What do you think?
Rate this book
Conscience critique
320 pages, Paperback
Published August 1, 1989
23 people want to read
About the author
Georges Poulet
58 books7 followersGeorges Poulet (1902–1991) was a Belgian literary critic associated with the Geneva School. Best known for his four-volume work Studies in Human Time, Poulet rejected formalist approaches to literary criticism and advanced the theory that criticism requires the reader to open his or her mind to the consciousness of the author. His work has had a lasting influence on critics such as J. Hillis Miller.
Georges Poulet was born in Chênée, now part of Liège, Belgium in 1902. Poulet received his doctorate from the University of Liège in 1927, after which he taught at the University of Edinburgh. In 1952, Poulet became a professor of French Literature at Johns Hopkins University where he also acted as chair of the Department of Romance Languages and Literatures. He later taught at the University of Zurich and the University of Nice. Poulet died in Brussels, Belgium in 1991. His estate is archived in the Swiss Literary Archives in Bern.
Although he never taught at the University of Geneva, Poulet was associated with the Geneva School of literary criticism. He worked closely with critics such as Marcel Raymond, Albert Béguin, Jean Rousset, Jean Starobinski, and Jean-Pierre Richard. Poulet was influenced by his fellow Geneva School critics as well as by critics such as Jacques Riviere, Charles du Bos, Wilhelm Dilthey, and Friedrich Gundolf (Miller 305). Lawall (1968) identifies Poulet as "the first critic to develop Raymond’s and Beguin’s concept of experience in literature as a systematic tool of analysis. . . .He shifts their focus from the individual author to the author's generic human experience"
A renowned author, Poulet published many works of literary criticism in his lifetime. Among his most famous books are the four volumes of his masterwork, Studies in Human Time. The first volume, also called Studies in Human Time, was published in France in 1949 and won the Prix Sainte-Beuve in 1950. Poulet was awarded the Grand Prix de la Critique littéraire and the French Academy’s Prix Durchon in Philosophy for the second volume, 1952’s The Interior Distance. Volume three, Le point de départ, was published in 1964. The final volume, Mesure de l’instant appeared in 1968. In these four volumes, Poulet conducts an exhaustive examination of the work of French authors such as Molière, Proust, Flaubert, and Baudelaire to find the expression of what he calls the cogito, or consciousness, of each writer (Leitch et al. 1318).
Georges Poulet was born in Chênée, now part of Liège, Belgium in 1902. Poulet received his doctorate from the University of Liège in 1927, after which he taught at the University of Edinburgh. In 1952, Poulet became a professor of French Literature at Johns Hopkins University where he also acted as chair of the Department of Romance Languages and Literatures. He later taught at the University of Zurich and the University of Nice. Poulet died in Brussels, Belgium in 1991. His estate is archived in the Swiss Literary Archives in Bern.
Although he never taught at the University of Geneva, Poulet was associated with the Geneva School of literary criticism. He worked closely with critics such as Marcel Raymond, Albert Béguin, Jean Rousset, Jean Starobinski, and Jean-Pierre Richard. Poulet was influenced by his fellow Geneva School critics as well as by critics such as Jacques Riviere, Charles du Bos, Wilhelm Dilthey, and Friedrich Gundolf (Miller 305). Lawall (1968) identifies Poulet as "the first critic to develop Raymond’s and Beguin’s concept of experience in literature as a systematic tool of analysis. . . .He shifts their focus from the individual author to the author's generic human experience"
A renowned author, Poulet published many works of literary criticism in his lifetime. Among his most famous books are the four volumes of his masterwork, Studies in Human Time. The first volume, also called Studies in Human Time, was published in France in 1949 and won the Prix Sainte-Beuve in 1950. Poulet was awarded the Grand Prix de la Critique littéraire and the French Academy’s Prix Durchon in Philosophy for the second volume, 1952’s The Interior Distance. Volume three, Le point de départ, was published in 1964. The final volume, Mesure de l’instant appeared in 1968. In these four volumes, Poulet conducts an exhaustive examination of the work of French authors such as Molière, Proust, Flaubert, and Baudelaire to find the expression of what he calls the cogito, or consciousness, of each writer (Leitch et al. 1318).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
October 8, 2018
ترجمه ی این کتاب به نظر من ضروری نبود. در وضعیتی که صدها کتاب اساسی ترجمه نشده و مخاطب ایرانی بشدت به اونها نیاز داره، پرداختن به چنین کتابی که بیشتر یک نوع روند نقد ژورنالیستی رو تحلیل کردن هست، ضرورت چندانی نداشت. اما کتاب ترجمه شده و خوندن اون بی فایده هم نیست. بخصوص که ژرژ پوله منتقدی صاحب سبک در نقد ادبی امروز هست. در خلال کتاب چهره های ناشناخته ای در نقد معرفی میشه. نظریات اصلی کتاب پیرامون متن، تاویل و خواندن هست..
June 7, 2020
Se prezintă ,,un ghid” al criticilor cu renume în spațiul francofon, începând de la critica prin identificare (Doamna de Stael) până la susținătorii principiilor structuraliste (Roland Barthes). Reprezentările sunt care-cum.
De parcă ne-am afla în epigoniile lui Eminescu unde, după cantitatea de versuri adresate unui poet se poate măsura importanța respectivului, așa și aici, unde, Gaston Bachelard primește treizeci și nouă de pagini, iar Barthes se întinde pe rezonabila cifră de șapte pagini. A nu se înțelege că sunt pentru cantitate și nu calitate, dar este și perspectiva asta un mod de a vedea ,,despre ce” este cartea asta, de fapt. (În toată onestitatea Bachelard mi-a plăcut mai mult decât Barthes).
Pentru că nu este chiar atât de ușor de definit, în mare parte și pentru că nu are o linie clar trasată, un scop în sine. E de parcă am trecut prin mai multe pasaje de metacritică- critică făcută criticilor, ca la final tot să mă întreb, ,,de fapt, ce vrea să spună prin a face critică? O versiune ar fi, iar asta preluată abia înspre finalul acestei călătorii de recunoaștere
Ce se înțelege prin mimetism:
Multe dintre cele spuse aici mi se par relevante pentru cei interesați în studiul istoriei criticii/ literaturii, dar nu este de mare consecință pentru ora actuală.
De parcă ne-am afla în epigoniile lui Eminescu unde, după cantitatea de versuri adresate unui poet se poate măsura importanța respectivului, așa și aici, unde, Gaston Bachelard primește treizeci și nouă de pagini, iar Barthes se întinde pe rezonabila cifră de șapte pagini. A nu se înțelege că sunt pentru cantitate și nu calitate, dar este și perspectiva asta un mod de a vedea ,,despre ce” este cartea asta, de fapt. (În toată onestitatea Bachelard mi-a plăcut mai mult decât Barthes).
Pentru că nu este chiar atât de ușor de definit, în mare parte și pentru că nu are o linie clar trasată, un scop în sine. E de parcă am trecut prin mai multe pasaje de metacritică- critică făcută criticilor, ca la final tot să mă întreb, ,,de fapt, ce vrea să spună prin a face critică? O versiune ar fi, iar asta preluată abia înspre finalul acestei călătorii de recunoaștere
critica este dublarea mimetică a unui act de gândire (p.320)Frumos spus, dar nu atât de util pe cât aș fi crezut; ,,dublul” și ,,mimessisul” par teme învechite într-o lume care își explorează unicitatea numia pentru a afla că ,,separați suntem unicați, împreună suntem la fel”!
Ce se înțelege prin mimetism:
Prin mimetismul stilului, prin simularea sentimentelor și a gândurilor, ea se străduiește să imite obiceiurile vieții unui străin care devine un intim. […]Critică, așadar, vădit adulteră, deoarece înlocuiește, în toate activitățile sale, ființa imitată cu un imitator. (p.25)Critica prin identificare s-ar susține pe un principiu de ,,schimbare de măști”, unde cineva joacă rolul altcuiva pentru a intra în lumea respectivului. Nu e nicio revoluție aici, în metafora măștilor nu numai Doamna de Stael se perindă, dar și Maurice Blanchot devine un adept, pentru el, limbajul fiind cel care este imitatorul, cel care anulează existența imitatului prin însăși producerea sa:
În locul meu, cuvintele au instaurat un fel de non-eu, m-am înlocuit cu propria mea fantomă, m-am îndepărtat de mine infinit de mult.(p.336)sau
Căci pentru Du Bois a fi critic înseamnă să renunți la tine pentru a adopta eul altuia[…] Criticul nu mai e o ființă, ci o succesiune de ființe.Concluzia la care se ajunge este ,,care pe care se joacă”, un fel de înnobilare a misiunii criticii prin tocmai propovăduirea unei misiuni într-un domeniu ce-și caută relevanța. Unde, imaginea criticului este aceea a unui zeu care prin capabilitatea sa de a vedea mai departe de primele straturi poate să-și traseze propriile concluzii iluminatoare.
Multe dintre cele spuse aici mi se par relevante pentru cei interesați în studiul istoriei criticii/ literaturii, dar nu este de mare consecință pentru ora actuală.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews