Cartea debutează literalmente cu informația cum că Madeleine, de familie Barthelemy, mama viitorului protagonist, este o femeie nu că plictisită de viață, ci sătulă și terifiată încă din fragedă tinerețe de ea. Din primele pagini aflăm că în familia ei în clipa în care cineva, as in copiii, împlinesc 18 ani, aceștia trebuie să plătească familiei, as in părinților, toți banii pe care aceștia i-au investit în ei, obligând astfel copiii la o viață limitată și angosată de datorie de la bun început. Asta avem în primele pagini, nu e spoiler.
“[…]Madeleine a priceput pe loc ce-o aștepta și pe ea. Putreziciunea elocventă spunea totul. Părinții au reușit s-o îngrozească și mai mult, reprezentându-i viitorul ca pe un teritoriu malefic a cărui cheie o dețineau ei.”
Stați că inițial nu înțelegeam ce e cu “cheia” asta. Urmește:..
“Frica n-o mai părăsi, crescu o dată cu ea, îi modela gesturile și faptele până la majorat. Atunci tatăl îi prezentă factura copilăriei și a adolescenței. Era un obiect de familie: la ei nu dădeai viața cuiva, i-o împrumutai. Fiecare trebuia să și-o răscumpere de la propriii părinți, să se degreveze de o sarcină ce urma să cadă invariabil asupra descendenților.” N-o să vă mint, m-au enervat nenea și tanti Barthelemy pe tot parcursul cărții, deși nu fac ei prea multe, da fac destule.
Fiți atenți că urmeză un mood pentru milenialezi și pentru zumărași:
“Trecutul era o rezervă de siguranță, de drumuri deja bătătorite. În el nu exista nici urmă de echivoc. Ieșea puțin, nu călătorea deloc; se culca în fiecare seară la oră fixă, se scula în fiecare dimineață la aceeași oră, vedea puțină lume. Și cum viața este o capcană, trebuie să te economisești așteptând sfârșitul. Mâine va fi cu siguranță mai rău decât azi.”
Știind aceste lucrui despre Madeleine este oare de condamnat faptul că aceasta și-a dorit ca pruncul ei să iasă din uter cu diploma de facultate în mână? (Vorba vine.) I think not! Cât timp și bani economisiți, să nu mai vorbim de faima și invidia celoralți pe care copilul i le-ar fi adus. Problemuța este că, dacă citești ziarele și afli știrile zilnice, nu prea ai mai vrea să te naști, right? I mean, inițial și eu am fost puțin în asentimentul lui.
Povestea din scurtul roman.., cred că îl putem numi roman, așa, cam la limită cu nuvela, este cea a unui făt care refuză să părăsească uterul. Louis, căci acesta este numele său, Louis și doar Louis, fără nume de familie, căci în fond și la urma urmei El este Cel ce este, consideră el *tușește, tușește* yep, neironic la un moment dat începe să folosească majuscule când scrie despre el și să vorbească despre el la persoana a treia, este numit de către narator în moduri inedite, satirice și caraghioase pe tot parcursul cărții, niciun apelativ nerepetându-se vreodată, fiecare fiind mai creativ ca precedentul și oglindind astfel părerea sa onestă (părere care nu este prea bună ori plină de respect) în legătură cu acest “Delicios Lăbuță”, ca să cităm exact din traducere.
Da, Madeleine Kremer, acum căsătorită, în vârstă de 18 ani, își propune să le ofere gemenilor ei nenăscuți “toate avantajele și diplomele posibile ca armură împotriva întâmplării”, însă, fiindcă viața e oricum predictibilă doar până la un punct, iar natura va rămâne de neînfrând, indiferent cât de deștepți ajungem, rezultatele acestui experiment nu sunt absolut deloc cele așteptate ori dorite, iar finalul poveștii este, poate, logic.
Nu știu în ce gen s-ar încadra această carte, dar nu aduce a SF în proporție de 100%, nici măcar a SF medical, decât poate puțin. Este aidoma realismului magic, însă doar dacă schimbi magic cu absurd. Știți convenția dintre autor și cititor pe care o încheie ei doi la începutul unei cărți ce nu face parte din rasa nonficționistelor? Adică dacă vezi un dragon cu monoclu trecând strada și vorbind franceza veche, tu, ca cititor, zici: “bine”? Cam așa și aici, doar că, nefiind o lume de basm, ci una îngemănată cu a noastră, întâmplările sunt și mai grotești, iar firescul cu care naratorul aruncă detalii eminamente ilogice și neplăcute despre ce se mai întâmplă pe ici și pe colo în universul în care activează, te face să te oprești puțin și să te gândești la nemurirea sufletului.
Sunt multe lucruri care mi-au plăcut la acest roman, multe lucruri subtile, de finețe, dar și multe lucruri care sunt in your face, foarte in your face. Spre exemplu, m-a amuzat maniera în care este descris cum cultura se scurge literalmente din Louis în timp ce acesta privește la televizor vizionând seriale proaste și emisiuni cu tot felul de jocuri televizate. M-a amuzat că efectiv, da efectiv toate personajele care au o anumită relevanță în poveste au dorința de a-l zdrobi pe teribilul ”scelerat”. Și credeți-mă, unele dintre ele nu ar trebui să simtă asta, însă atât de enervant este. U just love to hate Louis, sincer. Ah, iar faptul că pe prima pagină a cărții avem acest proverb iddish: Neputând fi pretutindeni, Dumnezeu a inventat mamele. Ironia! E drept că se află pe pagina cu dedicația, însă dacă nu are legătură cu doamna Caroline Thompson, persoana căreia îi e adresată dedicația, iar eu cred că nu are, rămâne un mod foarte comic de a începe o astfel de poveste!
Scrierea este relativ scurtă, cca 200 de pagini, depinde de ediție, iar dacă aveți posibilitatea să o citiți pe franceză, pls, do it! Dacă nu, traducerea oferită de editura Trei să știți ca este foarte bună!