Trilogia Taraneasca Vol.1: Niste Tarani

Trilogia țărănească #1

by Dinu Săraru

La Slatioara, romanul Niste tarani a trezit doua reactii absolut contradictorii. Taranii, inclusiv Naita Lucean si Petre al lui Toma carora le imprumutasem nu numai numele ci si o parte din biografie, l-au primit firesc si l-au inteles mai bine decat unii cronicari grabiti sa vada in omagiul adus de mine Slatiorenilor, pe una din primele pagini, confirmarea faptului ca povestea e un asa zis roman-reportaj-document! Pentru tarani era important ca nu minteam si ca nu inventam nimic chiar daca paginile romanului sunt, din punctul de vedere al raportului strict cu viata lor, pura imaginatie. Intamplarile si reactiile imaginate de mine erau, insa, pentru ei posibile, daca evenimentele ar fi luat, in viata lor, drumul descris de mine, adica daca presiunea colectivizarii ar fi adus atunci, aici, la Slatioara, la colectivizare. Patru cel scurt n-a existat, in sat, sub infatisarea biografica din carte. A trait mai demult in Slatioara un om cu acest nume, un taran marunt si bondoc care cand mergea parca se rostogolea mereu la vale. L-am apucat si eu in copilaria mea, era un om senin, nestiutor, cu o minte putina si cu o veselie cinstita pe fata lui rotunda ca a unui pepene, cu o mustacioara mica si neagra pacura chiar si atunci cand parul sau se facuse de mesteacan. Statea in Pripor, la Cumpene, avea o nevasta marunta si iute si o fata care a si fost colega de scoala cu mine, parca o vad inotand prin zapada in niste opinci de porc legate pana sub genunchi cu nojite groase si nojitele mereu ii cadeau si ea mereu tragea de ele si le tot innoda fara spor. Patru cel scurt fusese servitor la niste invatatori, pe urma facuse un fel de slujba de privegheat morti, el stia putine lucruri si nu-i era frica sa stea singur cu mortul o noapte intreaga. Tin minte ca prin anii cand se petrece povestea din Niste tarani m-a oprit odata pe drum si m-a intrebat cum ar face el sa apuce nitica pensie acum, la batranete, fiindca eu am avut niste ani si pe la primarie, mai inainte, cand era alte partide, ca ei cand venea la putere pe mine ma lua de acasa sa matur, sa dichisesc, sa ma duc la unul, la altul, intelegi dumneata, faceau si ei politica, insa astia de acum mi-au pierdut anii si nu stiu cum sa-i mai incherb la loc. Si se uita la mine cu nadejde, o nadejde binevoitoare si vesela sclipea in ochii lui mici si copilarosi desi trecuse mult de saizeci de ani. Asadar, biografia lui din roman este pur si simplu proiectia intelegerii mele despre o astfel de tragedie ca aceea traita de eroul meu. Curios este ca niciun taran din Slatioara n-a contestat existenta acestui destin, el fiind inteles ca un adevar pentru ei toti daca ei ar fi trecut prin ce a trecut Patru cel scurt imaginat de mine... - Dinu Sararu

Genres: Romanian Literature

348 pages, Paperback

First published January 1, 1974

About the author

Director de teatru, dramaturg, eseist, publicist, romancier și scriitor .
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Reviews

[Nicoleta]

https://docs.google.com/viewer?a=v&am...

[Socrate · Rating 4 out of 5]

― Cine are puşti, cine are pistoale, cine are arme, le predă până mâine dimineaţă!

Ploua mărunt, pisălog, o ţârâitură infernală, şi era frig, un frig igrasios, cu un miros de mucegăială. Cerul era vânăt şi ceţos, bătea un vânt subţire, usturător, care te plesnea cu ploaia măruntă peste obraz, nişte ciori se aciuaseră într-un salcâm desfrunzit şi lepros şi cârâiau zgribulite în răstimpuri, întrerupând ordinele date alternativ de cei doi ofiţeri de securitate, înfipţi în cizme pe scările de piatră ale primăriei, îşi ridicaseră gulerele la mantăi şi întorceau capul, ferindu-şi feţele de biciuiala ploii piezişe. Ţăranii se îngrămădiseră jos, în curte, la picioarele scărilor, stăteau nemişcaţi, neclintiţi, uzi, ieşeau aburi din dimia săină a hainelor lor ţesute în războaie de lemn şi erau negri la faţă, neraşi, cu priviri vinete, rele, erau toţi urâţi sau urâţiţi de muncă şi de nevoi şi de o înăcreală mută.

Se uitau la cei doi ofiţeri de securitate şi încercau, în sinea lor cea mai ascunsă, să descopere un semn după care să-i recunoască, să afle cine sunt de fapt, adică de unde sunt şi ai cui sunt, pentru că era clar, era foarte clar, că ofiţerii nu putuseră fi înainte cu un an sau doi decât tot ţărani, sau poate lucrători pe undeva pe la o fabrică de cherestea, ori pe la o tăiere de lemne.

Năiţă Lucean făcea acelaşi lucru, deşi era furat mereu de ideea că ei toţi, acele câteva sute de ţărani care stăteau nemişcaţi sub ploaia măruntă şi mirosind a câine sau a păr de vacă, înecăcios şi mucegăit, sunt toţi urâţi, şi constata acum, absent la cele ce spuneau ofiţerii, că „ţăranul nu e frumos decât la horă şi la nuntă, şi la botez, şi la vreo petrecere, de Sfântul Dumitru cum ar veni, când s-au făcut ceva bucate şi ai altă stare, îţi vine să te culci la amiază, în zi de lucru, şi să nu te scoale nimeni, că-l omori. După ce trece şi hora, şi nunta, şi botezul, ţăranul nu mai are timp să fie frumos, se ia cu viaţa, cu treburile, cu vai de capul lui, mai vin şi nişte copii, fuior, unul după altul, şi le e foame şi dracu’ mai ştie ce le e, şi dacă-ţi mai moare şi-un bou, s-a ales praful de viaţa ta”.

[Cristina · Rating 4 out of 5]

Dani se intreba cum de a trecut cartea asta de cenzura sistemului comunist. Pai in primul rand a aparut in 1974, cand era o perioada de usoara relaxare, colectivizarea fusese deja indeplinita cu succes iar autorul a avut si el ceva de zis in prefata: “Ma duceau la exasperare imaginile din literatura in care ni se descria un taran continuu fericit si care nu mai stia ce sa faca de bucurie ca a venit, in sfarsit, revolutia socialista sa-l invite la colectivizare ca la o serbare. Fireste ca dreptatea era de partea revolutiei, insa taranul a inteles greu acest lucru.” A fost ironic autorul sau chiar credea ce scrie, asta nu o stiu dar cred ca aceste cuvinte au ajutat la editarea cartii.

[Constantin Vasilescu · Rating 5 out of 5]

Moartea lui Dej şi răfuiala de la vârful partidului, dintre Ceauşescu şi Drăghici, au făcut posibilă apariţia unui asemenea roman, printre alte lucruri de neînchipuit care au urmat în anii '60-'70.
După ce oamenii par să fi ajuns istoria din urmă, istoria face un salt cinic peste iluziile lor. Pământul, nevoia de a avea, validată mai ales prin ochii aproapelui, se topesc sub privirile lor nedumerite. Este o fatalitate ca ţăranul să întindă veşnic mâna, fără să poată apuca. Tocmai de asta, la 70 de ani, unul ca Simion Popescu distilează şi cântă popeşte cu uşurinţa "chiaburului" care nu mai are nimic de pierdut, pentru că niciodată n-a avut ceva trainic de câştigat, în vreme ce mai tinerii Năiţă Lucean şi umbra lui, Pătru cel Scurt, se agită prin negura anotimpurilor. Această frământare îi aduce unuia moartea, iar celuilalt capitularea şi resemnarea. Prin zbaterea zadarnică a personajelor sale, romanul lui Dinu Săraru aşterne o tristeţe sfâşietoare pe care umorul amar nu are cum s-o risipească. Ea copleşeşte vieţile oamenilor pretutindeni, lângă cazanul de ţuică, la cârciumă, în primărie, în bătătură, la masă, dar mai ales în apropierile stânjenitoare dintre soţi. În fond, zugrăveşte un timp în care iubirea nu încape, alungată fiind de apăsarea existenţei.

[Dani · Rating 5 out of 5]

Nu inteleg, cum a aparut cartea aceasta in timpul comunismului?