Cuzco, 1 mai 1536.
Nimeni nu îl observă pe Gabriel când, puţin înainte de amiază, se ghemuieşte în colţul canchei1, unde locuieşte Gonzalo Pizarro.
Tunica pe care o poartă de săptămâni este destul de murdară ca să îndepărteze privirile. Şi-a dat pe obraji cu noroi pentru a-şi ascunde barba blondă care totuşi creştea în continuare. Spaniolii văd numai un incaş în zdrenţe, unul din acei nevoiaşi care vor popula de acum înainte străduţele din Cuzco. După boneta pătrăţoasă, ciudat ascuţită la vârfuri, pe care şi-a tras-o mult pe frunte, incaşii cred că este un ţăran de pe lângă lacul Titicaca. Totuşi, sub unku-ul strâns pe talie cu o curea de piele atârnă o măciucă mică de bronz, ce poartă toate speranţele sale.A intrat în oraş în zori. De la Calea a mers fără oprire la adăpostul întunericului, pentru a evita valul nesfârşit al războinicilor adunaţi de Manco şi de Villa Oma.
De două-trei ori s-a rătăcit, prelungindu-şi astfel drumul. Cu toate acestea, mânia şi durerea i-au grăbit pasul, interzicându-i orice odihnă.
Abia acum, când se ghemuieşte la poalele zidului înalt, încălzit de soare, simte foamea şi oboseala ce-i înţepenesc membrele. Totuşi, nici o clipă nu se gândeşte să meargă să caute puţină hrană. Privirea îi rămâne aţintită asupra porţii canchei. După, va avea destul timp ca să mănânce şi să bea, desigur dacă acestea vor mai avea vreun sens.
A venit să-l ucidă pe Gonzalo. Nu mai are altă îndatorire.