„O preafrumoasă mătuşă pe nume Ioana, plecată în exil la Paris în iarna lui 1946 şi căsătorită mai târziu cu celebrul dirijor Sergiu Celibidache...“
Monica Pillat auzise încă din copilărie vorbindu-se în familie despre ea. Dar destinul a vrut s-o cunoască târziu, abia în 2009. Devenise de multă vreme o pictoriţă apreciată – i se spunea „surioara lui Paul Klee“. Îşi semna lucrările Ioana şi atât, nevrând ca numele celălalt, ştiut de toată lumea, să-i influenţeze cariera artistică. Emoţionate, bucuroase că în sfârşit se întâlniseră, nepoata şi mătuşa, acum octogenară, au stat de vorbă faţă-n faţă, în locuinţa pariziană a Ioanei Celibidache, şi pe Internet. Incitată de Monica Pillat, mătuşa regăsită şi-a povestit existenţa aventuroasă. Şi-a deschis, cum mărturiseşte chiar ea, sufletul încuiat cu trei lacăte. „Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta“, spunea Sergiu Celibidache. Înseamnă că Monica Pillat a reuşit imposibilul: să surprindă şi să fixeze în aceste pagini portretul exuberantei, jucăuşei, neconvenţionalei sale mătuşi.
„Eu văd viaţa ca pe o jucărie care ni se dă la naştere şi ni se ia la capăt. Jocul se sfârşeşte totdeauna în lacrimi. Copilului i se iau darurile, i se strică bucuria, cineva dă cu piciorul în tot ce i-a fost drag puştiului. Sau, dacă vrei, viaţa e ca o piesă de teatru. Îţi joci rolul pe scenă dând din tine tot ce ai mai bun, dar în acelaşi timp eşti conştient că, din moment în moment, cortina roşie de catifea stă să cadă, şi atunci... adio joc şi jucărie! Alteori am impresia că sunt pe o plajă enormă unde, cu chiu, cu vai, îmi construiesc un castel. Când e gata, domnind în plină splendoare, vine un val şi şterge într-o clipă întreaga mea muncă şi străduinţă. De aceea mă oblig să râd, să râd mereu de pretenţiile noastre la dăinuire.“ (Ioana CELIBIDACHE)
3.5 O carte care se citeṣte uṣor. Te transportã vrând-nevrând în alte vremuri, unde parcã erau alte valori morale, unde a fi femininã ṣi delicatã nu era un cusur, ci o calitate admiratã de cãtre ambele sexe. O Ioana, care a fost nu numai mãtuṣa Monicãi Pillat, ci ṣi o soție indrãgostitã ṣi dedicatã trup ṣi suflet mult mai vestitului ei soţ, maestrul Sergiu Celibidache - recunosc cã m-a fãcut curioasã ṣi vreau acum sã ṣtiu mai multe despre Sergiu, altfel.
Monica Pillat nu mi-a vorbit cum mi-ar fi plăcut. Cu un subiect atât de măreț, cu o persoană atât de importantă și cu atâtea povești în față...o relatare fadă, prin întrebări și răspunsuri destul de seci, sărăcăcioase și fără a transmite din emoțiile trecutului, din importanță. Ceva scurt, la obiect și fără a face cititorul (în cauză...eu) să se atașeze de ceva, de cineva, să trăiască ceva...un articol de ziar ceva mai lung. Și da, știu, nu e beletristică. Și da, am mai citit biografii, memorii etc. Păcat, că pornisem cu un mare elan!
A love letter to an elderly aunt who lived in Romania (and world) of which we can only catch glimpses today through such books and personal histories. A bit too melancholy for my taste but touching nevertheless.