Ursitul

by Ştefana Velisar Teodoreanu

288 pages

First published January 1, 1973

Reviews

[Readingfunclub · Rating 4 out of 5]

"Ursitul "a fost, pentru mine, mai mult decât o simplă lectură a anului 2025. Mi s-a revelat ca o confesiune de o fragilitate interioară emoționantă, unde iubirea și loialitatea nu sunt simple cuvinte, ci ferestre deschise larg către acel belle époque românesc demult apus, în care discreția era, în sine, o formă de poezie.

Vocea Ștefanei Teodoreanu străbate dintre paginile romanului ca o șoaptă care refuză să se stingă, blândă dar de o densitate uluitoare. Recunosc, debutul romanului m-a luat prin surprindere. M-am lăsat sedusă de acea arhitectură a frazei atât de armonioasă, încât emoția lecturii părea să curgă firesc, fără efort. Aș fi putut zăbovi la nesfârșit în antecamera "îndrăgostelii" lor, absorbind până la refuz detaliile primei întâlniri dintre Ștefana și Ionel, fără ca fascinația să-mi scadă vreo clipă.

Există însă un prag în carte unde ritmul se așază, iar flacăra mistuitoare a începutului se preschimbă în văpaia caldă a stabilității. Am urmărit cu admirație cum Ștefana își leapădă straiele tinereții exuberante pentru a se îmbrăca într-o lumină domestică, plină de grație. Nu e puțin lucru să alegi să exiști la umbra unui titan al literelor, însă ea a transformat această „umbră” într-un sanctuar. Cu mult bun-simț a preluat asupra sa prozaicul vieții, dăruindu-i lui Ionel libertatea absolută de a locui în propriile visări și creații.
În decorul intim al soților Teodoreanu, figurile mari ale culturii noastre precum Sadoveanu, Ibrăileanu, Arghezi nu sunt simple nume de manual, ci prezențe vii, calde, care completează cercul unei prieteniei autentice. Totul pulsează de viață, fără urmă de ostentație.
"Ursitul " rămâne pentru mine portretul unei forțe tăcute. Este povestea femeii care a înțeles că dăruirea nu înseamnă anulare, ci o formă supremă de echilibru interior.

[Lidia · Rating 5 out of 5]

"Cum era ursitul meu?
Nalt, sprinten, mlădios.
Zâmbetul, tainic, sfios.
Fruntea răsfrângea
Tăria înstelată.
Nara, ca la fauni
și căpriori,
larg deschisă
și înfiorată.
Părul, cu vițe răsucite,
involt și arămit, ca-n amurg."

Sub pana Ștefanei Velisar Teodoreanu, ursitul ei și o lume întreagă prind din nou viață, integrând lectorul în acea atmosferă măreață, învăluită în discreție, în eleganță și prospețime.

Povestea începe cu imaginea Iașului în Ajunul Crăciunului din anul 1918, când Lily îl întâlnește pe Ionel Teodoreanu, sufletul său pereche: "Întâlnirea aceasta dintre noi nu era o întâlnire întâmplătoare, eram predestinați să ne întâlnim (...) Dar pesemne că cele mai neînsemnate lucruri au un rost nebănuit pe lume." Paginile dedicate iubirii, care începea să ardă ca o văpaie printre troiene, sunt de o rară frumusețe și sensibilitate! Apoi alergăm prin Paris, împreună cu Lily, după daruri, apoi prin București și Iași cu Ionel, care studia Dreptul, dar distanțele sunt minimizate de scrisorile pe care cei doi îndrăgostiți și le trimit aproape zilnic. "Scrisorile dintre Iași și Paris se încrucișau fără oprire, ca niște harnice suveici mânuite de însăși mâna lui Cupidon, țesând din doruri și chemări un aerian covor de slove, pe care speram să zbor odată către Ionel.''

Povestea ne duce mai apoi în perioada interbelică, printre oameni din nou vii sub penița autoarei și îi descoperim pe Arghezi, pe Păstorel Teodoreanu, pe Sadoveanu și Carp, pe Delavrancea și Ibrăileanu, pe Th. Pallady și Caragiale, în istorisiri pline de haz și de un umor deosebit de fin. Scrisorile lui Arghezi către Teodoreni, de o incomparabilă grație stilistică, sunt păstrate și astăzi la Academia Română. "Și, ca într-un joc plin de surprize, le potriveam fețele pe scrierile lor, citite de mine. Era ca visul unei librării, când la miezul nopții încep să iasă din cărți și reviste, personajele și autorii, unii văzuți, alții nevăzuți."

Această lucrare cu caracter memorialistic aș așeza-o alături de "Întoarcerea în timp" a lui Ionel Teodoreanu și "Pe firul de păianjen al memoriei" al Cellei Serghi, căci este un document valoros care aduce în fața noastră personalități de prim rang din cultura română. Lily și Ionel Teodoreanu s-au bucurat de sprijinul și prietenia acestor monumente de cultură, Lily, care i-a supraviețuit lui Ionel, fiind cea care le-a înălțat acest altar, "Ursitul". "Și chemam clipe și icoane din amintire să mă sprijine, să mă țină dreaptă."

Cu această carte Ștefana și-a retrăit iubirea și viața dinainte și de după căsătorie și ne-a lăsat să pătrundem în casa ei: să îi cunoaștem gemenii, pe Gogo și Afane, cel din urmă devenind un pictor cunoscut, pe nepoata sa, Livia, pe Păstorel, amator de petreceri, un om elegant și spiritual, și chiar pe bunica din Zlataust, care, atunci când i-a fost prezentată Lily, i-a spus lui Ionel: "Păi aiasta e o copilă, ce fel de logodnică ți-ai luat, măi terchea-berchea? (...) Când ti-i însura, o să-ți facă în loc de copii, păpuși!" 🙂

Ștefana Velisar Teodoreanu a scris "Ursitul" în 1970 și, deși plecase cu mulți ani în urmă în cer, ținând în mână colierul ei din pastă de trandafiri, încă îl simțea pe Ionel alături: "(...) și-mi părea că pe umărul meu, chiar lângă obraz, se așeza ca o pasăre cu pene albe, de abur, capul-nălucă al lui Ionel, și nu mă mai temeam în drumul meu (...)."

Poate că, realizând fresca unei întregi perioade din viața culturală românească, autoarea ar fi putut alege un alt titlu pentru romanul său și totuși - și ce frumos! - a ales "Ursitul", pentru că nucleul lumii, vieții și implicit cărții sale autobiografice este Ionel Teodoreanu, cel care, atunci când i-a citit, de Crăciun, pentru prima dată, din scrierile lui, i-a umplut sufletul, în miezul iernii, cu "buchete și crengi, o livadă întreagă de metafore pline de frăgezime și fantezie", cel care fusese iubit de toată lumea, "copilul răsfățat al Iașului", care se ținea "de tot soiul de năzdrăvanii, în felul lui spontan și fericit de-a modela frumos și neprevăzut tot ce dorea să exprime."

"Dar ce mi-era mai drag la el
e că era copilăros
și blând ca un miel.

A fost odată Ionel..."

"Și-acum, Doamne, dacă nu e,
De ce, în mine, îl bați în cuie?"

Știu că recenzia mea este atât de săracă față de bogăția dintre filele cărții. Poate o citiți și vă îmbogățiți sufletele cu nestematele adunate de longeviva Ștefana Velisar Teodoreanu, "doamna Lily", în acest sipet: "Ursitul".

[Elena Burcea · Rating 5 out of 5]

🌨️În iarna lui 1918, în Ajunul Crăciunului, Lily se afla în casa verișoarei sale, Cella Delavrancea. În acea noapte geroasă și-a întâlnit Ursitul, pe tânărul Ionel Teodoreanu. Prima impresie nu a fost cea mai buna. În ochii sai, Ionel este un încrezut, însă, nu știa că acesta o iubea deja prin prisma scrierilor sale!

❤️ "Noi suntem frați! Avem același suflet! Aceleași mirări, aceleași încântări! Ne ating aceleași lucruri! Noi scriem la fel!" ❤️

❄️ În acea noapte, Ionel se oferă sa o conducă pe Lily acasă. Au plecat pe jos și au continuat sa meargă, până cand zorii zilei i-a găsit mirați, îndrăgostiți. Curând plimbările lor devin un obicei. Târziu, Lily afla ca Ionel urăște sa meargă pe jos, deși obișnuiau sa se plimbe ore întregi.

🌞 Iubirea dintre cei doi a fost soartă de la bun început!
❤️ " Ma lovisem în drumul vieții mele, fără sa știu, de o bucurie adâncă și răscolitoare, ca o durere.
Așa, din senin, pe neașteptate, ne-am întâlnit și legat pe viață și tot așa, pe neașteptate și subit, ne-am despărțit pe veci. Și tot iarna, pe ger mare". ❤️

🌀 Romanul acesta nu e static. Timpul curge și tot curge și-i găsim pe cei doi tot mai îndrăgostiți, căsătoriți, având copii, curând urmând sa devina nași pentru fiica lui Garabet Ibraileanu.

🌿 Tinerii noștri duc o viață destul de boema și se învârt printre oameni din "lumea bună". În carte sunt menționate foarte multe personalități de la "Viata Românească".
🌿 Povestea Ștefanei abundă în nostalgii și "noutăți". Din filele cărții sale aflăm întâmplări din intimitatea familiei (deși păstrează discreția) și descifram portrete ale oamenilor din spatele personalităților. Deși sunt menționati o mulțime de oameni, accentul cade pe relația cu familiile Ibraileanu și Sadoveanu.

😅 Am găsit ca fiind foarte amuzanta următoarea întâmplare:
Teodorenii se aflau la mare pentru 2 luni. Aici Ionel urma sa finalizeze ciclul Medelenilor. Afla ca, Întâmplător, Arghezi și familia sa sunt cazați în același hotel. În mod convenabil, aleg sa evite familia acestuia pe toată perioada vacantei, desi " Îl admiram colosal amândoi, ca poet, ca om, insa, e altceva. E un om colțos și hartagos, care se cearta și se strica cu toți prietenii lui."
Trucurile lor funcționează pana în ultima zi a vacantei lui Arghezi, când se întâlnesc întâmplator. Afla apoi ca și Arghezi avea cunoștință de prezenta Teodorenilor în hotel, dar i-a evitat intenționat pentru ca îl vedea pe Ionel ca fiind "un firfizon și fandosit, iar nevastă-sa o moftangioaica cu nasul pe sus".
Cele doua familii fac haz de toate aceasta și petrec împreună ultima zi de vacanta a lui Arghezi. Când acesta afla ca Teodorenii rămân pentru inca o luna la mare, decide sa își prelungească șederea.
În următoarea lună, cele doua familii petrec împreună seara de seara. "E ca o droga Arghezi, zicea Ionel copleșit". Ca o Seherazada, acesta ii fermeca, insa părea ca se hrăneste cu fericirea lor, căci "Teodorenii slabeau văzând cu ochii [...] numai Arghezi inflorea".

🌾 Cartea abunda de astfel de istorioare. Mi-e teama ca dacă as scrie prea mult, i-aș lua din farmec.

😍Mi-au plăcut foarte mult poveștile lui Lily și mi-a plăcut enorm faptul ca ne-a vorbit și despre ea în absenta marii iubiri, faptul ca ea a existat și nu a fost doar o completare a unui soț admirat de generații.
❤️ AM IUBIT ACEASTA CARTE!

[Andreea Bookats · Rating 4 out of 5]

Am terminat de citit cartea și trebuie să spun că mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam. A început ca un roman de dragoste memorialistic și s-a transformat, pe nesimțite, într-un elogiu adus oamenilor de litere din perioada interbelică. Mi s-a părut fascinant cum povestea de iubire dintre Ștefana Velisar, fiica de diplomat și nepoata familiei Delavrancea, și Ionel Teodoreanu, „frumosul nebun”, cum îi mai zic eu, a prins viață în pagini simple, pline de farmec și umor fin.
Prima parte a fost o adevărată bucurie, am simțit că asist la o iubire frumoasă, sinceră, ca cele de altădată. Mi-a plăcut tonul cald al scrisului, ușurința cu care autoarea povestește, fără pretenții, dar cu mult suflet. Te face să o înțelegi și să o îndrăgești, și brusc înțelegi și tu de ce s-a îndrăgostit Teodoreanu de ea, ca om.
E genul de carte care te lasă cu un zâmbet și cu o nostalgie plăcută pentru vremurile în care oamenii trăiau literatura cu toată ființa lor.