Asemenea starurilor culturii pop, cărțile clasice străbat lumea însoțite de un întreg anturaj de adaptări, rescrieri, comentarii, despre valoarea cărora se poate discuta, dar care sunt, în primul rând, prezente și revendicative, modelând retroactiv textele-sursă. Când analizăm Shakespeare, Cervantes, Austen, nu putem face abstracție nici de exegeza lor istorică, nici de clișeele care le aureolează miturile în percepția culturală comună și nici de interpretările pe care le-au primit în adaptări pentru scenă sau ecran. Până și persoanele care nu i-au citit niciodată pot să-i identifice pe Don Quijote și Sancho Panza într-o imagine vizuală, se pot referi la bătăliile cu morile de vânt pentru a descrie un efort inutil, pot cita „a fi sau a nu fi” sau pot invoca analogic „mândrie și prejudecată”.
Câți cititori serioși, erudiți și antrenați cultural mai au astăzi Cervantes, Shakespeare, Austen, dar și Dante, Platon sau Rabelais? În mod cert, numărul lor nu este egal cu al celor care citează, referențiază în sens comun sau chiar cunosc anumite scene sau replici-cheie, participând la propagarea lor mai degrabă memetică și virală, decât culturală. Din acest motiv, cărțile clasice, departe de a fi simple texte, sunt mai degrabă megastructuri narative, în care ficțiunile sunt abordate prin lentila sau din perspectiva deschisă de această trenă perceptivă metacritică.
Mihaela Ursa este teoretician si critic literar. Este autoarea volumelor: Optzecismul si promisiunile postmodernismului (Editura Paralela 45, 1999), Gheorghe Craciun – monografie (Editura Aula, 2000) si Scriitopia (Editura Dacia, 2005; editie revazuta, 2010), premiate de Uniunea Scriitorilor din Romania si de Asociatia de Literatura Generala si Comparata din Romania. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj, unde este in prezent lector doctor si director al Departamentului de Literatura Comparata. A coordonat Divanul scriitoarei (Editura Limes, 2010), a colaborat la volume colective si la diferite publicatii literare.