„In imediata vecinatate a casei mele, dincolo de intersectie, e un soclu gol, de marmura roscata. Nu cred sa existe un simbol care sa caracterizeze mai bine starea noastra de spirit de azi... Daca ar fi dupa mine, as aseza pe soclul masiv de marmura roscata, pe care acum isi fac siesta ciorile, o statuie a lui Don Quijote, in armura lui caraghioasa si solemna, cu lancea in mina, gata de atac. Ma tem ca negatiile si dezamagirile ne-au adus foarte aproape de punctul unde inclini sa consideri idealismul o prostie si ne-ar trebui o reimprospatare a iluziilor. Pe deasupra, Don Quijote ne-ar putea ajuta, am impresia, sa ne analizam mai bine defectele. Operatie absolut capitala, cred eu, daca vrem sa pricepem ce se intimpla cu noi. In atmosfera incarcata de ura care ne otraveste viata, azi, capacitatea lui Don Quijote de a iubi are multe sanse sa para un miracol si sa ne puna, in consecinta, pe ginduri. Dezvaluindu-ne ceea ce noi nu prea stim, se pare, ca in adincul ei iubirea e tragica, bunul cavaler ne-ar face, poate, sa ne rusinam de placerea dubioasa a bascaliei prin care, in mod aproape reflex, incercam sa ne scuturam de contactul neplacut cu nenorocirile si, astfel, am deveni, presupun, mai profunzi, mai pregatiti sa iesim din mizeria morala in care ne balacim cu furie azi.” (Octavian Paler)
Octavian Paler was born on July 2, 1926 in a small village called Lisa in Brasov, Romania. He is a writer, journalist and editor and he comments the political and cultural events in Romania.
He attended classes at the primary school in his birth village and after went to the Spiru Haret High School in Bucharest. He went to the Law College and Literature and Philosophy College at the same time.
Between 1974 and 1979 he was a substitute member of the PCR (Romanian Communist Party) and between 1980 and 1985 he was a MAN deputy of Vaslui.
In 1976 he was chosen President of Journalists' Council and for 13 years, since 1970 chief editor of the central newspaper "Romania Libera".
He was vice president of TVR (Romanian Television) and because the Securi ty condemned his pro-occidental visions they settled him a forced home and forbid his access to different activities in the artistic world.
After December 1989 he founded together with other writers the Group of Social Dialog which is known for its anti-communist position.
He was editor of newspapers like "Romania Libera", "Ziua" and "Cotidianul".
Many people criticized him because they say he called the communist era "The Gold Era" but he said it's not true and didn't want to comment very much about this.
Cartea este scrisă sub forma unui dialog între doi prieteni (Autorul și un vechi prieten al său, pe nume Andrei), un dialog interesant deoarece autorul îi reprezintă, pe românii care au ales ( sau au fost forțați să rămână în România ), în perioada comunistă iar Andrei îi reprezintă pe acei români care au preferat să fugă în străinătate, și să ceară azil politic. Ca și conținut, cartea ne prezintă viața românilor dinainte de revoluție, și din perioada imediată de după revoluție văzută din perspectiva lui Octavian Paler.
Paler m-a lăsat mereu fără cuvinte, la fiecare carte citită.
„o despărțire e ca o operație, bine sau rău făcută. Dacă e bine făcută, se vindecă și nu lasă urme. Dacă e prost făcută, cicatricea ei doare toată viața. [..] De ce te miri că urăsc impulsul de a mă uita în urmă? În spatele meu nu vine umbra Euridicei, ci umbra Securității.”
„Suntrem români, și cei din emigrație și cei de aici, dar limba română vorbită de voi și limba română vorbită de noi, chiar dacă utilizează aceleași cuvinte, au ajuns, s-ar zice să fie aproape două limbi diferite. Cea din cărțile noastre este o limbă cu călușul în gură, plină de șoapte, de revolte înnăbușite, o limbă uneori scrâșnită, din care respiră frica și speranța. Exact cum a fost viața noastră! E un document! Într-o cafenea din Paris sau într-un apartament din Washington, se vorbește, desigur, altfel.”
Felul în care acest minunat om care este Octavian Paler își mărturistește metehnele, slăbiciunile, eșecurile te face să te îndrăgostești iremediabil de el. Poate că și efortul meu sisific de a-mi face prieteni, utopie prezentă și în viața lui, mă face să mă regăsesc în scrierile sale. Și îl mai avem și pe Don Quijote, acest zănatic în ochii mulțimii, un idealist care își jertfește întreaga existență pentru idealurile sale, persiflat și zeflemisit de cei din jurul său. Pentru că așa se întâmplă mereu, mulțimile au adesea obiceiul de judeca ceea ce nu înțeleg.
Mă aflu în imensul aeroport din New York, e aproape amiază, stau, cu bagajele lângă mine, pe un scaun mai retras, şi-mi spun, poate dintr-un complex de provincial, că trăim într-un paradox aproape perpetuu azi. Lumea se umple cu „săli de aşteptare”, în vreme ce se grăbeşte din ce în ce mai mult. Altădată, înainte de apariţia trenurilor şi avioanelor, nu existau săli de aşteptare. În schimb, faimosul festina lente, al romanilor, încă mai avea un înţeles. Dovadă că a fost preluat în diverse limbi. Hâtez-vous lentement, sună un vers celebru din Boileau. Eile mit Weile, au zis germanii. Iar noi: „Graba strică treaba”. Dar apariţia sălilor de aşteptare a fost un semn că omenirea nu mai e dispusă să se grăbească încet. Alergăm între naştere şi moarte. Ne-a cuprins o nevroză a nerăbdării care ne face să ne simţim, uneori, pe scaunele sălilor de aşteptare, ca într-o cuşcă. Într-un fel, sunt atins şi eu de acest morb, chiar dacă, în alte privinţe, mă dovedesc un retrograd. N-am mai avut răbdare să stau la hotel, deşi camera era plătită până la ora douăsprezece, mi-am luat valizele şi am venit la aeroport. Mă temeam de traficul newyorkez. Mi-am zis că e mai prudent s-o pornesc din vreme, să nu risc vreun ambuteiaj. Sau, cine ştie, poate că atât mi-a rămas din înţelepciunea ţăranilor din satul copilăriei mele care se duceau la gară cu multe ceasuri înainte pentru a fi siguri că nu vor pierde trenul. Acum îmi pare rău că m-am grăbit şi trebuie să mă înarmez cu răbdare. Mai sunt vreo cinci ore până la plecarea avionului spre Bucureşti şi, cum punctualitatea nu face parte dintre calităţile româneşti, acest răgaz poate spori şi mai mult cu ajutorul Tarom-ului. Funcţionarul american pe care l-am întrebat, mai adineaori, când vor fi primite bagajele pentru cursa Tarom a zâmbit cu tâlc. S-ar părea că începem să fim cunoscuţi exclusiv prin defectele noastre.
Distanța de ne trecut intre doua lumi. Una a trecutului, alta a viitorului. Una a lumii Occidentale, alta a noastră, estică. Dezbaterea sufleteasca intre pragmatism si idealism; intre a fii rezonabil mergând pe sârma, sau “nebun” sărind de pe ea.
Toate aceste lucruri le atinge Paler într-un eseu (?) filozofic, făcând de asemenea o analiza, mai mult sau mai puțin precisă, dar cu totul interesantă, despre specificul individual si social românesc.
Chiar daca nu am citit nici Don Quijote (inca) si nici altceva de Paler, mi-a placut tare mult aceasta discutie filosofica cu un anti-Paler imaginat despre decizia de a imigra sau sa ramai in tara ca o puscarie cu toti ceilalti.