Personajele lui Ionesco, se observă imediat, nu au memorie, nici identitate, nici trăsături proprii, nici sex. Par (și chiar sînt) niște marionete mișcate haotic de un artist smintit. Trăiesc într-o lume guvernată de coincidențe stranii și de hazard. În Cîntăreața cheală, pendula bate după un ritm propriu, într-un rînd, chiar de 29 de ori. Dl Smith explică: „Merge aiurea. Are spirit de contradicţie. Arată mereu ora pe dos”.
Personajele vorbesc întruna, fără pauze semnificative, dar frazele lor stereotipe nu au nici un sens. Nu e un dialog obișnuit. De fapt, nici măcar nu e dialog. În pofida replicilor inconsistente, par să se înțeleagă perfect. Uneori, ca în cazul cuplului Martin & Martin, constată cu profundă uimire că sînt soț și soție, că dorm în același pat, sub aceeași plapumă, că au un copil cu un ochi roșu și altul alb etc. Lumea și-a ieșit din țîțîni.
Îmi închipui cît de șocat a fost publicul, în data de 11 mai 1950, la prima reprezentare a „antipiesei” Cîntăreața cheală. Se confruntau cu bizarul și bunul plac al unui autor insolit, care sfida toate regulile dramatice. Spectatorii au vociferat și apoi au ieșit din sală. Cu excepții nesemnificative, cronicarii au fost foarte duri: „Ăsta nu-i teatru, e o bătaie de joc...”. Ei ignorau însă faptul că lumea reală e plină de episoade lipsite de rost, de conversații în care oamenii nu spun absolut nimic (dar se înțeleg perfect), de momente interminabile de rutină și gesturi automate.
Eugène Ionesco a pornit de la un exemplu foarte sugestiv, manualele din care ar trebui să înveți o limbă străină, „repede și ușor”. Cînd își compun textele dialogate, singura grijă a autorilor e să introducă în noua lecție un număr modic de cuvinte noi. Textele sînt puerile și neverosimile. Asta se întîmplă și în piesele lui Ionesco, unde apar rostiri tautologice de tipul celei formulate de domnul Martin: „Ce ciudat, bizar, straniu!”. Manualele sînt acceptate și de profesori, și de copii, fără mofturi și fără exigențe logice. În schimb, textele dramaturgului au șocat prin incoerența lor premeditată. Putem exclama și noi: „Ce ciudat, bizar, straniu!”.
Dar ceea ce caracterizează aceste piese este, înainte de orice, umorul nebun al replicilor. Am mai spus într-o recenzie, ca să scrii fraze tîmpite ai nevoie de un talent ieșit din comun. Singura reacție potrivită la vizionarea lor este să te amuzi. Cei ce rîd de personajele lui Ionesco dau dovadă de oarece curaj. În fond, cînd izbucnim în hohote de rîs, fiindcă doamna Smith spune fără a clipi că Bobby Watson e soră cu Bobby Watson care e mătușa lui Bobby Watson, rîdem de noi. Iar acest rîs e purificator...
P. S. Se știe că titlul piesei i-a fost sugerat dramaturgului de un actor care a greșit replica...