Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi

by Elisabeta Rizea

O copertă alternativă pentru același ISBN poate fi găsită aici.

„Ceea ce îţi taie respiraţia în aceste pagini este să vezi în ce măsură comunismul a fost o crimă organizată la adăpostul legii şi legitimată prin minciună. Comuniştii apar ca bandiţi legalişti. Ca orice bandiţi, ei înjură, bat, torturează, omoară, numai că pentru cele mai teribile atrocităţi ei au legi. Dinţii se smulg în numele poporului, iar «bandiţi» şi «duşmani ai poporului» sunt cei schingiuiţi, şi nicidecum călăii. Pentru judecătorii-bandiţi, pentru anchetatorii-bandiţi, pentru gardienii-bandiţi, pentru toţi aceştia şi pentru crimele lor – nu există legi. Ei sunt legea şi ei comit crimele în numele legii lor.“ (Gabriel LIICEANU)

Genres: History, Romania, Nonfiction, Romanian Literature, Memoir, Biography

187 pages, Paperback

First published January 1, 1993

Reviews

[Hristina]

Să nu uităm. Sa nu uitam niciodată că o lume în care exista deținuți politici condamnați în procese făcute pe genunchi, este o lume în care e ceva în neregulă. Să nu investim niciodată un regim politic cu o putere atât de mare încât sa fie capabil să ne facă drumul spre democrație imposibil. Niciun sistem care dispune după bunul plac de libertatea noastră, de justiție și de drepturile noastre, nu este un sistem corect. Toate dictaturile veritabile se îngrijesc excesiv să-și elimine oponenții, asta mai mult decât orice altceva.

Toți opresorii, criminalii, torționarii, gardienii, securiștii, informatorii din regimul trecut, au rămas între noi, au fost absorbiți de anonimat că o otrava latenta intr-un țesut oricum bolnav si slăbit. Suntem încă o societate nesănătoasă, găunoasă, infracțională, hoață, imorală, mincinoasă și asta tocmai pentru ca am trăit cu aceste straturi de gunoaie umane infiltrate peste tot.

Elisabeta Rizea și Cornel Drăgoi fac două marturii despre ce înseamnă să fii distrus, tocat, închis, schingiuit, adus la sapa de lemn, aruncat animalic în afara oricărei vieți normale. Doua marturii despre oameni vânați, hăituiți ca niște salbaticiuni în timp ce familiile lor erau snopite în bătaie, încarcerate, condamnate la moarte.

Oameni care au fost pulverizați în neant, azvârliți de pe orbitele lor, din casele lor, din profesiile lor, oameni integri, oameni cu principii, reduși la zero de un sistem feroce care i-a nimicit cu tenacitate. Pentru că se temeau de ei, de ceea ce reprezenta rezistenta lor, tăria lor, refuzul lor pentru compromis.

Să nu știm ca au existat, să ignoram cu totul aceste înfiorătoare destine omenești, sa rămânem cu spatele neștiutor întors de la tot ce au îndurat, este un fel de umilire ultimă pe care nu o merită.

Ca pentru orice carte de memorii, atenția mea merge cu predilecție înspre conținut, înspre tot ce e adevăr, trăire, mărturisire. Forma, stilul sunt secundare. Asta nu este literatură și nu o percep ca pe o lectura care trebuie sa ma satisfacă neapărat și stilistic. Dacă o face, este un cadou. Acesti oameni, însă, nu sunt scriitori. Editorii au găsit de cuviință sa păstreze în scris șuvoiul vorbirii naturale. Acest lucru dă întregii cărți o incredibila senzație de autenticitate. Poate ca fură claritatea unui context mai așezat, mai explicit. Însă da dimensiunea emoțională a impactului pe care l-a avut aceasta istorie asupra celor care au îndurat-o. Și poate asta este mai valoros decât orice expunere clasica a unor evenimente istorice.

[AlinaG · Rating 4 out of 5]

După lectura asta care nu a fost una ușoară, ma întreb dacă cei care încă mai visează la regimul comunist,n-au fost de fapt parte din acest regim. Și aici vorbim desigur de informatori,securiști, lighioane ale comunismului.

Mărturiile sunt crunte. Mi-a luat mult sa termin cartea. M-am gândit la bunicii mei, la bătrânii pe care ii vedem zâmbind dar nu știm cata suferință ascund ochii aceia senini.

Ca și text, a fost dificil de citit pe alocuri, pentru ca efectiv este transcrierea litera cu litera a mărturiei Elisabetei Rizea..dar ii da autenticitate. As vrea sa le-o recomand celor care tipa sus și tare ca era bine pe vremea aia. 🤔

[Petru Cioată · Rating 5 out of 5]

O pată neagră pe istoria României, securitatea și crimele ei, povestită de către doi oameni simpli care au trăit și au avut de suferit în cadrul închisorilor și Gulagului din primii ani ai instaurării regimului comunist în România. O istorie dureroasă, care a lăsat urme adânci în sufletele și viețile acestor oameni.

[Veronica Dintiu · Rating 5 out of 5]

Ceea ce îți taie respirația lecturând aceste pagini este să vezi în ce măsură comunismul a fost o crimă organizată, comuniștii apărând ca cei mai adevărați bandiți. Bandiți care fură, înjură, bat, torturează, omoară iar dinții - se smulg în numele poporului, toate astea făcându-se, prin "lege".

[Nona · Rating 5 out of 5]

Nu vom putea niciodată să cunoaștem cu adevărat ce au îndurat oamenii de felul Elisabetei Rizea, care au pierdut tot ce aveau - familii, case, pământuri, sănătatea - pentru că și-au păstrat principiile, pentru că au ținut cu dinții de credința lor, pentru că au luptat, cu arma sau nu, împotriva unui regim care a făcut totul pentru a-i dezumaniza - pentru a ne dezumaniza pe toți.

Am plâns citind-o, m-a durut sufletul pentru ei, pentru toți cei care au avut curajul să înfrunte regimul, pentru cei care și-au spus povestea, dar și pentru cei care au murit și nu mai știe nimeni ce au făcut. Pentru străbunicul meu, care s-a opus colectivizării și a fost trecut la chiaburi, pentru un tractor și un cal, iar apoi trimis la Canal. Pentru bunicul meu, elev, care a „îndrăznit” să critice regimul și a fost pârât de un coleg de școală, fiind apoi închis pentru asta.

Cartea este, așa cum spune din primele pagini, o spovedanie. Irina Nicolau și Theodor Nițu au înregistrat mărturisirile Elisabetei Rizea și ale lui Cornel Drăgoi și le-au transcris așa cum au fost ele spuse, fără înflorituri, fără corecturi, fără editare. Citind-o, am auzit-o pe bunica mea povestind - poate fără o structură clară, uneori fără continuitate, sărind de la o idee la alta, dar cu atât de multă durere și încă cu frica de a nu fi pedepsiți dacă vorbesc (în 1993, momentul în care a apărut prima ediție a acestei cărți, lucrurile nu erau încă liniștite, mulți dintre cei vinovați încă trăiau și se aflau în poziții privilegiate - și unii încă sunt, dar asta e o altă discuție, la fel de dureroasă -, iar doamnei Rizea încă îi era frică să nu fie luată în toiul nopții și bătută, ca de atâtea alte ori, pentru că spune...).

Avem nevoie de astfel de mărturii. Din păcate, mulți dintre cei care au trecut prin lucruri asemănătoare nu mai sunt, iar poveștile lor s-au pierdut în uitare.

Fără a aduce vreo critică relatării celor doi supraviețuitori ai închisorilor comuniste, îmi pare rău că acestei cărți îi lipsește puțin context. Mi-ar fi plăcut ca Humanitas să adauge o introducere sau o postfață în care să prezinte mai pe larg întreaga situație și povestea Haiducilor Muscelului. Este minunat că avem vorbele needitate ale Elisabetei Rizea și ale lui Cornel Drăgoi, dar sunt necesare explicații suplimentare despre istoria acelor vremuri, pentru cititorul neavizat sau „leneș”, care nu va căuta mai departe și va rămâne cu multe lucruri nelămurite.

[Dorin · Rating 3 out of 5]

De la început trebuie precizat că acest mic volum nu conține doar povestea Elisabetei Rizea (așa cum apare pe coperta ediției mele), ci și pe cea a lui Cornel Drăgoi. Sunt mărturii egale ca volum și ca intensitate. Înțeleg, la momentul 1993, de ce a apărut ideea „cărții” și de ce numele Elisabetei Rizea era singurul pe copertă. Nu înțeleg de ce, însă, s-a păstrat și în timp ideea că ar fi o carte doar despre/cu Elisabeta Rizea, când povestea spusă de Cornel Drăgoi nu e cu nimic mai prejos.

Nu-mi place deloc felul în care au fost transcrise interviurile și (n-)a fost editată cartea. Am găsit același lucru și la amintirile scrise de Anița Nandriș-Cudla (20 de ani în Siberia), peste care editorul nu a intervenit. Nu tolerez acest stil. Înțeleg (cred) intenția, probabil de a transmite cât mai multe din felul de a vorbi al personajului, din accent, atmosferă. Dar nu cred că poate fi obținut efectul. Cititorul nu are reperele interlocutorului care a fost prezent acolo pentru a „citi” așa cum s-a vorbit. Pentru cititor, lectura este obositoare și povestea astfel spusă este incoerentă. Povestea asta trebuia rescrisă, cercetată, pusă în legătură cu altele, trebuiau verificate faptele și evenimentele, mai ales acolo unde memoria nu mai era exactă.
Povestea lui Cornel Drăgoi este mai coerentă și, datorită acestui lucru, mai interesantă pentru mine. Fiind fiu de preot, cu un pic de facultate, are și darul de a vorbi corect (respectiv și transcrierea este mult mai corectă) și de a povesti. La Elisabeta Rizea, toate pientru/pentru, doo/două, brie/bre, mieu/meu, ieram/eram și toate dezacordurile au făcut lectura dificilă.

Cât despre povești, nu pot eu să judec. Le-am citit prea târziu. Știam deja despre torturile și tratamentul inuman din perioada anilor 50-60. Revolta interioară exista deja. Mi-am dat seama mai demult că pur și simplu nu pot înțelege comportamentul unor oameni-animale.

[Mihaela · Rating 5 out of 5]

O carte tulburătoare. As îndrăzni să o trec pe lista lecturilor obligatorii pentru cei ce am avut norocul să nu trăim în perioada comunistă.

[Tudor Crețu · Rating 5 out of 5]

E incredibil câte poate îndura un om. Mă duce cumva cu gândul la cartea Sensul vieții de Frankl. Toți care au fost împotriva comunismului până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au fost urmăriți și persecutați în închisori, penitenciare, în Bărăgan, delta sau la canal până la decretul din ‘64. Asta înseamnă până la 15-20 de ani pentru diferite persoane. Elisabeta și Cornel, mărturiile lor, sunt cutremurătoare, iar așa ceva n-ar trebui să se mai întâmple nicăieri în lume niciodată.

[Silviu Reuț · Rating 4 out of 5]

Povestea e impresionată, dar slab modul în care este alcăuită cartea. Cine ar fi trebuit să fie editor, în loc să editeze, a făcut o transcriere din discuția cu Elisabeta Rizea și cam atât.

[Ala · Rating 5 out of 5]

Când citesc o carte întotdeauna citatele cele mai interesante mi le însemn, această carte a fost toată numai durere și lecții de viața, mai pe scurt am însemnat-o mai pe toată, un citat ce îl redau mai jos îmi răsună în urechi deja de o săptămînă.
"De fapt, vedeți, toată lumea vorbește despre suferințele noastre, ale celor care au făcut închisoare. Dar cine poate să adune toate suferințele alor noștri, care au stat acasă..? Femei care nu aveau sprijinul și munca bărbatului copii fără tați, fără mame,bătrîni care au murit gîndând-unde e băiatul sau fata mea? Cine mai povestește asta?
Pe mama o aduceau în curte și începea bătaia.Când numai putea, cădea jos. O târau de păr într-o cameră alături, mai dădeau cu cizma-n burtă, mai pe spinare, mai pe unde nimereau. Când se trezea, iar o luau. Sau îl bătea pe fratele meu în fața ei să spună unde e tata." Cornel Drăgoi-deținut politic.
Și aici îmi apare întrebarea cum naiba să îi iubești pe comuniști și să plîngi după timpurile sovietice?

[Lumi D. · Rating 5 out of 5]

N-am vrut să fiu eroină. Am vrut doar să fiu om.
Povestea Elisabetei Rizea nu se citește, se strânge în piept.
E o carte despre o femeie mică în fața istoriei și uriașă în demnitate. Despre o voce care nu cere compasiune, ci adevăr. Despre rezistență fără patetism, curaj fără retorică, suferință purtată în tăcere.
O poveste care nu ridică statui, ci te obligă să te oprești și să nu mai uiți.

[Ciordas Laviniu · Rating 5 out of 5]

5 ✨ Dureroasa..

[Irina-Maria Paraschiv · Rating 2 out of 5]

De cum am început să citesc această carte, mi-am dat seama că este ceva ciudat cu ea. Nu era ca o carte obișnuită, așa cum am citit până acum, în care să existe un autor sau un narator... cel puțin ediția pe care am citit-o eu. De ce zic asta? Pentru că nu întâlnești intervenția altcuiva. Sunt doar cei doi, Elisabeta Rizea și Cornel Drăgoi, care îi povestesc unei doamne - Irina Nicolau, după cum afli din prefață, care a fost acolo, a înregistrat ce au povestit cei doi și a transcris. Cartea este, așadar, după cum spune și Irina Nicolau, alcătuită din spovedania (ușurarea sufletului) Elisabetei Rizea și din depoziția lui Cornel Drăgoi (fiul nașului ei de cununie, preotul Drăgoi).

https://blogulirinucai.blogspot.com/2...

[Bianca Simona Bratu · Rating 5 out of 5]

Am citit această carte cu un nod în gât, deși eram familiarizată cu istoria mișcării de rezistență anticomunistă și a partizanilor din munți. O lectură greu de digerat, dar importantă. O recomand, mai ales celor care încă mai suspină după regimul apus.

[Bute Maximilian · Rating 5 out of 5]

Una din milioanele de carti care atesta faptul ca viata bate filmul si faptul ca comunistii nu-s oameni.

[Roxana Sabau · Rating 2 out of 5]

Forma finală a acestei cărți este oglinda halului în care ne prezentăm ca țară.

Elisabeta Rizea are marele merit de a fi printre figurile rezistenței anticomuniste nepătate de colaborarea cu legionarii. Nu îl deplânge pe CZC, a fost victima unei represiuni cumplite și am fost crescută de oameni ca ea, printre oameni ca ea.
Țărani care nu aveau averi uriașe, dar al căror simț al proprietății i-a poziționat ca dușmani declarați ai regimului comunist. Cu sau fără ajutorul dat grupării Arnăuțoiu, cred că familia ei ar fi fost oricum o țintă a represiunii, fiindcă sunt familiară cu mentalitatea și valorile după care se ghidau și cred că ar fi refuzat să-și cedeze benevol pământurile.
Dar, cu siguranță, consecințele nu ar fi fost atât de violente

Cartea, sau mai precis editarea cărții, este execrabilă. Prima parte cuprinde mărturia Elisabetei Rizea.
A doua parte a cărții cuprinde mărturia lui Cornel Drăgoi, membru al aceluiași grup de rezistență.

Este o transcriere mot-a-mot a unor înregistrări (presupun) cu cei doi. Zero editare. Cvasi-imposibil de parcurs pentru un cititor neatrenat. Graiul din satele de munte ale Muscelului este reprodus în întregime. Pe lângă ocazionalele regionalisme, mă zgârie pe creier faptul că au păstrat intervențiile de tipul ,,să scrii acolo, doamnă, așea cum îți zâc io”.

Era oare imposibil pentru o editură de tipul Humanitas să editeze mărturiile? Să angajeze pe cineva care să facă un soi de ghostwriting cum s-a făcut în cazul cărții lui Agassi, scrisă de fapt de Moehringer?
Sau să scrie cineva ficțiune istorică pe baza mărturiilor, sau chiar o carte de non-ficțiune. Nu există persoană mai potrivită ca Tatiana Niculescu Bran care să fi coordonat/scris un asemenea volum. Culmea, a publicat vreo 10 cărți la Humanitas.

În fine, din cauza acestei decizii editoriale, mi s-a părut o corvoadă parcurgerea cărții până la final. Dacă ar fi fost publicată în epoca inteligenței artificiale, nici n-am fi avut nevoie de editori, se putea face un speech-to-text cinstit.

Rezultatul mi se pare reprezentativ pentru starea nației. Candidații la prezidențiale defilează lacrimogen în campanie cu numele Elisabetei Rizea, casa ei de la Nucșoara zace în paragină. Și tot ce s-a putut face pentru a-i onora amintirea a fost publicarea unei cărți fără un minimum de efort sau editare, o fușereală mioritică.

[Esmeralda · Rating 5 out of 5]

O carte foarte greu de citit si mai ales de imaginat cum acesti oameni au fost capabili sa indure acele tratamente groaznice ale sistemului comunist.

E un indemn la reflectie pentru a vedea si a intelege adevarata fata a povestii si in acelasi timp ofera un sentiment puternic de respect fata de acesti adevarati eroi care nu au tradat pe nimeni chiar si in ciuda celor mai groaznice pedepse la care au fost supusi.

Asemenea povesti ar trebui spuse catre generatiile tinere in permanenta pentru a nu lasa sa se stearga aceste adevarate pete mari negre din istorie. Este de datoria noastra sa invatam din greselile trecutului si sa fim recunoscatori celor care si-au riscat viata, sanatatea si tot ce au avut pretios pentru a lupta impotriva unui regim distructiv.

[Andreea Anania · Rating 5 out of 5]

O poveste care merita auzita despre o fata a României care merita văzută. Despre oameni care au spus: "Nu!" în momentul în care li s-au luat tot ceea ce dețineau, în special libertatea și credința. Pentru Elizabeta și Cornel, cât și pentru mulți alții, eroismul devine sinonim cu propriul destin.

[Denissa · Rating 5 out of 5]

O carte cutremurator de intunecata si de senina, in acelasi timp. Intunecata, atunci cand este vorba despre ororile indurate in inchisori, senina atunci cand e vorba despre valorile umane inradacinate atat de adanc in fiinta ei, a Elisabetei Rizea, astfel incat spiritul ei nu poate fi doborat de nicio amenintare, nici macar de cea cu moartea. Si culmea, ce credeti ca face aceasta femeie, dupa ce este eliberata prima oara? Ei bine, participa la aceleasi activitati, de sustinere a grupului de partizani din Nucsoara, fiind in scurt timp inchisa din nou. Probabil ca multi dintre noi am spune ca e vorba de inconstienta, dar eu cred ca e vorba de chestiile alea carora in prezent li se acorda o minima importanta, dar pe care mai demult le gaseai in piepturile multor romani: patriotism, adevar, respect pentru munca, credinta in Dumnezeu si in adevarata libertate, cea pentru care merita sa mori. Da, exact asa cum au crezut si ai nostri tineri in '89. Si da, povestea Elisabetei Rizea ar trebui introdusa in manualele de istorie, lar la casa ei ar trebui organizate pelerinaje, pentru ca acesti oameni au trait chiar aici, printre noi.

[Adrian · Rating 4 out of 5]

"De fapt, vedeți, toată lumea vorbește despre suferințele noastre, ale celor care au făcut închisoare. Dar cine poate să adune toate suferințele alor noștri, care au stat acasă..? Femei care nu aveau sprijinul și munca bărbatului copii fără tați, fără mame, bătrîni care au murit gîndind-unde e băiatul sau fata mea? Cine mai povestește asta?
Pe mama o aduceau în curte și începea bătaia. Când numai putea, cădea jos. O târau de păr într-o cameră alături, mai dădeau cu cizma-n burtă, mai pe spinare, mai pe unde nimereau. Când se trezea, iar o luau. Sau îl bătea pe fratele meu în fața ei să spună unde e tata."

[Ana-Maria Bujor · Rating 4 out of 5]

The writers did a great job by collecting the memories of a simple, but very brave woman who lost 12 years of her life in the communist prisons, together with everything she had worked for. The oral character of the memories is kept in an impressive manner and I could actually hear her talking in my head while reading. It's not a light read, but it's meaningful for anyone who wants to understand recent Romanian history and the way in which regular people were affected.

[Alexandra Danciu · Rating 2 out of 5]

Daca ar fi fost viața Elisabetei Rizea repovestită de altcineva ar fi fost ușor de citit și poate chiar interesant. A fost transcris interviul cuvânt cu cuvânt, uneori în dialect, că pur și simplu m-a amețit.

[Irina · Rating 5 out of 5]

Un capitol din istoria sângeroasă a țării noastre. Istorie care nu se învață la școală.

[Anca Munteanu Pleșu · Rating 2 out of 5]

Am cumparat-o crezand ca voi citi istoria comunismului dar am dat peste o carte greoaie,mai degrabă un interviu decât o carte.

[Laly Todor · Rating 5 out of 5]

fără cuvinte. o carte care atârnă și va atârna tare greu și apăsat în istoria României / românilor (?) și în conștiința noastră colectivă (asta în cazul în care putem presupune că avem parte de astfel de tehnologii extraterestre).

nici nu știu ce să spun, să scriu, să gândesc. am rămas prost. în fața unor astfel de cărți mai bine rămâi prost și recunoști și ești împăcat că ești astfel. e bine să fii prost.

ce m-a cutremurat cel mai din rărunchi au fost reflexele fricii ale Elisabetei; deși trecuse de ‘89 (interviul e de prin ‘92-‘93), avea mereu senzația (parcă aștepta) să tragă cineva un glonț prin geam, ori s-o ia pe sus, nici n-a “dat tot din casa” pe seama acestui motiv, că dacă ies iară comuniștii și ne omoară (simțea ea ceva, tot comuniști și securiști erau atunci și sunt și acum, doar că trebuie totul mascat - ca și atunci, culmea…). să presupunem că poți ierta atrocitățile și masacrele ăstora (deși doar victimele și Dumnezeu ar fi în măsură), însă nu ai cum și nici nu trebuie să ierți frica instalată-n oasele și-n fiecare moment al vieții victimei. să trăiești cu frică, să dormi cu frică, să mănânci (dacă mai poți mânca) cu frică, toate astea îmbălsămate în paranoia și-n amintirile care rămân și afundă conștiința-n Mizeria acelor vremuri; dar amintirile pot purifica, totuși, dându-le glas, spovedindu-te, plângând, țipând și, până la urmă, împăcându-te cu faptul că se mai întâmplă ca viața să mai presupună și astfel de coșmaruri…

scriu și scriu degeaba. nu pot reda ce mi se-nvârte între stomac și inimă. mai bine tac și rămân prost. da, da. prost și tăcut. măcar știu ce simt și mi-e de ajuns.

[Diana Szaiak]

Volumul este o culegere de mărturisiri a doi oameni simpli care au trăit ororile din primii ani de la instaurarea comunismului. Noul regim a avut mulți susținători și a fost implementat cu o cruzime de nedescris. Dușmanii poporului au fost bătuți, torturați și uciși, toate atrocitățile fiind ascunse după legi scrise ori închipuite dar pe care nimeni nu a avut puterea să le conteste.
Elisabeta a trăit la poalele Făgărașilor, născută în Domnești apoi măritată în Nucșoara, fiind nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, luptător încrâncenat pentru libertatea și demnitatea umană. Cum acesta a avut multe de pătimit de pe urma comuniștilor și Elisabeta nu putea să nu-l susțină, a devenit în scurt timp urmărită de Securitate pentru ajutarea trădătorilor neamului. A făcut ani grei de închisoare și numai ea le știe pe toate câte le-a pătimit, dar nu s-a dezis nicio clipă de crezul său și a dat dovadă de-o tărie cum rar s-a întâlnit la o femeie.
Mărturia lui Cornel Drăgoi ce-i urmează-n carte vine în completare la amintirile femeii, iar pe-alocuri ca o întărire a spuselor acesteia.
Este genul de volum care ar trebui citit pentru a nu permite ca acea bucată neagră din istoria noastră să fie dată uitării. Pentru că o istorie uitată se poate repeta.

[Socrate · Rating 4 out of 5]

„Nimic de zis, am trăit bine. Am muncit, am cumpărat pământ… Care ni l-a luat! Nu mi-l mai dă nici astăzi. Nu vezi? Mi-a luat tot, doamnă. Mi-a stricat grajdu, magazii, tot ce-am avut. Nu mai am nimic. Am făcut noi o țâr de grajduri, da cu ce… Amândoi ologi. Eu nu poci de picioare, uitați-vă și dumneavoastră cum ie picioarele mele. Uite! Ie! Le pui drepte. Uitați-vă cum mi s-au făcut mie picioarele, doamnă… Uite cum ie picioarele mele, că m-a băgat în lanțuri și m-a ținut în umezeala aia din Jilava. Nu e puțin să stai doi ani de zile la Jilava… eu eram de treizeșopt de ani.

La nuntă a venit cu mașina să mă ia. Cu două mașini. După aia au venit și altele. Nuntă în regulă. Păi domnu Șuța, unchiu nostru, era om văzut. A fost numai fruntea satului din toate comunele la nunta mea. Am petrecut, dumnealor s-au dus acasă și io am rămas aici. Naș l-am avut pe popa Drăgoi, care l-a împușcat comuniștii. L-a urmărit și l-a prins la Vâlsănești și l-a arestat. Și când i-a prins, după zece ani, pe ăștia, i-a dus la Jilava pe toți i-a executat.”

[Alexandru Muntenita · Rating 4 out of 5]

În nici într-un caz o lectură ușoară. Cartea reprezintă de fapt două interviuri transcrise, cuvânt cu cuvânt, în grai sătesc, cel ăla Elisabetei Rizea și cel al lui Cornel Drăgoi. Firul poveștii încearcă să rămână liniar, dar fiind vorba de o bătrână care își povestește viața, inevitabil apar salturi temporale, paranteze ale memoriei care se deschid și uneori nici nu se mai închid. Ce m-a marcat totuși în această furtună a memoriilor a fost faptul că în mai multe rânduri m-am adâncit în poveste și când apăreau părți mai dure, îmi spuneam ,,lasă, e doar o poveste”, ca apoi să mă trezesc și să îmi dau seama ca aceste lucruri chiar s-au întâmplat unei femei aproape de-o seamă cu străbunicii mei (deci cu vreo 70 de ani în urmă). Povestea variază în duritate, de la înfometare și bătăi, până la dinți scoși cu patentul și păr smuls din cap. O imagine cum nu se poate mai cruda și mai dură a unor vremuri pentru care sentimentul general de nostalgie este o patologie tot mai des întâlnită…

[teodosia · Rating 3 out of 5]

cred că este cea mai potrivită carte de căpătâi dacă vrei să pătrunzi în istoria gulagului românesc. îmbină tot ce e mai frumos într-un om: simplitate, demnitate, curaj, puritatea unor suflete care au rezistat în fața bestialității comuniștilor. câtă energie să fi avut oamenii ăștia pentru a face față unor asemenea orori și cât de mare trebuie să le fi fost dezamăgirea când după zeci de ani de la evenimentele relatate, tot ei erau victimele democrației de după '89 („Da ăștia mă face strâmbă... «Stă strâmba pe sală și face politică.»”). dacă nu ați avut ocazia de a discuta cu bunicii/străbunicii voștri despre viața lor în comunist, neapărat trebuie citită cel puțin mărturia Elisabetei, pentru că femeia asta este atât de pură...

[Parvu Andreea · Rating 4 out of 5]

I just enjoyed how the book is written, the style, because it uses the traditional Romanian language and it is very easy to read. It is a story of a brave woman who fought against the communists and all the tortured and torments she had to endure in the 12 years of prison ship. A part of history Romanians are not proud of, but we have always to remember those times, just not to repeat them again.