Cartea prezintă un tip de terapie ce aparține psihologiei umaniste - terapia centrată pe client -, formulată de Carl R. Rogers. Ea presupune ca terapeutul să fie autentic, să dea dovadă de o acceptare necondiționată și de empatie față de client. Această relație va produce schimbare. Ideile prezentate se pot aplica la nivelul tuturor relațiilor interumane.
„În terapie, persoana adaugă experienței obișnuite conștientizarea deplină și nedeformată a experiențelor sale - a reacțiilor sale senzoriale și viscerale. Ea încetează să mai deformeze experiența când o conștientizează, sau cel puțin reduce deformările. Poate fi conștientă de ceea ce trăiește cu adevărat, nu doar de ceea ce-și permite să trăiască după o triere minuțiosă printr-un filtru conceptual. În acest sens, persoana întruchipează pentru prima oară întregul potențial al organismmului uman, elementul conștientizării fiind adăugat liber la aspectele fundamentale ale reacțiilor senzoriale și viscerale, și îmbogățindu-le. Persoana ajunge să fie ceea ce este, după cum spun atât de des clienții în terapie. Aceasta pare să însemne că individul ajunge să fie - la nivel de conștientizare - ceea ce este - la nivel de experiență. Altfel spus, este un organism uman întreg și cu funcționare deplină.
Presimt deja reacțiile unora dintre cititori. „Vrei să spui că, în urma terapiei, omul devine nimic altceva decât un organism uman, un animal uman? Cine-l va controla? Cine-l va socializa? Va renunța el de-acum la toate inhibițiile? N-ai făcut nimic altceva decât să eliberezi fiara?” La asta, răspunsul cel mai adecvat pare a fi: „În terapie, individul a devenit de fapt un organism uman, cu toată bogăția pe care o presupune acest lucru. E capabil de autocontrol realist și e socializat incorigibil în dorințele sale. Nu există fiară în om. În om există doar om, și asta e ceea ce am putut să eliberăm.”
În relațiile mele cu alte persoane am constatat că, pe termen lung, nu folosește la nimic să mă port ca și cum aș fi ceva ce nu sunt. Nu ajută să mă port calm și agreabil când, de fapt, sunt furios și critic. Nu ajută să mă port ca și cum aș cunoaște răspunsurile atunci când nu le știu. Nu ajută să mă port ca și cum aș fi o persoană iubitoare dacă, de fapt, în acel moment sunt ostil. Cu alte cuvinte, am constatat că nu folosește la nimic și nici nu este eficient, în relațiile mele cu alți oameni, să încerc să întrețin o mască, să mă port la suprafață într-un fel, când în interior trăiesc ceva foarte diferit. Cred că asta nu mă face să fiu util în încercarea de a forma relații constructive cu alții.
Simt că sunt mai eficient atunci când mă pot asculta pe mine însumi cu o atitudine de acceptare și pot fi eu însumi. Un mod de a formula acest lucru este că am devenit mai priceput la a-mi da voie să fiu așa cum sunt. Astfel îmi este mai ușor să mă accept pe mine însumi ca pe o persoană categoric imperfectă, care nu funcționează în niciun caz tot timpul așa cum ar vrea să funcționeze. Probabil că unii consideră că aceasta este o direcție foarte ciudată în care să te îndrepți. Mie îmi pare că are valoare în virtutea unui paradox straniu: când mă accept pe mine însumi așa cum sunt, mă schimb. Cred că am învățat asta de la clienții mei, ca și din propriile-mi experiențe - nu ne putem schimba, nu ne putem distanța de ceea ce suntem până când nu acceptăm în întregime ceea ce suntem. Iar când o facem, schimbarea pare să se producă aproape pe neobservate. Un alt rezultat ce pare să decurgă din faptul de a fi eu însumi este acela că relațiile devin reale. Relațiile reale au capacitatea incitantă de a fi pline de viață și semnificație. Așadar, constat că este eficient să-mi permit să fiu ceea ce sunt în atitudinile mele, să știu când am ajuns la limita rezistenței sau a toleranței și să accept asta ca pe o realitate care există în mine. Mi-ar plăcea să accept aceste sentimente tot atât de bine ca pe cele de căldură, interes, îngăduință, bunătate, înțelegere, care sunt și ele o parte foarte reală din mine. Atunci când accept cu adevărat toate aceste atitudini ca pe o realitate, ca pe o parte din mine, relația mea cu cealaltă persoană devine ceea ce este și poate să crească și să se schimbe mai ușor.
A-mi da voie să înțeleg o altă persoană are o valoare imensă. Felul în care am formulat această afirmație poate să vă pară ciudat. E nevoie să-ți dai voie să înțelegi pe altul? Eu cred că da. Prima noastră reacție la majoritatea afirmațiilor pe care le auzim de la alții este o evaluare sau o judecată imediată, și nu o înțelegere a lor. Când cineva își exprimă un sentiment, o atitudine sau o convingere, tindem să gândim aproape imediat: „Așa e” sau „E o prostie”, „E anormal, irațional, e incorect”, „Nu-i frumos”. Foarte rar ne dăm voie să înțelegem exact ce semnificație are pentru celălalt afirmația sa. Eu cred că se întâmplă așa fiindcă a înțelege pe celălalt e riscant. Dacă-mi dau voie cu adevărat să-l înțeleg pe altul, acea înțelegere ar putea să mă schimbe. Și toți ne temem de schimbare.
Kirkegaard arată că disperarea cea mai des întâlnită e aceea cauzată de faptul de a nu alege sau a nu vrea să fii tu însuți, dar că forma cea mai adâncă de disperare vine din a alege „să fii altul decât tu însuți”. Pe de altă parte, „a fi acel sine care ești cu adevărat constituie într-adevăr opusul disperării”, și această alegere reprezintă cea mai profundă responsabilitate a omului. Explorarea clienților devine și mai perturbatoare când se trezesc implicați în înlăturarea chipurilor false despre care nu știau că sunt chipuri false. Clienții încep să se angajeze în sarcina înspăimântătoare de a explora sentimente turbulente și uneori violente pe care le nutresc. Îndepărtarea unei măști despre care credeai că face parte din adevăratul tău sine poate fi o experineță profund tulburătoare; totuși, când are libertatea de a gândi, a simți și a fi, individul se îndreaptă spre un astfel de țel.
„Îți spui că trebuie să creezi tu însuți tiparul, dar sunt atât de multe elemente și e atât de greu să vezi care e locul fiecăruia! Uneori le pui unde nu trebuie și, cu cât ai mai multe elemente puse în locul greșit, cu atât e nevoie de eforturi mai mari ca să le ții în loc, până când ajungi să fii atât de obosit, încât până și confuzia teribilă e mai bună decât să continui. Și atunci descoperi că, lăsate de capul lor, elementele amestecate își găsesc firesc locul propriu și rezultă un tipar de viață fără ca tu să fi făcut un efort. Ai doar misiunea să-l descoperi și, făcând asta, te vei găsi pe tine însuți și-ți vei găsi propriul loc. Trebuie chiar să-ți lași experiențele să-ți spună singure ce înseamnă; în clipa în care le spui tu ce înseamnă, te afli în război cu tine însuți.��� - Să vedem dacă pot să traduc exprimarea poetică a clientei în semnificația pe care o au pentru mine afirmațiile ei. Cred că ea spune că a fi ea însăși înseamnă să găsească tiparul, ordinea subiacentă care există în curgerea mereu schimbătoare a experiențelor ei. În loc de a încerca să-și țină forțat experiența în forma unei măști sau s-o constrângă într-o formă ori structură, alta decât cea care este, a fi ea însăși înseamnă să descopere unitatea și armonia ce există în sentimentele și reacțiile ei actuale. Asta înseamnă că sinele adevărat e ceva ce se descoperă în mod confortabil în experiențele proprii, nu ceva ce se impune asupra lor.
Se pare că individul explorează treptat, în mod dureros, ceea ce se află în spatele măștilor pe care le arată lumii și chiar și în spatele măștilor cu care s-a indus pe sine însuși în eroare. El face experiența profundă și deseori intensă a diferitelor elemente din sine care au fost ascunse înăuntrul lui. Astfel devine tot mai mult el însuși - nu o fațadă de conformism cu alții, nu o negare cinică a oricăror sentimente, nici un paravan de raționalitate intelectuală, ci un proces viu, care respiră, simte, fluctuează - pe scurt, devine persoană.
Un mod de a exprima fluiditatea prezintă într-o astfel de viețuire experențială (deschidere față de experiențele noi, lipsă absolută de defensivitate) este acela de a spune că sinele și personalitatea decurg din experiență, în loc ca experiența să fie tradusă ori deformată pentru a se potrivi cu structura preconcepută a sinelui. Asta înseamnă că individul devine participant la proces și observator ar lui, al experienței la nivel de organism, proces aflat în permanentă desfășurare, în loc să-l controleze.”