What do you think?
Rate this book
Tartarin #3
Port Tarascon: The Last Adventures of the Illustrious Tartarin
This Elibron Classics book is a facsimile reprint of a 1890 edition by E. Dentu, Paris.
- GenresFiction
Library Binding
First published January 1, 1890
1 person is currently reading
32 people want to read
About the author
Alphonse Daudet
1,778 books197 followersStories of life of French writer Alphonse Daudet of the naturalist school in his native Provence include
Lettres de mon moulin
(1869).
Louis Marie Alphonse Daudet authored novels. He was the younger brother of Ernest Daudet. He was married to Julia Daudet and the father of Léon Daudet, Lucien Daudet and Edmée Daudet, all writers.
Family on both sides belonged to the bourgeoisie. Vincent Daudet, the father, manufactured silk, but misfortune and failure dogged the man through life. A boyhood depressed Alphonse amid much truancy had. He spent his days mainly at Lyon, left in 1856, and began life as a schoolteacher at Alès, Gard, in the south. The position proved intolerable. As Charles Dickens declared that all through his prosperous career, the miseries of his apprenticeship to the blacking business haunted him in dreams, so after Daudet left Alès, he woke with horror, thinking for months that he still dwelt among his unruly pupils.
On 1 November 1857, he abandoned teaching and took refuge with Ernest Daudet, his brother only some three years his senior, who tried "soberly" to make a living as a journalist in Paris. Alphonse took to writing, and a small volume, Les Amoureuses (1858), collected his poems and met with a fair reception. He obtained employment on Le Figaro, then under energetic editorship of Cartier de Villemessant, and wrote two or three plays; those interested in literature began to recognize him as possessing individuality and promise. Morny, all-powerful minister of Napoleon III, appointed Daudet, who held a post of his secretaries till death of Morny in 1865, and Morny showed Daudet no small kindness. Daudet put his foot on the road to fortune.
From Wikipedia
Louis Marie Alphonse Daudet authored novels. He was the younger brother of Ernest Daudet. He was married to Julia Daudet and the father of Léon Daudet, Lucien Daudet and Edmée Daudet, all writers.
Family on both sides belonged to the bourgeoisie. Vincent Daudet, the father, manufactured silk, but misfortune and failure dogged the man through life. A boyhood depressed Alphonse amid much truancy had. He spent his days mainly at Lyon, left in 1856, and began life as a schoolteacher at Alès, Gard, in the south. The position proved intolerable. As Charles Dickens declared that all through his prosperous career, the miseries of his apprenticeship to the blacking business haunted him in dreams, so after Daudet left Alès, he woke with horror, thinking for months that he still dwelt among his unruly pupils.
On 1 November 1857, he abandoned teaching and took refuge with Ernest Daudet, his brother only some three years his senior, who tried "soberly" to make a living as a journalist in Paris. Alphonse took to writing, and a small volume, Les Amoureuses (1858), collected his poems and met with a fair reception. He obtained employment on Le Figaro, then under energetic editorship of Cartier de Villemessant, and wrote two or three plays; those interested in literature began to recognize him as possessing individuality and promise. Morny, all-powerful minister of Napoleon III, appointed Daudet, who held a post of his secretaries till death of Morny in 1865, and Morny showed Daudet no small kindness. Daudet put his foot on the road to fortune.
From Wikipedia
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
July 2, 2023
Easy read, smart and funny, a perfect conclusion to the tartarin's trilogy!
October 6, 2021
― Franquebalme, dragul meu… Nu sunt mulţumit de Franţa!… Conducătorii noştri fac ce vor…
Fiind rostite aceste cuvinte memorabile, într-o seară, de către Tartarin, în faţa şemineului de la club, cu accentul şi gestica pe care ni le imaginăm, ele rezumau destul de bine ceea ce gândea precum şi ceea ce se spunea la Tarascón pe Ron cu două-trei luni înainte de emigrare. Tarasconezul, în general, nu se ocupa de politică: nepăsător din fire, indiferent la tot ce nu-l atinge, ia lucrurile aşa cum vin. Cu atât mai mult, de ceva timp, i se reproşau stării lucrurilor o groază de fapte!
― Conducătorii noştri ne fac de toate! spunea Tartarin.
În acel „de toate” se afla mai întâi interdicţia acelor curse cu tauri.
Cunoaşteţi negreşit istoria acestui tarasconez, un creştin rău şi înzestrat cu cea mai rea dintre seminţe, care, după moartea sa, intrase în paradis pe neaşteptate, în timp ce sfântul Petru se întoarse cu spatele, nemaidorind să iasă, în ciuda rugăminţilor sfântului purtător de chei. Atunci, ce făcu marele sfânt Petru? Trimise un stol de îngeri să strige în gura mare în faţa cerului atât cât îi ţin puterile:
― Te! Tel Boii!… Te! tel… boii!… care reprezintă ţipătul curselor tarasconeze. Auzind acestea, hoţul îşi schimbă figura:
― Aşadar, aveţi curse pe aici, sfinte Petru?
― Curse?… Şi încă ce curse! sunt minunate, dragul meu.
― Unde anume?… Unde se desfăşoară aceste curse?
― În faţa paradisului… Există suficient loc, îţi dai seama. Deodată, tarasconezul se grăbi afară pentru a vedea, iar porţile cerului se închiseră după el pentru totdeauna.
Dacă am amintit despre această legendă la fel de veche ca băncile de la Ocolul oraşului, a fost cu scopul de a arăta pasiunea oamenilor din Tarascon pentru cursele cu tauri şi furia la care îi supune eliminarea acestui gen de exerciţiu.
Fiind rostite aceste cuvinte memorabile, într-o seară, de către Tartarin, în faţa şemineului de la club, cu accentul şi gestica pe care ni le imaginăm, ele rezumau destul de bine ceea ce gândea precum şi ceea ce se spunea la Tarascón pe Ron cu două-trei luni înainte de emigrare. Tarasconezul, în general, nu se ocupa de politică: nepăsător din fire, indiferent la tot ce nu-l atinge, ia lucrurile aşa cum vin. Cu atât mai mult, de ceva timp, i se reproşau stării lucrurilor o groază de fapte!
― Conducătorii noştri ne fac de toate! spunea Tartarin.
În acel „de toate” se afla mai întâi interdicţia acelor curse cu tauri.
Cunoaşteţi negreşit istoria acestui tarasconez, un creştin rău şi înzestrat cu cea mai rea dintre seminţe, care, după moartea sa, intrase în paradis pe neaşteptate, în timp ce sfântul Petru se întoarse cu spatele, nemaidorind să iasă, în ciuda rugăminţilor sfântului purtător de chei. Atunci, ce făcu marele sfânt Petru? Trimise un stol de îngeri să strige în gura mare în faţa cerului atât cât îi ţin puterile:
― Te! Tel Boii!… Te! tel… boii!… care reprezintă ţipătul curselor tarasconeze. Auzind acestea, hoţul îşi schimbă figura:
― Aşadar, aveţi curse pe aici, sfinte Petru?
― Curse?… Şi încă ce curse! sunt minunate, dragul meu.
― Unde anume?… Unde se desfăşoară aceste curse?
― În faţa paradisului… Există suficient loc, îţi dai seama. Deodată, tarasconezul se grăbi afară pentru a vedea, iar porţile cerului se închiseră după el pentru totdeauna.
Dacă am amintit despre această legendă la fel de veche ca băncile de la Ocolul oraşului, a fost cu scopul de a arăta pasiunea oamenilor din Tarascon pentru cursele cu tauri şi furia la care îi supune eliminarea acestui gen de exerciţiu.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews