What do you think?
Rate this book
Το Θείο Βρέφος
Στο έργο αυτό ο συγγραφέας "το γλεντάει" κυριολεκτικά αφήνοντας ελεύθερη την αναρχική φαντασία του, αλλά, σε τελική ανάλυση, μας ζωγραφίζει έναν άγριο πίνακα της ανθρωπότητας, όπου βρίσκουμε τα πάντα: τα χαμένα όνειρά μας για παντοδυναμία, τη μύχια λαχτάρα μας για αθανασία, το οιδιπόδειο σύμπλεγμα, το αγελαίο πνεύμα, τις γελοιότητες και τις κακίες μας, το Θεό και τη Μαμά.
236 pages, Paperback
First published January 1, 1992
21 people are currently reading
797 people want to read
About the author
Pascal Bruckner
111 books466 followersPascal Bruckner est un romancier et essayiste français, d'origine suisse protestante, né à Paris le 15 décembre 1948. Après des études au Lycée Henri IV à Paris, à l'université de Paris I et de Paris VII, et à l'Ecole pratique des hautes études, Pascal Bruckner devient professeur invité à l'Université d'Etat de San Diego en Californie et à la New York University de 1986 à 1995. Maître de conférences à l'Institut d'études politiques de Paris de 1990 à 1994, il collabore également au Monde et au Nouvel Observateur. Romancier prolifique, on lui doit Lunes de fiel - adapté à l'écran par Roman Polanski - Les Voleurs de beauté - prix Renaudot en 1997 - et plus récemment L'Amour du prochain (2005).
Pascal Bruckner is a French writer, one of the "New Philosophers" who came to prominence in the 1970s and 1980s. Much of his work has been devoted to critiques of French society and culture. He is the author of many books including The Tyranny of Guilt, Perpetual Euphoria and The Paradox of Love. He writes regularly for Le Nouvel Observateur.
Pascal Bruckner is a French writer, one of the "New Philosophers" who came to prominence in the 1970s and 1980s. Much of his work has been devoted to critiques of French society and culture. He is the author of many books including The Tyranny of Guilt, Perpetual Euphoria and The Paradox of Love. He writes regularly for Le Nouvel Observateur.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 74 reviews
March 20, 2017
Los libros de memorias y recuerdos, aunque están construidos sobre experiencias y vivencias personales del autor, suelen conectarnos irremisiblemente a nuestras propias vidas, remontándonos a esos años enterrados ya por las finas arenas del tiempo. Este libro no es la excepción.
Las remembranzas plasmadas en este libro discurren entre el final de la segunda guerra mundial y hasta nuestros días y el tema de fondo es la argamasa moral que, a pesar de todo, nos mantiene unidos a nuestros padres hasta el final de sus vidas. En este caso en particular el autor enfatiza la relación con su Padre y la narración es sencillamente deliciosa, inteligente e instructiva.
A través de la lectura de esta obra, el autor ensancha nuestras almas, dándole cuerpo a todas esas ideas que nos han estado rondando en el pensamiento durante años y que a veces nos parecen tontas o fuera de lugar.
Cuando empecé a leer este libro y hasta una tercera parte, aproximadamente, me parecía un libro bueno “a secas”, digamos que merecedor de tres estrellas. Durante esta parte, Pascal Bruckner (1948), brillante novelista, ensayista y filósofo, nos ofrece una prosa rica, fluida e inteligente, que nos va llevando a través de pasajes de su vida, de una vida interesante tal y como la que corresponde a un filósofo contemporáneo y en donde la sombra amenazadora y exasperante de su Padre se extiende de manera muy importante.
A medida que transcurre el relato, éste va creciendo en intensidad y en ritmo hasta hacer de él un libro sobresaliente y entrañable, como para recurrir a él cada cierto tiempo. Es como si la marea fuera subiendo y el autor nos condujera suavemente de las playas hacia alta mar para contemplar desde ahí la existencia y desde ese punto nos hace ver la importancia y la influencia sustantiva de la vida con nuestros padres, la cual no nos abandonará jamás.
“Más adelante, incluso sin querer, ellos (nuestros padres) redactan la constitución de nuestra existencia”
Además de esta línea argumental que sostiene la narración, el autor nos conduce por otros cauces de trascendencia vital, plenos de sabiduría, de historia y de una actualidad que hace que nos identifiquemos con cada pasaje.
Las remembranzas plasmadas en este libro discurren entre el final de la segunda guerra mundial y hasta nuestros días y el tema de fondo es la argamasa moral que, a pesar de todo, nos mantiene unidos a nuestros padres hasta el final de sus vidas. En este caso en particular el autor enfatiza la relación con su Padre y la narración es sencillamente deliciosa, inteligente e instructiva.
A través de la lectura de esta obra, el autor ensancha nuestras almas, dándole cuerpo a todas esas ideas que nos han estado rondando en el pensamiento durante años y que a veces nos parecen tontas o fuera de lugar.
Cuando empecé a leer este libro y hasta una tercera parte, aproximadamente, me parecía un libro bueno “a secas”, digamos que merecedor de tres estrellas. Durante esta parte, Pascal Bruckner (1948), brillante novelista, ensayista y filósofo, nos ofrece una prosa rica, fluida e inteligente, que nos va llevando a través de pasajes de su vida, de una vida interesante tal y como la que corresponde a un filósofo contemporáneo y en donde la sombra amenazadora y exasperante de su Padre se extiende de manera muy importante.
A medida que transcurre el relato, éste va creciendo en intensidad y en ritmo hasta hacer de él un libro sobresaliente y entrañable, como para recurrir a él cada cierto tiempo. Es como si la marea fuera subiendo y el autor nos condujera suavemente de las playas hacia alta mar para contemplar desde ahí la existencia y desde ese punto nos hace ver la importancia y la influencia sustantiva de la vida con nuestros padres, la cual no nos abandonará jamás.
“Más adelante, incluso sin querer, ellos (nuestros padres) redactan la constitución de nuestra existencia”
Además de esta línea argumental que sostiene la narración, el autor nos conduce por otros cauces de trascendencia vital, plenos de sabiduría, de historia y de una actualidad que hace que nos identifiquemos con cada pasaje.
August 18, 2018
Η ιστορία μίας ημίτρελης εγκυμονούσας, της Μαντλέν κι ενός παντελώς τρελού γιατρού, του Φοντάν, που αποφασίζουν να δημιουργήσουν το τέλειο βρέφος ξεκινώντας να το μορφώνουν από την φάση της κύησης, in utero, ώστε να γεννηθεί υπέρλαμπρο και ξεχωριστό απ' όλα τα υπόλοιπα βρέφη. (Hello μανούλες του facebook.) Η Μαντλέν διαβάζει βιβλία, επισκέπτεται μουσεία, ακούει κλασική μουσική ώστε το έμβρυο να διαποτιστεί με γνώση ενώ ο γιατρός Φοντάν την χρησιμοποιεί ως πειραματόζωο εφαρμόζοντας πάνω της παράξενες τεχνικές μόρφωσης που περιλαμβάνουν εργαλεία όπως ηχεία, καλώδια, οθόνες, αλλά και ενέσεις ορμονών με σκοπό "ο Ευκλείδης να μοιάζει διανοητικά καθυστερημένος δίπλα στο Θείο βρέφος μας".
Πολύ γρήγρα το πανέξυπνο έμβρυο ξεκινά να μιλά, ( Look Who's Τalking με τον John Travolta και την Kirstie Alley στο πιο ιντελεκτουέλ διότι ο δικός μας απαγγέλει ποίηση του Οβιδίου), κι αφού πλέον μπορεί να διαβάζει εφημερίδες, να ακούει ειδήσεις και να ενημερώνεται για τον έξω κόσμο αποφασίζει ότι θέλει να κατοικήσει για πάντα στην ασφάλεια της ήρεμης μήτρας και να αφοσιωθεί στην γνώση και την μελέτη διότι ο κόσμος έξω είναι πολύ μικρός και ασήμαντος για την αφεντιά του.
Το βρέφος μένει μέσα στην κοιλιά πέντε χρόνια, η μητέρα του αποκτά διαστάσεις ελέφαντα, είναι δυσκίνητη και κατάκοιτη μέχρι τη στιγμή που εμφανιζεται ένα μπαλέτο για να χορέψει διαμέσου ενός ολογράφου τον Καρυοθραύστη του Τσαϊκόφσκι εκεί όπου το βρέφος όχι μόνο γοητεύεται από την δεκαεννιάχρονη Λουτσία αλλά ανακαλύπτει ότι παρά τα μόλις πέντε του χρόνια είναι κάτοχος ενός χοντρού ραβδιού, ότι διαθέτει δηλαδή "ενα αληθινό μόριο ενηλίκου, μεγάλο σαν τον πήχη του μπράτσου" και ότι "Μερικές φορές η μπάρα της ανισόπεδης διάβασης σηκωνόταν κάθε μισή ώρα!" Το θείο βρέφος θέλει πάση θυσία να ανυψωθεί στα μάτια της μπαλαρίνας, χάνει κάθε διάθεση για μάθηση, αδιαφορεί για την κουλτούρα, ξεκινά να ονειροπολεί με τις ώρες, αποκτά μία ροπή προς την trash tv. Η μπαλαρίνα γελά μαζί του, κοροϊδεύει τον έρωτα του, το μέγεθος του, την εμφάνιση του. Το θείο βρέφος μας βρίσκεται σε απόγνωση.
(Μέχρι εδώ θα μιλήσω.)
Ακούστε, αυτός είναι ο Μπρυκνέρ, λίγο σοκαριστικός, λίγο χυδαίος, τρομερά ευφυής, πάντοτε τολμηρός. Ή σου κάνει ή δεν σου κάνει. Μπορώ να αντιληφθώ ότι δεν είναι για όλα τα γούστα.
Προσωπικά βρήκα το βιβλίο φλύαρο. Στα 4/5 της ιστορίας διαβάζουμε πόσο έξυπνο είναι το θείο βρέφος, ενώ ο συγγραφέας ξεπετά την αδελφή του η οποία γεννιέται κανονικά και εξαφανίζεται χωρίς να ακούσουμε ξανά τίποτα γι' αυτήν. (Στην αρχή η κύηση ήταν δίδυμη.) Όλο το ζουμί της ιστορίας βρίσκεται στο τελευταίο μέρος του βιβλίου εκεί όπου όχι μόνο γίνονται πολλά πράγματα αλλά ο συγγραφέας τα ξεπετά τόσο βιαστικά λες και βιάζεται να τελειώσει το βιβλίο για να πάει να φάει. Αν οι 236 σελίδες συμπυκνώνονταν σε 100 το βιβλίο θα ήταν ένα καθαρό πεντάρι. Στο μυαλό μου όταν είσαι ο Μπυκνέρ δεν επιτρέπεται να πλατιάζεις και να επαναλαμβάνεσαι. Γι' αυτό το λόγο αστεράκια 3.
Πολύ γρήγρα το πανέξυπνο έμβρυο ξεκινά να μιλά, ( Look Who's Τalking με τον John Travolta και την Kirstie Alley στο πιο ιντελεκτουέλ διότι ο δικός μας απαγγέλει ποίηση του Οβιδίου), κι αφού πλέον μπορεί να διαβάζει εφημερίδες, να ακούει ειδήσεις και να ενημερώνεται για τον έξω κόσμο αποφασίζει ότι θέλει να κατοικήσει για πάντα στην ασφάλεια της ήρεμης μήτρας και να αφοσιωθεί στην γνώση και την μελέτη διότι ο κόσμος έξω είναι πολύ μικρός και ασήμαντος για την αφεντιά του.
Το βρέφος μένει μέσα στην κοιλιά πέντε χρόνια, η μητέρα του αποκτά διαστάσεις ελέφαντα, είναι δυσκίνητη και κατάκοιτη μέχρι τη στιγμή που εμφανιζεται ένα μπαλέτο για να χορέψει διαμέσου ενός ολογράφου τον Καρυοθραύστη του Τσαϊκόφσκι εκεί όπου το βρέφος όχι μόνο γοητεύεται από την δεκαεννιάχρονη Λουτσία αλλά ανακαλύπτει ότι παρά τα μόλις πέντε του χρόνια είναι κάτοχος ενός χοντρού ραβδιού, ότι διαθέτει δηλαδή "ενα αληθινό μόριο ενηλίκου, μεγάλο σαν τον πήχη του μπράτσου" και ότι "Μερικές φορές η μπάρα της ανισόπεδης διάβασης σηκωνόταν κάθε μισή ώρα!" Το θείο βρέφος θέλει πάση θυσία να ανυψωθεί στα μάτια της μπαλαρίνας, χάνει κάθε διάθεση για μάθηση, αδιαφορεί για την κουλτούρα, ξεκινά να ονειροπολεί με τις ώρες, αποκτά μία ροπή προς την trash tv. Η μπαλαρίνα γελά μαζί του, κοροϊδεύει τον έρωτα του, το μέγεθος του, την εμφάνιση του. Το θείο βρέφος μας βρίσκεται σε απόγνωση.
(Μέχρι εδώ θα μιλήσω.)
Ακούστε, αυτός είναι ο Μπρυκνέρ, λίγο σοκαριστικός, λίγο χυδαίος, τρομερά ευφυής, πάντοτε τολμηρός. Ή σου κάνει ή δεν σου κάνει. Μπορώ να αντιληφθώ ότι δεν είναι για όλα τα γούστα.
Προσωπικά βρήκα το βιβλίο φλύαρο. Στα 4/5 της ιστορίας διαβάζουμε πόσο έξυπνο είναι το θείο βρέφος, ενώ ο συγγραφέας ξεπετά την αδελφή του η οποία γεννιέται κανονικά και εξαφανίζεται χωρίς να ακούσουμε ξανά τίποτα γι' αυτήν. (Στην αρχή η κύηση ήταν δίδυμη.) Όλο το ζουμί της ιστορίας βρίσκεται στο τελευταίο μέρος του βιβλίου εκεί όπου όχι μόνο γίνονται πολλά πράγματα αλλά ο συγγραφέας τα ξεπετά τόσο βιαστικά λες και βιάζεται να τελειώσει το βιβλίο για να πάει να φάει. Αν οι 236 σελίδες συμπυκνώνονταν σε 100 το βιβλίο θα ήταν ένα καθαρό πεντάρι. Στο μυαλό μου όταν είσαι ο Μπυκνέρ δεν επιτρέπεται να πλατιάζεις και να επαναλαμβάνεσαι. Γι' αυτό το λόγο αστεράκια 3.
June 24, 2020
Nu m-aș fi gândit că voi da 5 stele unei astfel de cărți care, sincer, e departe de a fi pe gustul meu...și totuși... Am rămas impresionată de o metaforă ce se prelungește pe tot parcursul cărții, păstrându-și esența, însă luând tot felul de alte forme... unele mai vulgare, altele cu emoție pură. Recomand cartea pentru o lectură mai...altfel!
February 2, 2025
A rapacious Louis Kremer is waiting, standing patiently in the queue, searching for a womb. He can come out of you, surely of those of you who carry a womb. Beware! This is not the time to give birth to a child like Louis Kremer, who in fact was never born but enjoyed a luxurious existence into the womb of his young mother for almost five years before she, Madeleine, is eventually punished for wanting to get back her life.
October 12, 2012
This was my second Bruckner novel and I have to admit I'm impressed by the flexibility of this author. A delightfully bizarre read, capturing essential life questions and most important, the human nature. I'm not going to give away any bit of info regarding the actual content, please read it if you haven't already.
May 25, 2020
O carte care mi-a plăcut, deşi începe să fie deranjantă la Bruckner urmarea aceleiaşi reţete care, la fel ca la Palahniuk, este neschimbată de la o carte la alta: începe banal, identifică un aspect comun pe care-l transformă, prin câteva ingrediente-cheie, în ceva extraordinar şi cu potenţial de a degenera, ducând totul pe culmile absurdului imaginabil şi ale intensei sexualizări, ba chiar ale filosofării şi deschiderii unui amplu dosar de investigare morală, social-antropologică, religioasă. Ceea ce în alte romane ale lui Bruckner (care au urmat aceeaşi reţetă) m-a încântat, aici (fiind, cred, a cincea carte de la el pe care o citesc) a devenit previzibil, deranjant, obositor, lăsând la suprafaţă pornirea autorului de a pune sub semnul întrebării aceleaşi lucruri mereu, indiferent de romanul în discuţie. Execuţia, pe de altă parte, ireproşabilă, ideea la fel. Repetitivitatea de la un roman la altul este cea care mă determină să-i scad din punctaj.
July 24, 2022
ovo je bilo zabavno. bez pretenzije da bude dubokouman, pascal bruckner izabrao je ležeran, humorističan pristup da bi razvio priču o louisu, blizancu koji odbija izaći iz majčine utrobe (céline, sestra blizankinja, odlučila je izaći, dati svijetu šansu i nije dobro prošlo) nakon što majka, saznavši da je trudna, odluči obrazovati svoju djecu od kad su u utrobi. blizanci stječu svakovrsna znanja i mudrosti, dosegnu neslućene visine obrazovanja i inteligencije i, slijedom logičkih zaključaka, louis odbije napustiti sigurnost majčine utrobe i ostaje tamo zauvijek.
bizarno, groteskno i totalno nerealno, ali vješto izvedeno, zabavno i tečno. na koncu ostaje pitanje: kad bismo mogli birati, sa znanjima koja imamo, bismo li izabrali živjeti u ovome svijetu?
bizarno, groteskno i totalno nerealno, ali vješto izvedeno, zabavno i tečno. na koncu ostaje pitanje: kad bismo mogli birati, sa znanjima koja imamo, bismo li izabrali živjeti u ovome svijetu?
February 16, 2025
Cu siguranță nu coperta m-a convins să citesc cartea, ci primul paragraf :"În ziua în care a împlinit opt ani, micuţa Madeleine Barthelemy s-a îmbolnăvit de boala fricii."
Deși am citit-o de 2 ani, povestea mi-a rămas în minte. Pe lângă ideea absolut inedită, la Bruckner mai e de remarcat și de apreciat, din punctul meu de vedere, înlănțuirea de cuvinte. Au o curgere atât de bună, chiar dacă nu se întâmplă ceva, este o adevărată plăcere să citești.
Deși am citit-o de 2 ani, povestea mi-a rămas în minte. Pe lângă ideea absolut inedită, la Bruckner mai e de remarcat și de apreciat, din punctul meu de vedere, înlănțuirea de cuvinte. Au o curgere atât de bună, chiar dacă nu se întâmplă ceva, este o adevărată plăcere să citești.
December 26, 2020
De corte autobiográfico, Pascal Bruckner habla de la relación con su progenitor, que se puede oponer al título como UN MAL PADRE.
September 13, 2021
Cartea asta este oficial cea mai deranjanta și mai stupida pe care am citit-o. Deși sunt obișnuită cu stilul autorului, povestea este greu de digerat, acceptat și un total non sens.Totul începe cu o tânără femeie, care se căsătorește cu un contabil obsedat sa calculeze totul în jur, chiar și firele de praf din atmosfera. Nu își dorește sa facă sex, este scârbită de actul în sine... Totuși o face. Nu își dorește copii și totuși rămâne însărcinată.Panicata ca cei 2 gemeni se vor naște într-o lume nedreapta se hotărăște sa ii învețe încă din primele luni de sarcina totul despre viata. Alături de medicul ginecolog(?!?!) începe un experiment ciudat și șocant care o ia razna. Cei doi fetusi încep sa fie "înfometați"după informații și cunoaștere din toate domeniile astfel ajungând sa fie niște genii încă dinainte de a se naște. Pana într-o zi când cer sa citească niște ziare și afla despre cât de dura este lumea extrauterina. Atunci băiatul decide ca nu mai vrea sa se nasca, fata riscând totuși o viata în afara mediului cu care a fost obișnuită. M-a frapat faptul ca medicul ii spune mamei ca este imposibil ca băiatul sa rămână în burta după termenul împlinit, ca asa ceva nu s a mai văzut... Bine ca nu li s a părut suspect faptul ca 2 fetusi comunicau cu ei prin tot felul de aparate conectate la burta mamei și ca erau niște genii încă dinainte de a se naște...Am înțeles ca mama începe sa se sature sa fie gravida din toate punctele de vedere dar vocabularul folosit pentru a își nu-mi fiul nenăscut este greu de digerat: "derbedeu, gainaț, tumoare." Sa nu mai zic despre ceea ce face fătul ala în burta... planurile diabolice, faptul ca ajunge sa aibă fani și dușmani, toată lumea vorbește numai despre asta, pana și Dumnezeu încearcă sa îl convinga sa se nasca și eșuează... Sunt și pasaje mult mai rascolitoare de atât... Un făt care se masturbează în burta mamei...?!?! O asistenta care vine și încearcă sa intre cu forța să cântărească fătul pentru ca "jobul o cere"?!?!?! Vad totul ca pe o aberație care nu are niciun sens... Ideea cărții este buna dar acțiunea în sine m-a făcut sa ma întreb care dintre personaje are probleme mai grave la cap...tatăl este amintit foarte puțin la începutul cărții... Când fata decide sa se nasca, uita tot ce învățate în burta și dezvolta un handicap mental, nu mai e o prioritate pentru nimeni... Toți concentrându-se pe băiatul care refuza sa se nască... Și finalul care este la fel de dezgustător...
O dezamăgire!
O dezamăgire!
This entire review has been hidden because of spoilers.
January 18, 2018
I have tried to enjoy this book like I have never tried with any other book and that is because it was recommended to be by not one but two very close friends. Nevertheless, I have failed to like the novel.
Firstly, I have been, to he honest, disgusted and angered by the main character of the book, the child who refuses to be born and who creates a world of hell for everyone, readers included. Secondly, the author's writing is not even remotely close to what I enjoy finding in a book and, despite this not being particularly bad, I have not had the chance to get the feeling that reading brings to any reader; the writing never made me want to continue reading and forget about any other activities. However, I have chosen to give the book two stars because of the innovative subject that Pascal Bruckner chose for his novel AND because of the epilogue, which has surprised me in a good way.
Firstly, I have been, to he honest, disgusted and angered by the main character of the book, the child who refuses to be born and who creates a world of hell for everyone, readers included. Secondly, the author's writing is not even remotely close to what I enjoy finding in a book and, despite this not being particularly bad, I have not had the chance to get the feeling that reading brings to any reader; the writing never made me want to continue reading and forget about any other activities. However, I have chosen to give the book two stars because of the innovative subject that Pascal Bruckner chose for his novel AND because of the epilogue, which has surprised me in a good way.
May 28, 2014
Is birth the same thing as being chased from Paradise again? Life is only degradation for soul and body and the preborn form is the maximum we can achieve on earth? An unlimted knowledge can be divine without the act of creation? Pascal Brukner presents with humor a rebellious Adam who refuses to leave from Paradise, even after eating from the tree of knowledge
September 3, 2018
Subiectul cartii este unul inedit, dar finalul este deceptionant, totusi merita citit pentru originalitatea temei.
June 5, 2019
Me gusta el retrato que hace de Francia por encima de la novela de formación.
August 30, 2025
Plot-ul este pur si simplu mindblowing: un fetus genius care, afland despre tragediile cotidiene, refuza sa se nasca.
Bruckner trateaza 2 mari idei filosofice:
1. dreptul de a alege sa te nasti, stiind dinainte ce te asteapta in afara uterului.
2. conditia umana a geniului.
Prima idee este laitmotivul acestei carti. In fapt, toata linia cartii se bazeaza pe convingerea acestei creatii biologico-stiintifice sa iasa din burta mamei sale, pentru a descoperi viata.
A doua idee apare spre final, ca un deliciu pentru cititorii care asteptau detronarea lui Louis si ca un supliciu pentru micul geniu. Mai simplu decat atat, dragostea si placerile vietii lumesti transced orice minte luminata.
PS: Multa rabdare cititorilor care nu sunt obisnuiti cu stilul incomod de franc al scriitorului.
Bruckner trateaza 2 mari idei filosofice:
1. dreptul de a alege sa te nasti, stiind dinainte ce te asteapta in afara uterului.
2. conditia umana a geniului.
Prima idee este laitmotivul acestei carti. In fapt, toata linia cartii se bazeaza pe convingerea acestei creatii biologico-stiintifice sa iasa din burta mamei sale, pentru a descoperi viata.
A doua idee apare spre final, ca un deliciu pentru cititorii care asteptau detronarea lui Louis si ca un supliciu pentru micul geniu. Mai simplu decat atat, dragostea si placerile vietii lumesti transced orice minte luminata.
PS: Multa rabdare cititorilor care nu sunt obisnuiti cu stilul incomod de franc al scriitorului.
September 5, 2021
Grotesc, ilar, profund, unic.
March 24, 2024
Hace unos días, coincidiendo con el día del padre, hice una pequeña selección de libros sobre relaciones entre padres e hijos. Si hubiera llegado antes a este, lo habría incluido sin dudar.
July 2, 2024
Maybe the most original and intriguing premise for a work of fiction I've ever encountered, to my mind, Pascal Bruckner's The Divine Child is really quite miraculous.
Firstly, it manage to completely deliver on the sheer novelty and potential of its central idea. It takes that brilliant core narrative conception - a baby, educated in-utero to the point of superhuman intelligence, who refuses to be born - and seemingly manages to interrogate it's every possible outcome: philosophically, medically, politically, globally and spiritually, to name just a few.
This could very easily tip the reading scales toward exhausting or tedious, but that's the second thing: somehow Bruckner (as well as translator Joachim Neugroschel) manages to keep the whole thing remarkably buoyant and readable without sacrificing depth or detail. The piece alternates effortlessly between hilarious, erudite, scathing, sexy, sensitive, grotesque and frightening, all whilst juggling a sizeable cast of beautifully drawn characters and encompassing a scope that is both micro and macro, personal and global.
Despite being one of the weirdest and most esoteric novels I've ever come across, I thought this was quite astonishing, and it immediately became one of my favourite things I've read in recent memory. If you can find a copy (thriftbooks.com is where I got mine) then I thoroughly recommend you give it a shot.
NB. I'd really love to write a screen adaptation of this.
Firstly, it manage to completely deliver on the sheer novelty and potential of its central idea. It takes that brilliant core narrative conception - a baby, educated in-utero to the point of superhuman intelligence, who refuses to be born - and seemingly manages to interrogate it's every possible outcome: philosophically, medically, politically, globally and spiritually, to name just a few.
This could very easily tip the reading scales toward exhausting or tedious, but that's the second thing: somehow Bruckner (as well as translator Joachim Neugroschel) manages to keep the whole thing remarkably buoyant and readable without sacrificing depth or detail. The piece alternates effortlessly between hilarious, erudite, scathing, sexy, sensitive, grotesque and frightening, all whilst juggling a sizeable cast of beautifully drawn characters and encompassing a scope that is both micro and macro, personal and global.
Despite being one of the weirdest and most esoteric novels I've ever come across, I thought this was quite astonishing, and it immediately became one of my favourite things I've read in recent memory. If you can find a copy (thriftbooks.com is where I got mine) then I thoroughly recommend you give it a shot.
NB. I'd really love to write a screen adaptation of this.
September 14, 2011
Just awful!! I only waisted my time with the first 50 pages and then abandoned the ship. However maybe i just was not in the mood for such abomination.
November 28, 2013
I suppose many women find this book disturbing. Can't really understand why, it's imaginative, entertaining, poignant, and memorable. It's one of those books that haunt you.
April 25, 2014
L'idée est bonne, mais les descriptions sont longues et on tombe bien vite dans le glauque et le pénible... Je vais m'efforcer de vite l'oublier.
July 1, 2022
Si cat imi placea Bruckner! O orgie de cuvinte, o carte drogata, idei care puteau fi exprimate prin atat de multe ALTE metafore decat aceasta scarbosenie!
April 29, 2022
Cartea debutează literalmente cu informația cum că Madeleine, de familie Barthelemy, mama viitorului protagonist, este o femeie nu că plictisită de viață, ci sătulă și terifiată încă din fragedă tinerețe de ea. Din primele pagini aflăm că în familia ei în clipa în care cineva, as in copiii, împlinesc 18 ani, aceștia trebuie să plătească familiei, as in părinților, toți banii pe care aceștia i-au investit în ei, obligând astfel copiii la o viață limitată și angosată de datorie de la bun început. Asta avem în primele pagini, nu e spoiler.
“[…]Madeleine a priceput pe loc ce-o aștepta și pe ea. Putreziciunea elocventă spunea totul. Părinții au reușit s-o îngrozească și mai mult, reprezentându-i viitorul ca pe un teritoriu malefic a cărui cheie o dețineau ei.”
Stați că inițial nu înțelegeam ce e cu “cheia” asta. Urmește:..
“Frica n-o mai părăsi, crescu o dată cu ea, îi modela gesturile și faptele până la majorat. Atunci tatăl îi prezentă factura copilăriei și a adolescenței. Era un obiect de familie: la ei nu dădeai viața cuiva, i-o împrumutai. Fiecare trebuia să și-o răscumpere de la propriii părinți, să se degreveze de o sarcină ce urma să cadă invariabil asupra descendenților.” N-o să vă mint, m-au enervat nenea și tanti Barthelemy pe tot parcursul cărții, deși nu fac ei prea multe, da fac destule.
Fiți atenți că urmeză un mood pentru milenialezi și pentru zumărași:
“Trecutul era o rezervă de siguranță, de drumuri deja bătătorite. În el nu exista nici urmă de echivoc. Ieșea puțin, nu călătorea deloc; se culca în fiecare seară la oră fixă, se scula în fiecare dimineață la aceeași oră, vedea puțină lume. Și cum viața este o capcană, trebuie să te economisești așteptând sfârșitul. Mâine va fi cu siguranță mai rău decât azi.”
Știind aceste lucrui despre Madeleine este oare de condamnat faptul că aceasta și-a dorit ca pruncul ei să iasă din uter cu diploma de facultate în mână? (Vorba vine.) I think not! Cât timp și bani economisiți, să nu mai vorbim de faima și invidia celoralți pe care copilul i le-ar fi adus. Problemuța este că, dacă citești ziarele și afli știrile zilnice, nu prea ai mai vrea să te naști, right? I mean, inițial și eu am fost puțin în asentimentul lui.
Povestea din scurtul roman.., cred că îl putem numi roman, așa, cam la limită cu nuvela, este cea a unui făt care refuză să părăsească uterul. Louis, căci acesta este numele său, Louis și doar Louis, fără nume de familie, căci în fond și la urma urmei El este Cel ce este, consideră el *tușește, tușește* yep, neironic la un moment dat începe să folosească majuscule când scrie despre el și să vorbească despre el la persoana a treia, este numit de către narator în moduri inedite, satirice și caraghioase pe tot parcursul cărții, niciun apelativ nerepetându-se vreodată, fiecare fiind mai creativ ca precedentul și oglindind astfel părerea sa onestă (părere care nu este prea bună ori plină de respect) în legătură cu acest “Delicios Lăbuță”, ca să cităm exact din traducere.
Da, Madeleine Kremer, acum căsătorită, în vârstă de 18 ani, își propune să le ofere gemenilor ei nenăscuți “toate avantajele și diplomele posibile ca armură împotriva întâmplării”, însă, fiindcă viața e oricum predictibilă doar până la un punct, iar natura va rămâne de neînfrând, indiferent cât de deștepți ajungem, rezultatele acestui experiment nu sunt absolut deloc cele așteptate ori dorite, iar finalul poveștii este, poate, logic.
Nu știu în ce gen s-ar încadra această carte, dar nu aduce a SF în proporție de 100%, nici măcar a SF medical, decât poate puțin. Este aidoma realismului magic, însă doar dacă schimbi magic cu absurd. Știți convenția dintre autor și cititor pe care o încheie ei doi la începutul unei cărți ce nu face parte din rasa nonficționistelor? Adică dacă vezi un dragon cu monoclu trecând strada și vorbind franceza veche, tu, ca cititor, zici: “bine”? Cam așa și aici, doar că, nefiind o lume de basm, ci una îngemănată cu a noastră, întâmplările sunt și mai grotești, iar firescul cu care naratorul aruncă detalii eminamente ilogice și neplăcute despre ce se mai întâmplă pe ici și pe colo în universul în care activează, te face să te oprești puțin și să te gândești la nemurirea sufletului.
Sunt multe lucruri care mi-au plăcut la acest roman, multe lucruri subtile, de finețe, dar și multe lucruri care sunt in your face, foarte in your face. Spre exemplu, m-a amuzat maniera în care este descris cum cultura se scurge literalmente din Louis în timp ce acesta privește la televizor vizionând seriale proaste și emisiuni cu tot felul de jocuri televizate. M-a amuzat că efectiv, da efectiv toate personajele care au o anumită relevanță în poveste au dorința de a-l zdrobi pe teribilul ”scelerat”. Și credeți-mă, unele dintre ele nu ar trebui să simtă asta, însă atât de enervant este. U just love to hate Louis, sincer. Ah, iar faptul că pe prima pagină a cărții avem acest proverb iddish: Neputând fi pretutindeni, Dumnezeu a inventat mamele. Ironia! E drept că se află pe pagina cu dedicația, însă dacă nu are legătură cu doamna Caroline Thompson, persoana căreia îi e adresată dedicația, iar eu cred că nu are, rămâne un mod foarte comic de a începe o astfel de poveste!
Scrierea este relativ scurtă, cca 200 de pagini, depinde de ediție, iar dacă aveți posibilitatea să o citiți pe franceză, pls, do it! Dacă nu, traducerea oferită de editura Trei să știți ca este foarte bună!
“[…]Madeleine a priceput pe loc ce-o aștepta și pe ea. Putreziciunea elocventă spunea totul. Părinții au reușit s-o îngrozească și mai mult, reprezentându-i viitorul ca pe un teritoriu malefic a cărui cheie o dețineau ei.”
Stați că inițial nu înțelegeam ce e cu “cheia” asta. Urmește:..
“Frica n-o mai părăsi, crescu o dată cu ea, îi modela gesturile și faptele până la majorat. Atunci tatăl îi prezentă factura copilăriei și a adolescenței. Era un obiect de familie: la ei nu dădeai viața cuiva, i-o împrumutai. Fiecare trebuia să și-o răscumpere de la propriii părinți, să se degreveze de o sarcină ce urma să cadă invariabil asupra descendenților.” N-o să vă mint, m-au enervat nenea și tanti Barthelemy pe tot parcursul cărții, deși nu fac ei prea multe, da fac destule.
Fiți atenți că urmeză un mood pentru milenialezi și pentru zumărași:
“Trecutul era o rezervă de siguranță, de drumuri deja bătătorite. În el nu exista nici urmă de echivoc. Ieșea puțin, nu călătorea deloc; se culca în fiecare seară la oră fixă, se scula în fiecare dimineață la aceeași oră, vedea puțină lume. Și cum viața este o capcană, trebuie să te economisești așteptând sfârșitul. Mâine va fi cu siguranță mai rău decât azi.”
Știind aceste lucrui despre Madeleine este oare de condamnat faptul că aceasta și-a dorit ca pruncul ei să iasă din uter cu diploma de facultate în mână? (Vorba vine.) I think not! Cât timp și bani economisiți, să nu mai vorbim de faima și invidia celoralți pe care copilul i le-ar fi adus. Problemuța este că, dacă citești ziarele și afli știrile zilnice, nu prea ai mai vrea să te naști, right? I mean, inițial și eu am fost puțin în asentimentul lui.
Povestea din scurtul roman.., cred că îl putem numi roman, așa, cam la limită cu nuvela, este cea a unui făt care refuză să părăsească uterul. Louis, căci acesta este numele său, Louis și doar Louis, fără nume de familie, căci în fond și la urma urmei El este Cel ce este, consideră el *tușește, tușește* yep, neironic la un moment dat începe să folosească majuscule când scrie despre el și să vorbească despre el la persoana a treia, este numit de către narator în moduri inedite, satirice și caraghioase pe tot parcursul cărții, niciun apelativ nerepetându-se vreodată, fiecare fiind mai creativ ca precedentul și oglindind astfel părerea sa onestă (părere care nu este prea bună ori plină de respect) în legătură cu acest “Delicios Lăbuță”, ca să cităm exact din traducere.
Da, Madeleine Kremer, acum căsătorită, în vârstă de 18 ani, își propune să le ofere gemenilor ei nenăscuți “toate avantajele și diplomele posibile ca armură împotriva întâmplării”, însă, fiindcă viața e oricum predictibilă doar până la un punct, iar natura va rămâne de neînfrând, indiferent cât de deștepți ajungem, rezultatele acestui experiment nu sunt absolut deloc cele așteptate ori dorite, iar finalul poveștii este, poate, logic.
Nu știu în ce gen s-ar încadra această carte, dar nu aduce a SF în proporție de 100%, nici măcar a SF medical, decât poate puțin. Este aidoma realismului magic, însă doar dacă schimbi magic cu absurd. Știți convenția dintre autor și cititor pe care o încheie ei doi la începutul unei cărți ce nu face parte din rasa nonficționistelor? Adică dacă vezi un dragon cu monoclu trecând strada și vorbind franceza veche, tu, ca cititor, zici: “bine”? Cam așa și aici, doar că, nefiind o lume de basm, ci una îngemănată cu a noastră, întâmplările sunt și mai grotești, iar firescul cu care naratorul aruncă detalii eminamente ilogice și neplăcute despre ce se mai întâmplă pe ici și pe colo în universul în care activează, te face să te oprești puțin și să te gândești la nemurirea sufletului.
Sunt multe lucruri care mi-au plăcut la acest roman, multe lucruri subtile, de finețe, dar și multe lucruri care sunt in your face, foarte in your face. Spre exemplu, m-a amuzat maniera în care este descris cum cultura se scurge literalmente din Louis în timp ce acesta privește la televizor vizionând seriale proaste și emisiuni cu tot felul de jocuri televizate. M-a amuzat că efectiv, da efectiv toate personajele care au o anumită relevanță în poveste au dorința de a-l zdrobi pe teribilul ”scelerat”. Și credeți-mă, unele dintre ele nu ar trebui să simtă asta, însă atât de enervant este. U just love to hate Louis, sincer. Ah, iar faptul că pe prima pagină a cărții avem acest proverb iddish: Neputând fi pretutindeni, Dumnezeu a inventat mamele. Ironia! E drept că se află pe pagina cu dedicația, însă dacă nu are legătură cu doamna Caroline Thompson, persoana căreia îi e adresată dedicația, iar eu cred că nu are, rămâne un mod foarte comic de a începe o astfel de poveste!
Scrierea este relativ scurtă, cca 200 de pagini, depinde de ediție, iar dacă aveți posibilitatea să o citiți pe franceză, pls, do it! Dacă nu, traducerea oferită de editura Trei să știți ca este foarte bună!
January 3, 2025
O carte care are la baza o idee neconventionala si anume instruirea fatului din momentul conceperii, pentru ca la nastere sa fie cea mai desteapta fiinta. Afland de suferintele si durerile vietii din exterior, acest Copil decide ca nu vrea sa se nasca si sa ramana pentru totdeauna in burta mamei.
Autorul reuseste cu maiestrie sa poarte cititorul printr-un univers cu multe elemente distopice, care provoaca diferite emotii pe tot parcursul cartii.
Autorul reuseste cu maiestrie sa poarte cititorul printr-un univers cu multe elemente distopice, care provoaca diferite emotii pe tot parcursul cartii.
September 10, 2025
The secret to Bruckner is just enjoying reading without thinking too much!! This book is filled with classic raw Bruckner meets some body horror combined with community criticism and filled with religious irony . perfect
July 21, 2021
This guy - so amazingly weird.
September 24, 2022
brilliant
May 18, 2024
vai, nu.
July 31, 2015
Pascal Bruckner. Contra el padre
La de libros que se podrían escribir sobre las relaciones con el padre. Y sin embargo, no todos somos escritores. Ni tampoco todos los escritores tienen esa voluntad de ajustar cuentas con sus padres. Tal vez alguno no tenga ningún reproche, nada que contar. Solo cosas felices, brillantes recuerdos al atardecer de algún sitio. Tal vez sea así, sí. Con la madre conocemos alguno. Carta a mi madre, de Georges Simenon, o El libro de mi madre, de Albert Cohen, por decir dos, un poco al azar y con ese aire de ajuste de cuentas. Con ella pero también con ellos mismos. Es algo inevitable. Juan Manuel Bonet, en su introducción, realiza un breve recorrido por la parte paterna.
En este Un buen hijo, de Pascal Bruckner, encontramos todo esto, ese canto amargo ante la imposibilidad de encontrar un lugar para un padre al que ya con diez años deseó , suplicó, su muerte. Pascal nace en 1946. La Segunda Guerra Mundial y la ocupación han acabado, pero en la cabeza de su progenitor todo sigue igual. Colaboracionista, ha trabajo para la Siemens en Alemania, y no precisamente como trabajador forzoso (aunque con la derrota se hace pasar como uno de ellos y escapa a Austria). Esa derrota no cambiará en nada sus ideas. Durante años, su antisemitismo, su pro-nazismo, su estar contra todo lo que significó la liberación, estarán presentes día tras día en la vida de su hijo único. Con la madre la cosa no va mejor. Aunque comparte el ideario del padre, su odio al menos no debe de ejercitarse todos los días. Es una pobre mujer que sufrirá todas las iras del marido, que no dudará ya no solo en tener abundantes amantes, sino en tratarla como si no fuera nada. Menos que nada.
El escritor va desgranando sus recuerdos, que son un profundo lamento por la vida del padre: todas sus frases, todos sus fracasos, toda su rabia, pero también toda la insolencia con la que durante su vida mantiene esas ideas (lo cual no le evitará incluso sentir simpatía por la extrema izquierda un tiempo… todo es una cuestión de razas, después de todo, no de ideología). Los sentimientos se van encontrando. Le gustaría acabar con él con sus propias manos, pero en algún momento hay destellos de humanidad en ese hombre insoportable. Momentos en los que puede llegar a parecer una persona. La venganza de Pascal Bruckner será ser todo aquello que aborrece su padre y, como un destino, su vida se convertirá un poco en eso: escribe libros junto al judío Alain Finkielkraut, su hija será judía, su última pareja mulata,… Nada de eso cambiará al padre ni su relación con él. Seguirá siendo el mismo tipo despreciable en el que hay algún destello de simpatía. La que puede sentir por sus nietos o algún instante de vida. Por lo demás, no hay nada que agradecerle, y el lamento se prolonga, como se prolongó su vida en común.
Con todo, el hijo no repudiará al padre. Un buen hijo será escrita dos años después de su muerte. Su relación insoportable, llena de reproches mutuos, de asuntos pendientes, no hace que pierdan el contacto ni por un día. Sigue siendo el padre. El padre odiado, pero el padre. Y este libro contra él se convierte en un canto también a la vida y a la libertad. Un canto contra todo lo que aquel representaba, a favor de una madre destruida (con su pleno consentimiento) y de un hijo que encontró en los libros, en la escritura, la salvación. Un canto bellísimo, todo sea dicho, porque Pascal Bruckner es capaz de encontrar la belleza en toda esa abyección. Y esa es quizás su venganza. Su liberación definitiva. Todo está por descubrir, todo está por ser escrito. Hasta las profundidades abismales de su ser. Y pensar, y decir que mientras sigamos queriendo y creyendo estaremos vivos. Esa fue la fuerza necesaria para sobrevivir y encerrar en estas páginas a la bestia. Un poco. Solo un poco.
Escrito para Détour.
La de libros que se podrían escribir sobre las relaciones con el padre. Y sin embargo, no todos somos escritores. Ni tampoco todos los escritores tienen esa voluntad de ajustar cuentas con sus padres. Tal vez alguno no tenga ningún reproche, nada que contar. Solo cosas felices, brillantes recuerdos al atardecer de algún sitio. Tal vez sea así, sí. Con la madre conocemos alguno. Carta a mi madre, de Georges Simenon, o El libro de mi madre, de Albert Cohen, por decir dos, un poco al azar y con ese aire de ajuste de cuentas. Con ella pero también con ellos mismos. Es algo inevitable. Juan Manuel Bonet, en su introducción, realiza un breve recorrido por la parte paterna.
En este Un buen hijo, de Pascal Bruckner, encontramos todo esto, ese canto amargo ante la imposibilidad de encontrar un lugar para un padre al que ya con diez años deseó , suplicó, su muerte. Pascal nace en 1946. La Segunda Guerra Mundial y la ocupación han acabado, pero en la cabeza de su progenitor todo sigue igual. Colaboracionista, ha trabajo para la Siemens en Alemania, y no precisamente como trabajador forzoso (aunque con la derrota se hace pasar como uno de ellos y escapa a Austria). Esa derrota no cambiará en nada sus ideas. Durante años, su antisemitismo, su pro-nazismo, su estar contra todo lo que significó la liberación, estarán presentes día tras día en la vida de su hijo único. Con la madre la cosa no va mejor. Aunque comparte el ideario del padre, su odio al menos no debe de ejercitarse todos los días. Es una pobre mujer que sufrirá todas las iras del marido, que no dudará ya no solo en tener abundantes amantes, sino en tratarla como si no fuera nada. Menos que nada.
El escritor va desgranando sus recuerdos, que son un profundo lamento por la vida del padre: todas sus frases, todos sus fracasos, toda su rabia, pero también toda la insolencia con la que durante su vida mantiene esas ideas (lo cual no le evitará incluso sentir simpatía por la extrema izquierda un tiempo… todo es una cuestión de razas, después de todo, no de ideología). Los sentimientos se van encontrando. Le gustaría acabar con él con sus propias manos, pero en algún momento hay destellos de humanidad en ese hombre insoportable. Momentos en los que puede llegar a parecer una persona. La venganza de Pascal Bruckner será ser todo aquello que aborrece su padre y, como un destino, su vida se convertirá un poco en eso: escribe libros junto al judío Alain Finkielkraut, su hija será judía, su última pareja mulata,… Nada de eso cambiará al padre ni su relación con él. Seguirá siendo el mismo tipo despreciable en el que hay algún destello de simpatía. La que puede sentir por sus nietos o algún instante de vida. Por lo demás, no hay nada que agradecerle, y el lamento se prolonga, como se prolongó su vida en común.
Con todo, el hijo no repudiará al padre. Un buen hijo será escrita dos años después de su muerte. Su relación insoportable, llena de reproches mutuos, de asuntos pendientes, no hace que pierdan el contacto ni por un día. Sigue siendo el padre. El padre odiado, pero el padre. Y este libro contra él se convierte en un canto también a la vida y a la libertad. Un canto contra todo lo que aquel representaba, a favor de una madre destruida (con su pleno consentimiento) y de un hijo que encontró en los libros, en la escritura, la salvación. Un canto bellísimo, todo sea dicho, porque Pascal Bruckner es capaz de encontrar la belleza en toda esa abyección. Y esa es quizás su venganza. Su liberación definitiva. Todo está por descubrir, todo está por ser escrito. Hasta las profundidades abismales de su ser. Y pensar, y decir que mientras sigamos queriendo y creyendo estaremos vivos. Esa fue la fuerza necesaria para sobrevivir y encerrar en estas páginas a la bestia. Un poco. Solo un poco.
Escrito para Détour.
Displaying 1 - 30 of 74 reviews