În secolul al XIII-lea, sfîntul Francisc din Assisi propune un nou model de sfințenie. Minoriții (cei mici, cei umili) nu mai stau închiși în mănăstiri și încep să rătăcească prin micile state ale Italiei și să viziteze orașele. Predicile se cuvine să fie simple, fără exaltări retorice, fără subtilități dogmatice, pe înțelesul tuturor. E bine să se bazeze pe exempla, să pornească, așadar, de la o pildă, de la un amănunt revelator. Cuvîntul de ordine al sfîntului Francisc a fost: „paupertas cum laetitia” (p.157), sărăcia însoțită de bucurie. I-a îndemnat pe sărăcuți să prețuiască natura cu toate ale ei: de la fratele pește și surioarele păsări la fratele Soare. Imnul său, Il Cantico delle creature, este o capodoperă de iubire și bucurie:
„Lăudat fii Doamne, cu toate creațiile tale
și mai ales cu domnul frate Soare
prin care tu ne dai ziua și lumina.
Lăudat fii tu, Doamne al meu, pentru sora Lună și pentru Stele,
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Vînt, pentru aer și pentru nori,
pentru azurul liniștit...
Lăudat fii tu, Doamne al meu, pentru sora Apă,
prețioasă și castă.
Lăudat fii tu, Doamne al meu, pentru fratele Foc,
Lăudat fii tu, Doamne al meu, pentru sora mama noastră Pămîntul...
Lăudat fii tu, Doamne al meu, pentru sora noastră, Moartea” (pp.77-78).
Din păcate, viața sfîntului Francisc din Assisi rămîne imperfect cunoscută. Sigur, după moartea lui în 3 octombrie 1226, hagiografia a înflorit. Dar Consiliul canonic general din 1260 a cerut sfîntului Bonaventura să-i redacteze o biografie „oficială” (Legenda maior). În 1266, același Consiliu franciscan „ordonă fraților și credincioșilor să distrugă” biografiile alternative devenite apocrife. Ceea ce s-a și întîmplat. Căutarea unor manuscrise care să nu fi avut soarta focului s-a dovedit zadarnică. Cel mai blînd lucru care poate fi spus despre lucrarea lui Bonaventura este că în mare parte e fantezistă (pp.35-36).
S-a păstrat, totuși, biografia redactată de Tommaso da Celano (1244) în două versiuni, mult mai credibilă decît Legenda maior. Tommaso oferă (și) un portret fizic al sfîntului: Francisc era mic de statură, avea ochii „negri și naivi”, părul „foarte închis la culoare, dinții regulați și albi”, degete subțiri etc. (p.70).
După secole de dispute teologice sterile, franciscanismul a însemnat o întoarcere la evanghelie. Important e să urmezi faptele și spusele lui Iisus. Speculațiile pot fi neglijate. Sfîntul Francisc (care știa limba franceză, dar nu și latina, probabil) detesta știința. O considera o posesiune, iar ordinul era împotriva oricărui fel de avuție. Inclusiv a cărților (p.132). Nu e inutil să menționez că franciscanismul s-a dezvoltat într-o lume a universităților, în care se distinsese un Abelard și un Bernard de Clairvaux. Minoriții trebuiau să observe o sărăcie strictă. Își cerșeau hrana. În pofida acestor rigori, nu disprețuiau cîtuși de puțin buna dispoziție.
Jacques Le Goff analizează vocabularul folosit de sfîntul Francisc în puținele lui scrieri și deduce din el o viziune despre lume. Sfîntul preferă lexicul evanghelic. Rareori folosește cuvinte din Vechiul Testament (p.88). Femeia e în primul rînd mamă. Trebuie să ne ferim de femeia-ispită. E mai bine să știi foarte puțin și să rămîi idiota, neșcolit (p.115). Prin sfînta Clara, Francisc a influențat decisiv ordinul clariselor (pp.142-144)