Unul din avantajele considerabile ale filozofiei este faptul că e un antidot suprem la superstiţie şi la falsa religie. Toate celelalte remedii la această dezordine pestilenţială sunt în van, sau în orice caz nesigure. Doar bunul-simţ şi cunoaşterea lumii, care se dovedesc pe deplin suficiente în privinţa celor mai multe din problemele cotidiene, sunt adesea ineficace: istoria, la fel ca şi experienţa de zi cu zi, ne oferă exemple de oameni înzestraţi cu cele mai înalte calităţi pentru comerţ şi afaceri, care au fost întreaga lor viaţă sclavii celor mai grosiere superstiţii. Chiar veselia şi blândeţea caracterului, care sunt un balsam întremător pentru toate celelalte răni, nu oferă nici un remediu unei otrăvi atât de virulente; acest lucru poate fi observat mai cu seamă la persoanele de sexul frumos, care, deşi dotate cu însuşirile pe care li le oferă natura, îşi văd risipite frumoasele lor calităţi în faţa trecerii acestui intrus neavenit. Însă când adevărata Filozofie a luat în posesie spiritul, superstiţia este într-adevăr exclusă din el, şi putem afirma cu drept cuvânt că triumful său asupra acestui inamic este cu atât mai deplin în ce priveşte cea mai mare parte a viciilor şi imperfecţiunilor inerente naturii umane. Dragostea sau ura, ambiţia sau avariţia, prind rădăcini în umoare şi afect, în aşa fel încât cel mai sigur dintre raţionamente nu e aproape niciodată în măsură să le corecteze, ci, superstiţia fiind întemeiată pe opinii false, ea dispare imediat ce adevărata Filozofie a inspirat un remediu şi sentimentele cele mai juste, şi nimic nu poate împiedica acest remediu să se dovedească eficace, dacă nu este unul fals şi contrafăcut.
Ar fi inutil să exacerbăm aici meritele Filozofiei scoţând în evidentă tendinţa periculoasă a acestui viciu de care curăţă ea spiritul uman. Omul superstiţios, spune Cicero[1] e nefericit în toate împrejurările, în toate întâmplările vieţii sale; până şi somnul, care pentru nefericiţii muritori opreşte orice alte griji, îi este sursă de noi spaime; în timpul acestuia el îşi examinează visele, aflând în aceste viziuni nocturne vestea a noi calamităţi. Adaug că, deşi doar moartea poate pune capăt nefericirii sale, el nu îndrăzneşte să se refugieze în aceasta, ci prelungeşte în continuare o existenţă mizerabilă, de teamă să nu-l ofenseze pe Creatorul său utilizând puterea cu care această fiinţă generoasă l-a dotat. Darurile lui Dumnezeu şi ale naturii ne sunt răpite de acest crud duşman [i.e., teama de impietate], şi deşi un singur pas ne-ar putea îndepărta de zonele durerii şi tristeţii, ameninţările lui ne ţin încă în lanţurile unei existenţe ruşinoase pe care el însuşi [duşmanul] contribuie să o facă nefericită.
S-a observat de către cei pe care calamităţile vieţii i-au redus la necesitatea de a recurge la acest remediu fatal că, dacă grija atât de inoportună a prietenilor lor i-a privat de acest soi de moarte pe care-şi propuseseră să şi-o procure, ei mai încearcă după aceea rareori o alta, nemaireuşind să-şi ducă la îndeplinire planul a doua oară. Atât de mare e oroarea noastră de moarte, încât atunci când ea ni se prezintă indiferent sub ce formă, în afara celei cu care omul s-a străduit să-şi liniştească imaginaţia, ea dezvoltă, şi din cauza prea vlăguitului său curaj, spaime noi. Când însă la această teamă naturală se mai adaugă şi ameninţarea superstiţiei, nu-i de mirare că ea îi secătuieşte pe oameni de orice putere asupra propriei lor vieţi, şi chiar mulţime de plăceri şi amuzamente, către care suntem înclinaţi în mod natural, ne sunt smulse de acest despot inuman. Să ne străduim aici a le reda oamenilor libertatea lor originară, examinând toate argumentele curente împotriva sinuciderii, şi arătând că un atare act poate fi debarasat de orice culpabilitate sau blam, dacă ne referim la sentimentele asupra lui ale tuturor filozofilor din vechime.
Dacă sinuciderea este o crimă, aceasta trebuie să fie o încălcare a îndatoririi noastre faţă de Dumnezeu, faţă de semenul nostru sau faţă de noi înşine. - Pentru a dovedi că sinuciderea nu e deloc o încălcare a îndatoririi noastre faţă de Dumnezeu, consideraţiile care urmează vor fi poate de ajuns. Spre a guverna lumea materială, Creatorul atotputernic a stabilit nişte legi generale şi imuabile, prin care toate corpurile, de la planeta cea mai mare la cea mai măruntă particulă de materie, sunt menţinute în sfera funcţiei lor. Pentru a guverna lumea animală, el a dotat toate fiinţele vii cu puteri psihice şi mentale; de a simţi, de a suferi, de a dori, de a-şi aminti, de a judeca, prin care ele sunt menţinute sau diriguite în timpul vieţii care le e sortită. Aceste două principii distincte ale lumii însufleţite şi ale lumii materiale se prelungesc unele în altele, întârziind sau grăbind unul funcţionarea celuilalt. Puterile omului şi ale tuturor celorlalte animale sunt limitate şi dirijate de natură, iar calităţile corpurilor care-i înconjoară, şi deopotrivă schimbările şi acţiunile acestor corpuri, sunt neîncetat modificate prin acţiunea tuturor animalelor. Omul este oprit în calea sa de râuri atunci când vrea să străbată suprafaţa pământului, iar râurile, amenajate aşa cum trebuie, împrumută energia lor funcţionării maşinilor folosite de om. Dar deşi teritoriile puterilor materială şi animală nu sunt total separate, din aceasta nu rezultă nici o discordie sau dezordine în creaţie; dimpotrivă, din amestecul, din unitatea şi din contrastul între toate forţele diferite ale corpurilor neînsufleţite şi ale fiinţelor vii, se degajă această simpatie, această armonie şi acest simţ al proporţiilor care ne dă argumentul cel mai sigur în favoarea unei înţelepciuni supreme.