Izvorul Iubirii povesteste cu admiratie, respect, bucurie si pe alocuri cu umor, intr-un limbaj apropiat de inima omului contemporan, despre Hristos ca Arhetip divin descoperit lumii, a carui imagine este menita sa ne ajute sa ne vindecam de instrainarea de Spirit adusa de modernitate, prin crearea unui pod atat ideatic, cat si practic, intre minte si spirit. Parintele Maximos, episcop, calugar charismatic si indrumator duhovnicesc, vocea principala din cartile lui Markides, vorbeste despre Ecclesia ca spital duhovnicesc avand misiunea de a ajuta oamenii sa-si depaseasca boala existentiala. Adesea punand in oglinda abordarea psihologica si cea religioasa, dialogurile din carte parcurg discutii in care parintele Maximos explica ce inseamna askesis sau exercitiile spirituale (postul, rugaciunea sistematica si fara incetare, studiul scripturilor si al vietilor sfintilor etc.) pentru restaurarea intregii umanitati si a sanatatii spirituale; explica necesitatea metanoiei sau a pocaintei, transformarea fundamentala a modului in care simtim si gandim, schimbarea radicala a viziunii despre lume; explica pe intelesul publicului larg ce sunt roadele Duhului [agape (dragostea), chara (bucurie), eirene (pace), makrothymia (indelunga rabdarea), chrestotis (bunatate), agathosyne (facerea de bine), pistis (credinta), praotes (blandetea) si engratea (infranarea)] si cum practica Rugaciunii Inimii ne poate dezvalui darurile Duhului. In Izvorul Iubirii, aceasta Cale Intreita a crestinismului rasaritean isi dezvaluie metoda iar stradania duhovniceasca devine un drum limpede, accesibil oricarui traitor ce cauta sa faca pasi inapoi spre propria natura luminoasa, in profunzimea fiintei, acolo unde bucuria prezentei lui Dumnezeu indulceste durerea omeneasca. Dumnezeu este dragoste si bunatate infinita, cunoastere infinita sau omniscienta, putere infinita sau omnipotenta. Este ca un triunghi perfect. Aceste trei atribute ale lui Dumnezeu care se afla in centrul traditiei crestine se afla si in interiorul nostru. Omul care are o relatie buna cu el insusi va avea, de asemenea, o relatie buna cu ceilalti si cu tot ceea ce il inconjoara. Cand omul invata sa aiba o relatie buna cu ceilalti, are o relatie buna si cu Dumnezeu. Acea stare de a fi in lume duce omul la o libertate reala si la eliberare, fara urma de orice care sa-l diminueze ca personalitate, fie ca este frica, viclenie, egocentrism sau rautate. Acest om este chrestos sau folositor, amabil si bland. Acest om nu creeaza dificultati pentru ceilalti si nu se simte asuprit de ceilalti.
Cu această carte se încheie așa-numita "trilogie atonită". Multe dintre ideile din cărțile precedente se regăsesc și aici, dar și alte perspective noi. Pentru mine lectura acestei cărți a mers greu, nu din cauza stilului, ci a unei constante dorințe de a medita asupra unor pasaje. Zile întregi nu am citit nimic din ea, apoi am reluat-o. Consider totuși că mi-a fost de mare folos și întâlnirea cu Markides (cu cărțile lui de fapt) este cea mai importantă din a doua parte a anului acestuia.
O carte frumoasă, care vine în completarea celor două dinainte. Singurul lucru de reproșat este că mai există unele date istorice scrise eronat, dar astea pot fi și niște greșeli de editare. De exemplu, în carte este menționat că Sfânta Ecaterina s-a născut în 294, că era frumoasă și foarte inteligentă, stâpânind retorica, matematica, filosofia, muzica etc și avea mulți pețitori, iar câteva rânduri mai jos precizează că a murit în 305, adică la 11 ani, ceea ce parte destul de imposibil. La o simplă căutare pe internet descoperi că s-a născut în 287, deci a trăit 18 ani, ceea ce este mai plauzibil.
”Dragostea este într-adevăr un foc care te poate arde dacă ai lipsă de discernământ. De fapt, toate virtuțile sunt periculoase în absența discernământului. Discernământul este volanul care conduce toate virtuțile, fără excepție.”
Pentru mine, cea mai revelatoare parte a cărți a fost despre Darurile Duhului Sfânt care potrivit Apostolului Pavel sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea și înfrânarea. Ordinea acestor virtuți este deloc accidentală, de altfel cum nimic din Evanghelie nu este accidental, ci elaborat in mod deliberat pentru ca oamenii sa fie ajutați să înțeleagă natura lui Dumnezeu si sa se apropie de El. Iubirea sta în vârf iar pentru a ajunge la acest ultim stadiu se incepe cu înfrânarea si se continua treptat cu celelalte.