Dacă sînt întrebat unde aș vrea să călătoresc, răspunsul meu e instantaneu (și îl descumpănește pe curios): în Africa. Nu în Tokyo, nu în Florida, nici în Los Angeles, ci exact în Africa. Asta ține de lecturile mele din adolescență, e o fantasmă juvenilă, nu insist. Știu sigur că paradisul terestru e situat undeva în Kenya, în Tanzania, s-ar putea ca Abdulrazak Gurnah să aibă dreptate. Din această pricină „cuvioasă” am citit În umbra omului, prin decembrie 1995. Mă ghidez după note și sublinieri. Pentru că erau, probabil, geniale, notele cu creionul s-au șters...
N-am mai răsfoit cartea lui Jane Goodall de cînd i-am „dat” cele 4 steluțe (prin 2019). N-am scris nimic atunci. Am amînat recenzia. I-a venit vremea. În treacăt fie spus, mi-ar fi plăcut să fiu „primatolog”, să mă cațăr neobservat în copaci și să privesc prin binoclu la „strămoși”. E o meserie curată. Din păcate, jocul întîmplării și al morții a vrut altceva. Am substituit cunoașterea directă a ținuturilor africane cu aceea dobîndită prin cărți.
Jane Goodall (n. 1934, va împlini 89 de ani pe 3 aprilie) și-a propus să arate că între om și cimpanzeu există o asemănare nebănuită (pînă la observațiile sale). Deși nu știm unde vom ajunge, se vede imediat de unde „venim”. Nu trebuie să fim invidioși. Din sportivi și elastici cum am fost cîndva, am devenit treptat melomani, citim cărți despre cimpanzei, mîncăm icre negre și salată boeuf. Din păcate, nu mai știm să facem tumbe...
Prin cărțile ei, Jane Goodall a desființat cîteva definiții venerabile ale omului, a distrus niște stereotipuri. De pildă: omul e singura specie făuritoare de unelte. Dar sintagma „homo faber” e o descriere inexactă. Dacă ar fi exactă, atunci cimpanzeul ar intra în specia omului (ar fi și el om), ceea ce nu e cazul (o spun cu tristețe). Cimpanzeii folosesc fire de iarbă pentru a scoate furnici dintr-un mușuroi și a le înfuleca la desert (pp.41-45). Nu sînt, așadar, vegetarieni puri (vegani, stricto sensu). Acceptă, de altfel, și carnea de „purceluș de tufișuri” (p.82). De regulă, însă, țin postul cu o rigurozitate mai mare decît bigoții.
Mai mult: cimpanzeii nu folosesc doar unelte de-a gata. Sînt cazuri cînd le produc. Autoarea oferă un exemplu amuzant: „Evered s-a cățărat într-un copac, s-a oprit brusc și cu chipul aproape de coaja copacului a început să se uite într-o scorbură. A luat o mînă de frunze, le-a mestecat o vreme, le-a scos din gură și le-a înfundat în scorbură. Cînd le-a scos, am văzut strălucirea picăturilor de apă. Evered a supt lichidul din buretele confecționat și l-a băgat din nou în scorbură” (p.112).
O altă definiție eronată este aceea care pretinde că „omul e singurul animal capabil să-și amîne o plăcere”. M. Ralea și Traian Herseni considerau această definiție desăvîrșită. Nu e chiar așa. Jane Goodall oferă un exemplu amuzant. Cimpanzeul Figan amînă să culeagă o banană, fiindcă un altul, Goliath, mai puternic decît el, e pe-aproape. Părăsește locul și așteaptă să plece Goliath. Apoi se întoarce și culege „fructul oprit” (pp.110-111).
Altfel, cimpanzeii sînt afectuoși între ei (pp.34-35), se salută prin gesturi, cooperează, vînează în grup, se joacă (p.177), respectă o ierarhie.
Riscul care îl pîndește pe primatolog este antropomorfismul. Și cimpanzeul observat observă și îl poate imita / maimuțări pe observator. Jane Goodall pare conștientă de acest risc (pp.157-158). (21.01.23, sîmbătă)