What do you think?
Rate this book
Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
De mai bine de douăzeci de ani, istorici de toate vârstele și coloraturile sunt dominați de obsesia comportamentului public al intelectualilor români în secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la înălțimea prezidiului unui complet de judecată morală, adesea fără a se putea administra toate probele unui dosar încâlcit, dar și fără înțelegerea deplină a naturii umane. Dacă nu sunt considerați de-a dreptul factori cauzali în istorie, intelectualii sunt cel puțin datori cu atitudini exemplare. Însă atunci când, între 1930 și 1950, membrii elitei intelectuale, odată cu societatea, trec prin mai multe schimbări de regim, adevărata miză a discuției este omenescul, cu toate nuanțele sale. Era nevoie, după un lung șir de tentative intransigente, dar neizbutite, de judecata fină a unui istoric precum Lucian Boia care să pondereze și iacobinismul, și îngăduința față de cei care, în numai două decenii, din cauza amalgamului de idei abstracte și de orgolii personale, cad în capcanele istoriei.
360 pages, Paperback
First published January 1, 2011
11 people are currently reading
472 people want to read
About the author
Lucian Boia
68 books254 followersLucian Boia is a Romanian historian, known especially for his works debunking Romanian nationalism and Communism.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 17 of 17 reviews
March 17, 2023
L-am citit, ca de obicei, pe Lucian Boia cu creionul în mînă, ca să zic așa, mai ales că subiectul cărții de față este unul fierbinte pentru mine, dat fiind că de multă vreme refuz să accept o explicație pentru comportamentul unora dintre monștrii sacri ai literaturii noastre interbelice. Ca de obicei, lectura nu m-a dezamăgit, chiar dacă nu sînt întru totul de acord cu premisa lui că nu putem judeca intelectualitatea vremii fără să o punem în context, context care ne-ar ajuta să înțelegem mai bine și poate chiar să iertăm impardonabilul.
Să ne amintim, așadar.
În 1936 apare Schimbarea la față a României, de fapt o luare de poziție împotriva evreilor, care „s-au opus la noi oricărei încercări de consolidare națională și politică” și care nu vor o „Românie consolidată și conștientă”. Dacă vehemența lui Cioran s-ar putea explica contextual prin dorința tinerei generații a timpului de a promova noul, experimentul și de a sfida trecutul sentimental, de tip sămănătorist, mai greu este de înțeles, însă (poate doar prin consecvență) omagiul pe care același Cioran i-l aduce lui Corneliu Zelea-Codreanu în conferința ținută la radio în noiembrie 1940, cu titlul „Profilul interior al Căpitanului”, în care spunea printre altele: „Într-o țară de slugi, el a introdus onoarea, și într-o turmă fără vertebre, orgoliul.”
În 1937, Nicolae Iorga publică, în mai multe numere ale Neamului românesc, foiletonul „Iudaica”, în care evreii sînt acuzați de a se fi organizat în România ca un stat în stat, reproș atenuat de faptul că istoricul nu cere pedepsirea evreilor, ci susținerea elementului românesc. Dimpotrivă, este mai greu să găsești circumstanțe atenuante lansării, de către Nichifor Crainic, tot în 1937, a programului „statului etnocratic” care cerea să se asigure dominația elementului autohton peste tot, în economie și în cultură, prin respectarea proporționalității (de exemplu, să se scadă la 4% numărul medicilor evrei, care formau peste o treime din totalul medicilor).
Autorul e de părere că articolele prolegionare ale lui Mircea Eliade ar fi izvorît din credința lui naivă că legionarismul e sinonim cu libertatea și cu înălțarea spirituală, și că evreii au o influență nefastă asupra destinului național, antisemitismul lui fiind așadar mai curînd unul de conjunctură decît unul primar, fundamental – îi respecta, adică, pe evrei, dar dorea ca ei să-i lase în pace pe români. (Să nu uităm totuși că spre deosebire de Cioran, Eliade nu a făcut declarații de culpabilitate ulterioare, iar cînd Ioan Petru Culianu l-a îndemnat să se explice, a replicat că, după Auschwitz, o asemenea explicație nu mai poate fi înțeleasă. Poate pentru că, după cum crede Boia, o fi „rămas cu sentimentul – parțial justificat – al unei neînțelegeri și al unei nedreptăți.”?)
Și mai greu de trecut cu vederea sînt cele 19 articole prolegionare frenetice scrise de Constantin Noica în 1941 (!), în gazeta legionară Buna-Vestire, care pledau „pentru legionarism și transfigurarea legionară a României.”
Să mai notăm și lipsa de caracter a lui Dan Barbilian (pe care o știam deja din Jurnalul lui M. Sebastian), de altfel mare matematician și mare poet, care se proclamă antisemit și simpatizant legionar, pentru a obține un post de profesor universitar (își va face mea culpa sub comuniști în același scop). E drept că, deși avusese numeroase contribuții științifice, nu ocupa decît un post de conferențiar.
Pe undeva prin zona gri îl găsim pe G. Călinescu, a cărui personalitate contradictorie e vizibilă în Istoria sa care, pe de o parte include masiv scriitori evrei, iar pe de alta amestecă comentarii favorabile și antisemite, „Călinescu reușind astfel performanța de a se fi arătat concomitent filosemit și antisemit!”
În sfîrșit, să menționăm nițel răutăcios și lipsa de curaj a lui Eugen Ionescu, care, deși nu s-a „rinocerizat”, nici n-a luat atitudine. „Erau ziare și reviste, erau jurnaliști, care îi atacau din răsputeri pe „rinoceri”. Nu și Ionescu.” Explicația? După cum povestește M. Sebastian în același Jurnal, de frică de a nu fi dat afară din învățămînt, pentru că avea o mamă evreică.
În finalul studiului este schițat un portret „temperat” al intelectualului interbelic, ca un memento că omul și creatorul nu se identifică: gîndirea lui nu e mai bună decît a muritorului de rînd, dimpotrivă adesea este excesivă și utopică; libertatea lui e iluzorie, la cheremul ideologiilor și al Puterii; talentul lui cel mai mare e în (auto)justificarea erorilor, cînd dă vina pe cîntecul de sirenă al Istoriei; în fine, e adaptabil și are instinct de conservare (cei care s-au jertfit pentru o valoare sau o idee sînt puțini):
Să ne amintim, așadar.
În 1936 apare Schimbarea la față a României, de fapt o luare de poziție împotriva evreilor, care „s-au opus la noi oricărei încercări de consolidare națională și politică” și care nu vor o „Românie consolidată și conștientă”. Dacă vehemența lui Cioran s-ar putea explica contextual prin dorința tinerei generații a timpului de a promova noul, experimentul și de a sfida trecutul sentimental, de tip sămănătorist, mai greu este de înțeles, însă (poate doar prin consecvență) omagiul pe care același Cioran i-l aduce lui Corneliu Zelea-Codreanu în conferința ținută la radio în noiembrie 1940, cu titlul „Profilul interior al Căpitanului”, în care spunea printre altele: „Într-o țară de slugi, el a introdus onoarea, și într-o turmă fără vertebre, orgoliul.”
În 1937, Nicolae Iorga publică, în mai multe numere ale Neamului românesc, foiletonul „Iudaica”, în care evreii sînt acuzați de a se fi organizat în România ca un stat în stat, reproș atenuat de faptul că istoricul nu cere pedepsirea evreilor, ci susținerea elementului românesc. Dimpotrivă, este mai greu să găsești circumstanțe atenuante lansării, de către Nichifor Crainic, tot în 1937, a programului „statului etnocratic” care cerea să se asigure dominația elementului autohton peste tot, în economie și în cultură, prin respectarea proporționalității (de exemplu, să se scadă la 4% numărul medicilor evrei, care formau peste o treime din totalul medicilor).
Autorul e de părere că articolele prolegionare ale lui Mircea Eliade ar fi izvorît din credința lui naivă că legionarismul e sinonim cu libertatea și cu înălțarea spirituală, și că evreii au o influență nefastă asupra destinului național, antisemitismul lui fiind așadar mai curînd unul de conjunctură decît unul primar, fundamental – îi respecta, adică, pe evrei, dar dorea ca ei să-i lase în pace pe români. (Să nu uităm totuși că spre deosebire de Cioran, Eliade nu a făcut declarații de culpabilitate ulterioare, iar cînd Ioan Petru Culianu l-a îndemnat să se explice, a replicat că, după Auschwitz, o asemenea explicație nu mai poate fi înțeleasă. Poate pentru că, după cum crede Boia, o fi „rămas cu sentimentul – parțial justificat – al unei neînțelegeri și al unei nedreptăți.”?)
Și mai greu de trecut cu vederea sînt cele 19 articole prolegionare frenetice scrise de Constantin Noica în 1941 (!), în gazeta legionară Buna-Vestire, care pledau „pentru legionarism și transfigurarea legionară a României.”
Să mai notăm și lipsa de caracter a lui Dan Barbilian (pe care o știam deja din Jurnalul lui M. Sebastian), de altfel mare matematician și mare poet, care se proclamă antisemit și simpatizant legionar, pentru a obține un post de profesor universitar (își va face mea culpa sub comuniști în același scop). E drept că, deși avusese numeroase contribuții științifice, nu ocupa decît un post de conferențiar.
Pe undeva prin zona gri îl găsim pe G. Călinescu, a cărui personalitate contradictorie e vizibilă în Istoria sa care, pe de o parte include masiv scriitori evrei, iar pe de alta amestecă comentarii favorabile și antisemite, „Călinescu reușind astfel performanța de a se fi arătat concomitent filosemit și antisemit!”
În sfîrșit, să menționăm nițel răutăcios și lipsa de curaj a lui Eugen Ionescu, care, deși nu s-a „rinocerizat”, nici n-a luat atitudine. „Erau ziare și reviste, erau jurnaliști, care îi atacau din răsputeri pe „rinoceri”. Nu și Ionescu.” Explicația? După cum povestește M. Sebastian în același Jurnal, de frică de a nu fi dat afară din învățămînt, pentru că avea o mamă evreică.
În finalul studiului este schițat un portret „temperat” al intelectualului interbelic, ca un memento că omul și creatorul nu se identifică: gîndirea lui nu e mai bună decît a muritorului de rînd, dimpotrivă adesea este excesivă și utopică; libertatea lui e iluzorie, la cheremul ideologiilor și al Puterii; talentul lui cel mai mare e în (auto)justificarea erorilor, cînd dă vina pe cîntecul de sirenă al Istoriei; în fine, e adaptabil și are instinct de conservare (cei care s-au jertfit pentru o valoare sau o idee sînt puțini):
... nu putem să nu remarcăm că unii s-au pus atât de bine la adăpost, încât au profitat din plin de alegerea făcută – iar cei mai abili sau mai norocoși, chiar de mai multe alegeri succesive.
August 4, 2016
Pentru România, perioada interbelică a fost o perioadă de mare înflorire culturală, pe de-o parte, și începutul unei istorii ce-avea să cotească dramatic între o serie de regimuri politice extreme, pe de altă parte. Citind despre personalitățile și vremurile respective, nu se poate să nu te întrebi de ce unii intelectuali au aderat și au crezut în unele dintre cele mai violente politici ale secolului trecut. Lucian Boia răspunde cu lux de amănunte la întrebarea asta și nu numai, într-o carte documentată, nelipsită nici de compasiune, nici de ironie.
În text vor apărea 120 de nume de intelectuali, majoritatea ultra-cunoscuți de la orele de literatură, Blaga, Rebreanu, Cezar și Camil Petrescu, Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Eliade, Cioran, M. Sebastian, T. Vianu, Ion Barbu și Ionescu fiind numai o zecime dintre ei. Așadar, cartea sună ca o mică istorie a creatorilor literaturii române din secolul trecut.
Cele 350 de pagini tratează caracterul schimbător atât al istoriei, cât și al intelectualului, prin intelectual înțelegând personalitate din mediul universitar sau persoană care a devenit ulterior notorie. Așadar, în timp ce istoria trece de la dictatură regală la stat național legionar, apoi la dictatura antonesciană urmată de stat comunist, intelectualul trece de la a-și ridica regele în slăvi la idealism antisemit și elogii aduse legionarilor, ajungând în final să țină primele rânduri ale comuniștilor, la alegerile din 48.
Cartea aduce vești pozitive despre Eliade și Arghezi, sincere, dar mai puțin pozitive despre Cioran, Ionescu, Noica, destul de caustice despre instabilitatea lui Călinescu și a lui Iorga. Tratează cazul evreului Tudor Vianu, tema academiei române, valoarea literară a „Istoriei literaturii române” a lui Călinescu, elementul evreiesc pe toată perioada discutată - 1938 - 1950 și partizanatul din presa vremii.
În timp ce Regele Carol II, în cei 10 ani de domnie, a insuflat puternic elanul cultural românesc, legionarii l-au asasinat pe Iorga, iar Antonescu a ținut la libertatea creației intelectuale, comunismul stalinist a constituit, se pare, cea mai mare plagă pentru mediul universitar românesc și pentru opera literară a secolului trecut, epurând 500 de capete luminate din rândurile universitarilor în anii 50. Din comunism în post-comunism, au trecut cu toții, buni și răi. După 23 august 1944, cei mai „norocoși” au fost cei care, aflându-se peste hotare, au ales să nu se mai întoarcă în țara lor.
Concluzia e că intelectualii au aderat nu la fața sângeroasă a mișcărilor respective, ci la idealismul lor. În jurnalele lor intime, și-au dat seama prea târziu că au greșit, știind totodată că nu aveau de ales, cealaltă opțiune fiind fatală sau însemnând ani grei după zăbrele pentru mulți dintre ei.
În text vor apărea 120 de nume de intelectuali, majoritatea ultra-cunoscuți de la orele de literatură, Blaga, Rebreanu, Cezar și Camil Petrescu, Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Eliade, Cioran, M. Sebastian, T. Vianu, Ion Barbu și Ionescu fiind numai o zecime dintre ei. Așadar, cartea sună ca o mică istorie a creatorilor literaturii române din secolul trecut.
Cele 350 de pagini tratează caracterul schimbător atât al istoriei, cât și al intelectualului, prin intelectual înțelegând personalitate din mediul universitar sau persoană care a devenit ulterior notorie. Așadar, în timp ce istoria trece de la dictatură regală la stat național legionar, apoi la dictatura antonesciană urmată de stat comunist, intelectualul trece de la a-și ridica regele în slăvi la idealism antisemit și elogii aduse legionarilor, ajungând în final să țină primele rânduri ale comuniștilor, la alegerile din 48.
Cartea aduce vești pozitive despre Eliade și Arghezi, sincere, dar mai puțin pozitive despre Cioran, Ionescu, Noica, destul de caustice despre instabilitatea lui Călinescu și a lui Iorga. Tratează cazul evreului Tudor Vianu, tema academiei române, valoarea literară a „Istoriei literaturii române” a lui Călinescu, elementul evreiesc pe toată perioada discutată - 1938 - 1950 și partizanatul din presa vremii.
În timp ce Regele Carol II, în cei 10 ani de domnie, a insuflat puternic elanul cultural românesc, legionarii l-au asasinat pe Iorga, iar Antonescu a ținut la libertatea creației intelectuale, comunismul stalinist a constituit, se pare, cea mai mare plagă pentru mediul universitar românesc și pentru opera literară a secolului trecut, epurând 500 de capete luminate din rândurile universitarilor în anii 50. Din comunism în post-comunism, au trecut cu toții, buni și răi. După 23 august 1944, cei mai „norocoși” au fost cei care, aflându-se peste hotare, au ales să nu se mai întoarcă în țara lor.
Concluzia e că intelectualii au aderat nu la fața sângeroasă a mișcărilor respective, ci la idealismul lor. În jurnalele lor intime, și-au dat seama prea târziu că au greșit, știind totodată că nu aveau de ales, cealaltă opțiune fiind fatală sau însemnând ani grei după zăbrele pentru mulți dintre ei.
January 17, 2025
Clasa sau gasca intelectuala romaneasca ar fi fost un titlu mult mai corect.
Sunt doua repere permanente in evolutia noastra ca natie, Caragiale si "capul ce se pleaca, sabia nu-l taie".
Indiferent de schimbarile de dictatura, de la Carol II, la Antonescu sau la comunisti, clasa noastra intelectuala s-a mulat cat a putut de bine, iar trecerea finala la democratie s-a facut fara nicun fel de schimbare la nivelul elitei academice sau universitare.
Sunt doua repere permanente in evolutia noastra ca natie, Caragiale si "capul ce se pleaca, sabia nu-l taie".
Indiferent de schimbarile de dictatura, de la Carol II, la Antonescu sau la comunisti, clasa noastra intelectuala s-a mulat cat a putut de bine, iar trecerea finala la democratie s-a facut fara nicun fel de schimbare la nivelul elitei academice sau universitare.
Read
January 12, 2014Am citit Capcanele istoriei în timp ce istoria recentă ne prindea în capcană şi pe noi: în 2004 scandam în Piaţa Universităţii pentru un preşedinte, iar în 2012 în aceeaşi piaţă protestam împotriva lui. Democraţia, a spus atunci un prieten, înseamnă libertatea de a te râzgândi. Am înţeles că exact asta a lipsit elitei intelectuale între anii ’30-’50, libertatea de a se răzgândi. Pentru că în cel mai tulburat climat politic din istorie de cele mai multe ori alegerea se dădea între Academie şi Puşcărie, opţiunile se polarizau la extreme. (continuarea cronicii: http://bookaholic.ro/despre-capcanele...)
January 3, 2023
O carte necesara, o lectura obligatorie pentru cei care exprima opinii despre istoria Romaniei, politica, intelectualitate romaneasca, cultura romana, societate, literatura romana (fara sa faca din asta un reper sau un adevar absolut).
Sentimentul dezamagirii este coplesitor, dar nu inteleg de ce pe unii oameni i-a deranjat aparitia acestei carti si existenta ei, adevarul?
Sentimentul dezamagirii este coplesitor, dar nu inteleg de ce pe unii oameni i-a deranjat aparitia acestei carti si existenta ei, adevarul?
February 1, 2020
Mai multe aspecte interesante și bine surprinse. Represiunea intelectuală legionară a produs victime destule, deși nu a dispus decât de o șarjă unică, spre deosebire de vastitatea de ocazii de care au dispus comuniștii. Boia menționează perchezițiile domiciliare ale legionarilor, în căutare de material compromițător. Aș spune, un fel de la cele comuniste. În acest context, el menționează sinuciderea lui Petre Andrei, pe care aș pune-o în paralel cu cea petrecută câțiva ani mai târziu, a lui Dragoș Protopopescu, tracasat și persecutat de comuniști până când probabil a cedat nervos.
Alt aspect pe care l-am reținut este tratarea nuanțată a atitudinii lui Arghezi, și observația autorului că scriitorul nu a ținut trena partidului pe când acesta se instala - o atitudine respectabilă, pe care, e drept, probabil că nu și-o puteau permite mulți, dar care e distinctă de cea din anii '50. În aceeași ordine de idei, cumpănită e prezentată și atitudinea lui Șerban Cioculescu, care declara după alegerile din '46 că nu-i plac comuniștii.
Argumentată e și teza că în regimul Antonescu, libertatea intelectuală a fost destul de mare. Coroborând-o cu cea din timpul lui Carol, se poate spune că perioada de libertate intelectuală a fost generoasă pentru România interbelică - cu amendamentul că ea era simultan și masiv confiscată de ideile de extremă dreapta, care în fapt au compromis-o.
Alt aspect pe care l-am reținut este tratarea nuanțată a atitudinii lui Arghezi, și observația autorului că scriitorul nu a ținut trena partidului pe când acesta se instala - o atitudine respectabilă, pe care, e drept, probabil că nu și-o puteau permite mulți, dar care e distinctă de cea din anii '50. În aceeași ordine de idei, cumpănită e prezentată și atitudinea lui Șerban Cioculescu, care declara după alegerile din '46 că nu-i plac comuniștii.
Argumentată e și teza că în regimul Antonescu, libertatea intelectuală a fost destul de mare. Coroborând-o cu cea din timpul lui Carol, se poate spune că perioada de libertate intelectuală a fost generoasă pentru România interbelică - cu amendamentul că ea era simultan și masiv confiscată de ideile de extremă dreapta, care în fapt au compromis-o.
March 20, 2014
Original look into how the Romanian intellectuals adapted to the political regimes the country meandered through from 1930 to 1950.
Victims and culprits, sometimes in the same time, they tried to adapt and re-adapt with various degrees of conviction and dedication.
Some are heroes who suffered for their convictions but most of them jumped from a one boat to another quickly and nonchalantly.
I know that is it humane to try to survive, but being at the top of the pyramid, they had some responsibilities. It is very sad to find out, once again, that most of them sided with the extreme left or right and the incapacity of them and of the politicians of the day to chose and follow a democratic path and avoid the nationalism, xenophobia and all the other extremes that darkened the Romanian history in those 20 years and in the years that followed.
I am saying this now using the hindsight, but even then the views of greatly regarded intellectuals such as Cioran or Mircea Eliade were far too extreme.
As always, I enjoyed the direct, intelligent, slightly caustic and easy to follow style of the author, who shows a deep knowledge of the Romanian history and culture and share it without the preciosity so much loved by most of the Romanian cultural historians of yesterday and today .
Victims and culprits, sometimes in the same time, they tried to adapt and re-adapt with various degrees of conviction and dedication.
Some are heroes who suffered for their convictions but most of them jumped from a one boat to another quickly and nonchalantly.
I know that is it humane to try to survive, but being at the top of the pyramid, they had some responsibilities. It is very sad to find out, once again, that most of them sided with the extreme left or right and the incapacity of them and of the politicians of the day to chose and follow a democratic path and avoid the nationalism, xenophobia and all the other extremes that darkened the Romanian history in those 20 years and in the years that followed.
I am saying this now using the hindsight, but even then the views of greatly regarded intellectuals such as Cioran or Mircea Eliade were far too extreme.
As always, I enjoyed the direct, intelligent, slightly caustic and easy to follow style of the author, who shows a deep knowledge of the Romanian history and culture and share it without the preciosity so much loved by most of the Romanian cultural historians of yesterday and today .
March 23, 2015
good but short overview with little new; works best as a preview to detailed journals of the time (eg Alice Voinescu, Mihail Sebastian etc); the irony is annoying on occasion
September 18, 2016
Cartea pare să aibă un mesaj ascuns: chiar și cei mai deștepți dintre noi fac prostii. Și o fac adesea nu doar ideologic (de altfel foarte rar), ci adesea din motive meschine, pentru elevare socială sau un „upgrade” economic. E posibil ca lectura cărții să vă distrugă unele simpatii pentru anumite personaje din cultura română (persoane importante, nu dau nume), dar și să vă creeze unele noi. Eu zic că e o carte obligatorie pentru cei care înțeleg (ori vor să înțeleagă) istoria altfel decât ca o poveste pentru propaganda ideologică.
August 24, 2022
Voici une bonne traduction où Laure Hinckel a toutefois, et à plusieurs reprises, rendu le style de l'auteur "plus mousseux". Structurer leurs écrits, voilà qui ne semble pas être une priorité (pour l'instant?) des auteurs roumains. Expliquons d'abord en quelques mots pourquoi nous nous trouvons sur un terrain glissant. Pendant l'entre-deux-guerres, la Roumanie était caractérisée par son instabilité politique et le fractionnement de l'opinion entre de nombreux petits partis. Elle connut alors la dictature royale, le régime légionnaire (à tendance fasciste et antisémite), puis la dictature communiste. Difficile dans ces conditions d'exprimer une position politique pertinente.
Certains membres de "l'élite intellectuelle" n'ont à ma connaissance pas ou guère pris parti (Gib I. Mihaescu, Ion Minulescu ou Anton Holban). Ce ne sont pas ceux qui intéressent Lucian Boia, mais ceux qui se sont compromis, par exemple Ion Barbu qui se déclare "antisémite" au moment de l'arrivée au pouvoir des légionnaires ou Camil Petrescu, qui traverse avec aisance les changements. La documentation réunie est importante et certains documents sont saisissants (celui sur Ion Barbu, entre autres). Quelques réserves néanmoins : je n'aime pas trop l'expression "élite intellectuelle". On voit assez bien qui sont les élites d'un pays (hommes politiques influents, personnes très riches et/ou très célèbres pour simplifier, plus quelques hauts fonctionnaires, et encore). Mais en matière intellectuelle : on n'a pas mesuré le Q.I. des personnes considérées (donnée qui n'est d'ailleurs pas toujours pertinente) et, entre deux personnages cités, comme Tudor Arghezi ou Max Blecher, il y a des différences colossales du point de vue de la reconnaissance y compris intellectuelle, de la position sociale, etc. L'élite intellectuelle est donc très difficile à définir, à supposer qu'elle existe, ce que j'aurais tendance à nier.
Ensuite, malgré les efforts pour "rééquilibrer la vision du destin de ces hommes", il y a tant d'énumérations qu'inévitablement, on aurait tendance à mettre tout le monde dans un même sac et que le ton de l'historien se rapproche rapidement de celui du procureur.
Certains membres de "l'élite intellectuelle" n'ont à ma connaissance pas ou guère pris parti (Gib I. Mihaescu, Ion Minulescu ou Anton Holban). Ce ne sont pas ceux qui intéressent Lucian Boia, mais ceux qui se sont compromis, par exemple Ion Barbu qui se déclare "antisémite" au moment de l'arrivée au pouvoir des légionnaires ou Camil Petrescu, qui traverse avec aisance les changements. La documentation réunie est importante et certains documents sont saisissants (celui sur Ion Barbu, entre autres). Quelques réserves néanmoins : je n'aime pas trop l'expression "élite intellectuelle". On voit assez bien qui sont les élites d'un pays (hommes politiques influents, personnes très riches et/ou très célèbres pour simplifier, plus quelques hauts fonctionnaires, et encore). Mais en matière intellectuelle : on n'a pas mesuré le Q.I. des personnes considérées (donnée qui n'est d'ailleurs pas toujours pertinente) et, entre deux personnages cités, comme Tudor Arghezi ou Max Blecher, il y a des différences colossales du point de vue de la reconnaissance y compris intellectuelle, de la position sociale, etc. L'élite intellectuelle est donc très difficile à définir, à supposer qu'elle existe, ce que j'aurais tendance à nier.
Ensuite, malgré les efforts pour "rééquilibrer la vision du destin de ces hommes", il y a tant d'énumérations qu'inévitablement, on aurait tendance à mettre tout le monde dans un même sac et que le ton de l'historien se rapproche rapidement de celui du procureur.
November 29, 2022
N-am citit germanofilii și cumva mi se pare că parcă lipsește ceva din cartea asta, o introducere, o ceva. Probabil de asta.
Dar făcând abstracție de caracterul nu tocmai literar al lucrării, conținutul este bun spre foarte bun. Abundă cum exemplificări ale felului în care a acționat elita intelectuală românească în cele 2-3 decenii nebune. Niciun personaj cât-de-cât notabil nu e omis, și e plin de elemente delicioase, cum ar fi Petre Țuțea care a fost inițial comunist, sau modul în care Radu Gyr a ajuns să colaboreze cu regimul anilor 50. De asemenea, habar nu aveam despre cât de mult a făcut regele Carol II pentru literatura românească.
Recomand cu drag tuturor celor care vor să se trezească un pic la realitate după ce au mitizat o anumită perioadă sau persoană din perioada menționată.
Dar făcând abstracție de caracterul nu tocmai literar al lucrării, conținutul este bun spre foarte bun. Abundă cum exemplificări ale felului în care a acționat elita intelectuală românească în cele 2-3 decenii nebune. Niciun personaj cât-de-cât notabil nu e omis, și e plin de elemente delicioase, cum ar fi Petre Țuțea care a fost inițial comunist, sau modul în care Radu Gyr a ajuns să colaboreze cu regimul anilor 50. De asemenea, habar nu aveam despre cât de mult a făcut regele Carol II pentru literatura românească.
Recomand cu drag tuturor celor care vor să se trezească un pic la realitate după ce au mitizat o anumită perioadă sau persoană din perioada menționată.
February 18, 2019
Pe cât de bună poate fi o carte de istorie
Read
April 19, 2023Very good
April 18, 2015
Pretty hard to read, more of a factual history course one would study at the university, rather than a book for the masses.
January 28, 2016
"Poate cineva rezista la nesfîrşit?"
July 13, 2014
De citit si de luat aminte.
Displaying 1 - 17 of 17 reviews