezgustul pentru ființă și de dezgustul pentru neființă "
" orice cunoaștere este o pierdere "
" Care este începutul singurătăților noastre , dacă nu o iubire care n -a putut să se reverse și care esre hrana acestor singurătăți , daca nu atâtea iubiri închise în noi ? [...] Nu căutăm noi totul , fiindcă am pierdut ceva ? O singură ființă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic . "
" Diferența dintre mine și ceilalți oameni : eu am murit de nenumărate ori , pe când ei n-au murit niciodată . "
" Iubirea este o fugă de adevăr . Și iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul . Iubirea împotriva adevărului , iată o luptă pentru viață , pentru propriile extazuri și pentru propriile greșeli. "
" să vrei să uiți prezența în tine a ireparabilului . "
" Ori murim pe gândurile noastre , ori renunțăm la a mai gândi . Dacă a gândi nu este un sacrificiu , atunci pentru ce să mai gândim ? "
" Întristat este sufletul meu în lumea în care oamenii trâiesc spre a se face nefericiți unii pe alții .
Cum de există oameni care mai pot respira după ce au făcut pe alții nefericiți ? "
" Motto la o autobiografie : sunt un Raskolnikov fără scuza crimei . "
" sunt un univers de regrete "
" N-am păcătuit față de nimeni și față de nimic , dar am păcătuit față de tot , față de o ultimă rațiune . Aceasta este calea păcatului metafizic . "
De aceea , eu , cititorul , voi vedea infernul celor șovăielnici ://
" S-ar putea ca orice milă să fie inutilă și ineficace "
" suferința este un cerc , a cărui circumferință numai pe noi ne lasă afară . "
" Singurul lucru ce se poate iubi este viața , pe care o detest . "
Cioran a scris un volum cu amăgiri hipnotizante , ispite voluptuoase precum carnea unui ghiocel decorată cu catifea neagră ...
" Numai suferința schimbă pe om "
" Nu există iubire care să te poată mângâia de scârba de tot ce există și tot ce nu există , de dezgustul pentru ființă și de dezgustul pentru neființă "
" orice cunoaștere este o pierdere "
" Care este începutul singurătăților noastre , dacă nu o iubire care n -a putut să se reverse și care esre hrana acestor singurătăți , daca nu atâtea iubiri închise în noi ? [...] Nu căutăm noi totul , fiindcă am pierdut ceva ? O singură ființă ne-ar fi putut salva din drumul spre nimic . "
" Diferența dintre mine și ceilalți oameni : eu am murit de nenumărate ori , pe când ei n-au murit niciodată . "
" Iubirea este o fugă de adevăr . Și iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul . Iubirea împotriva adevărului , iată o luptă pentru viață , pentru propriile extazuri și pentru propriile greșeli. "
" să vrei să uiți prezența în tine a ireparabilului . "
" Ori murim pe gândurile noastre , ori renunțăm la a mai gândi . Dacă a gândi nu este un sacrificiu , atunci pentru ce să mai gândim ? "
" Întristat este sufletul meu în lumea în care oamenii trâiesc spre a se face nefericiți unii pe alții .
Cum de există oameni care mai pot respira după ce au făcut pe alții nefericiți ? "
" Motto la o autobiografie : sunt un Raskolnikov fără scuza crimei . "
" sunt un univers de regrete "
" N-am păcătuit față de nimeni și față de nimic , dar am păcătuit față de tot , față de o ultimă rațiune . Aceasta este calea păcatului metafizic . "
De aceea , eu , cititorul , voi vedea infernul celor șovăielnici ://
" S-ar putea ca orice milă să fie inutilă și ineficace "
" suferința este un cerc , a cărui circumferință numai pe noi ne lasă afară . "
" Singurul lucru ce se poate iubi este viața , pe care o detest . "
Read
October 11, 2022"Dostojewski ma rację: jeśli nieśmiertelność nie istnieje, wszystko jest dozwolone" (212).
"Nadszedł czas, kiedy ludzka forma istnienia wymaga unicestwienia, by ponownie połączyć się z głębinami życia, ukrytymi pod ludzkimi złudzeniami" (94-95).
"Nic jest pierwotne (stąd w gruncie rzeczy wszystko jest niczym); Eros stanowi podstawę, świadomość jest pochodna" (101).
"Skoro życie nie ma żadnej wartości, czemu nie złożyć go w ofierze po nic" (134).
"Wszystko istnieje w każdej chwili, świat rodzi się teraz i teraz umiera: promienie i ciemność, transfiguracja i upadek, melancholia i przerażenie" (155).
"Tylu zmarłych spoczywa pod ziemią, ile smutków we mnie" (165).
"Czym jestem, jeśli nie przypadkiem wśród nieskończenie wielu możliwości niebycia!" (174).
"Przejawy - istoty: cóż za katastrofalny dualizm" (175).
"Otaczać naukę nimbem - to wręcz brak gustu" (186).
"Umrzeć jako filozof to hańba" (188).
"Świat myśli jest tylko złudzeniem wobec świata westchnień" (189).
"Człowiek może osiągnąć tylko ekstazę przejawów. To jedyna rzeczywistość" (192).
"Jak to możliwe, że po Hiobie jest jeszcze rozpacz, po Aleksandrze - działanie, po Platonie - myśl, a po Chrystusie - ludzie?" (196).
"Ten, kto wierzy w prawdę, jest naiwny; ten, kto w nią nie wierzy, jest głupcem. Jedyna dobra droga wiedzie po ostrzu brzytwy" (227).
"Na początku nie było form, prawa nie są wieczne, w swej substancji umysł nie jest porządkiem. Świat mógłby w każdej chwili powrócić do chaosu, gdyby zechciał" (235).
"Żyjemy wszyscy prawdami o zasięgu lokalnym. Wszystko, co myślimy, jest przypadkowe. Pretekst określa nie tylko naturę myśli, ale również naturę świata, bez wątpienia ją przede wszystkim" (245).
"Nadszedł czas, kiedy ludzka forma istnienia wymaga unicestwienia, by ponownie połączyć się z głębinami życia, ukrytymi pod ludzkimi złudzeniami" (94-95).
"Nic jest pierwotne (stąd w gruncie rzeczy wszystko jest niczym); Eros stanowi podstawę, świadomość jest pochodna" (101).
"Skoro życie nie ma żadnej wartości, czemu nie złożyć go w ofierze po nic" (134).
"Wszystko istnieje w każdej chwili, świat rodzi się teraz i teraz umiera: promienie i ciemność, transfiguracja i upadek, melancholia i przerażenie" (155).
"Tylu zmarłych spoczywa pod ziemią, ile smutków we mnie" (165).
"Czym jestem, jeśli nie przypadkiem wśród nieskończenie wielu możliwości niebycia!" (174).
"Przejawy - istoty: cóż za katastrofalny dualizm" (175).
"Otaczać naukę nimbem - to wręcz brak gustu" (186).
"Umrzeć jako filozof to hańba" (188).
"Świat myśli jest tylko złudzeniem wobec świata westchnień" (189).
"Człowiek może osiągnąć tylko ekstazę przejawów. To jedyna rzeczywistość" (192).
"Jak to możliwe, że po Hiobie jest jeszcze rozpacz, po Aleksandrze - działanie, po Platonie - myśl, a po Chrystusie - ludzie?" (196).
"Ten, kto wierzy w prawdę, jest naiwny; ten, kto w nią nie wierzy, jest głupcem. Jedyna dobra droga wiedzie po ostrzu brzytwy" (227).
"Na początku nie było form, prawa nie są wieczne, w swej substancji umysł nie jest porządkiem. Świat mógłby w każdej chwili powrócić do chaosu, gdyby zechciał" (235).
"Żyjemy wszyscy prawdami o zasięgu lokalnym. Wszystko, co myślimy, jest przypadkowe. Pretekst określa nie tylko naturę myśli, ale również naturę świata, bez wątpienia ją przede wszystkim" (245).
Displaying 1 - 30 of 50 reviews