Când eram mic, tata îmi spunea întotdeauna o poveste înainte de culcare.
Iar eu o visam noaptea.
Mai apoi, de fiecare dată când lumea mi se părea prea complicată, născoceam o poveste în care puneam în scenă elementele problemei mele. Ceea ce îmi aducea o alinare imediată.
La şcoală, ceilalţi copii îmi cereau să născocesc poveşti pentru ei. Ele începeau adesea cu: „El deschise uşa şi rămase încremenit.”
Cu timpul, povestirile astea au devenit tot mai fantastice. Apoi totul s-a transformat într-un joc a cărui singură regulă consta în a pune o problemă şi a găsi o manieră neaşteptată de rezolvare.
După primul meu roman, am vrut să-mi întreţin capacitatea de inventare rapidă a unei întâmplări consacrând o oră seara redactării unei nuvele. Lucrul ăsta îmi oferea o destindere după dimineaţa dedicată scrierii unor „romane mari”.
Inspiraţia pentru aceste nuvele vine, în general, dintr-o observaţie făcută cu ocazia unei plimbări, a unei conversaţii cu un prieten sau o prietenă, de la vreun vis, de la vreo contrarietate pe care vreau s-o exorcizez printr-o poveste.
„Misterul cifrei” mi-a fost inspirată de o discuţie cu nepoţelul meu; după el, există o ierarhie în clasa lui între cei ce ştiu să numere până la zece şi cei ce pot să numere şi mai departe.
Ideea din „întuneric” mi-a venit observând un bătrân silit de un trecător cam prea grijuliu să traverseze fără voie strada.
„Ultima răzvrătire” a fost redactată după vizita la un azil pentru persoane în vârstă.
Universurile închise şi ascunse (închisori, spitale psihiatrice sau abatoare) mi-au servit adesea drept cadru, dezvăluind starea societăţilor noastre moderne.
„Prietenul tăcut” a fost scrisă după o discuţie cu profesorul Gerard Amzallag, biolog aflat în topul cercetărilor mondiale asupra materiei vii. Descoperirea ştiinţifică evocată în această nuvelă este puţin cunoscută, dar foarte reală.