Cu siguranță cartea mea preferată în 2020 și, așa cum mi se întâmplă adesea cu privire la cărțile preferate, îmi vine greu sa găsesc cuvintele potrivite pentru a identifica ce anume m-a impresionat așa de mult. Mi-a plăcut ideea că viața nu este niciodată perfectă așa cum pare de pe rețelele de socializare, indiferent că ești single, căsătorită, cu copii, stay at home mom, cu o carieră de succes sau muncind te miri ce pentru a-ți plăti chiria.
Că fericirea nu e ceva ce îți dau alții, că îți poți îndeplini obiectivele din tinerețe (soț, casă ca în reviste și copii la școli private) și tot sa nu fii fericită. Că societatea îți impune un anume model chiar dacă nu ți se potrivește și, de-a lungul timpului, te face să te îndoiești de tot ce crezi tu că ai realizat. Că trăim într-o cultură în care a fi ocupat e un modus vivendi, suntem mereu așa de ocupați ca nu mai avem timp de prieteni, de întâlniri, de comunicat real cu oamenii, comunicare înlocuită cu mesajele pe whatsapp (la un moment dat Nell își sună o prietenă sa refuze o invitație pentru că i s-a părut aiurea sa refuze prin mesaj și prietena o întreabă dacă a sunat din greșeală).
Că cel mai important lucru este sănătatea și viața și că nu-ți dai seama de asta până nu ești pe punctul de a le pierde. Că în ciuda faptului că în jurul tău se petrec tragedii, care te emoționează, tot e ok sa te văicărești și să fii nemulțumit de neplăcerile mărunte din viața ta, pentru că așa e firea umană.
Deși cartea urmează un an din viața lui Nell, proaspăt despărțită de logodnic, fără copii, fără job, fără casă, recent mutată înapoi din însorita California în ploioasa Londra, cartea e mai puțin despre ea si mai mult despre presiunea socială care apasă viața unei femei trecută de 40 de ani, presiunea de a fi sau macar de a părea perfectă. Probabil că de aceea podcastul lui Nell, care spune lucrurilor pe nume, are un asemenea succes: pentru că femeile se regăsesc în cuvintele lui Nell despre cum ai tendința de a trage linie și de a calcula doar eșecurile, despre cum te compari mereu cu alții și ieși în dezavantaj, despre faptul că uneori n-ai chef de avocado și yoga ci de băut gin tonic la doză și de stat în pat, și despre cum te întrebi mereu: eu ce naiba fac cu viața mea?
Pentru că, din postura ei de ”fată bătrână”, Nell își invidiază toate prietenele măritate și cu copii, cu case aranjate ca în reviste, cu petreceri elegante și cu vieți care par mai așezate decât ale ei, însă podcastul ei scoate la iveală faptul că, dedesubtul strălucirii, se ascund aceleași îndoieli, anxietăți, depresii, sentimente de ”nu sunt suficient de bună”, ca și în cazul lui Nell.
Nell e amuzantă nu pentru că se pune singură în situații stânjenitoare (și chiar mi-a plăcut asta, faptul că lipsesc situațiile a la Stan și Bran care abundă în Bridget Jones, de ex), ci pentru că știe să mânuiască excelent o unealtă salvatoare: autoironia.
Cred că o să păstrez cartea asta și o s-o mai recitesc, pe măsură ce înaintez în vârstă și am momente când simt că nu mă pliez pe cerințele societății și social media de la mine. E o carte care m-a dus cu gândul la Bridget Jones, dar mi s-a parut mult mai bună, iar protagonista mai autentică.