M-a bucurat timpul petrecut citind scrisorile dintre Hemingway și fiul său mijlociu, Patrick. Recunosc că am fost râcâită de numeroasele pasaje de la vânătoare - nu susțin deloc practica asta, însă tot citind despre viața lui, am început să înțeleg de unde nevoia de cruzime.
Una dintre cele mai fascinate personalități din lumea literară, Hemingway a fost un mare amator de coride, schi, pescuit, vânătoare. A iubit Cuba, alcoolul, Spania, pisicile. A supravieţuit antraxului, malariei, pneumoniei, hepatitei, cancerului de piele, diabetului, accidentelor de avion, rupturii de splină, fracturii de craniu şi de vertebre. A fost corespondent de război, s-a însurat de 4 ori, a primit Pulitzer și premiul Nobel.
În familia lui Hemingway, sinuciderile erau frecvente, probabil pentru că aproape toată familia lui suferea de depresie maniacală (tatăl, o soră și un frate și-au luat viața). Tulburarea bipolară de care suferea scriitorul îşi are rădăcinile în copilărie și l-a făcut să se refugieze în războaie şi vânători crude: „Omor aici animale şi peşti, încercând să nu mă omor pe mine”, îi scria cândva unei prietene.
Exceptând aceste pasaje din carte, peste care am sărit, am găsit o latură nouă de care eu, cel puțin, nu prea știam. Un Hemingway sensibil, cu o infinită iubire pentru copiii lui. Grijuliu, darnic, preocupat mult mai tare de ei decât de propria persoană.
Deși era multă căldură în tot ce-și scriau, am citit cu nodu-n gât uitându-mă la datarea fiecărei scrisori în parte.
Nu e nicio surpriză pentru nimeni că Hemingway s-a sinucis în 1961. Urmăream în rândurile lui motive, dislocări, cuvinte care-l dădeau de gol, semnale, regrete. Cu cât anii se apropiau de acel deadline, mi-era tot mai frică de clipa în care Patrick nu va mai avea să primească splendidele scrisori de la propriul tată.
“Scrisorile lui Patrick & Ernest Hemingway”, volum apărut la editura Nemira, mi-a amintit de cât de mult bine există în fiecare dintre noi. De cât de copleșiți pot fi oamenii buni. De cât de multă povară poate duce un om de-a lungul vieții. De cât de tare ar trebui să ne concentrăm pe a înțelege și nu pe a judeca. A iubi chiar și atunci când pare că nu mai e pe nicăieri loc de iubire 🤍