Teme

by Nicolae Manolescu

„Temele sunt un gen aparte, relaxat şi cu o componentă subiectivă predominantă. Căci lecturile sunt, pentru criticul numărul unu al literaturii noastre contemporane, şi un prilej de a regăsi clipele de intensă trăire din copilărie şi adolescenţă, de a intra în dialog de idei cu mari autori ai literaturii universale, de a-şi dubla meditaţiile prilejuite de cărţi cu momente ale propriei existenţe. Călătorind prin lumea livrescă, el confruntă mereu adevărurile literaturii cu acelea ale vieţii, te face părtaş la bucuria descoperirilor (şi de sine) mediate de cărţi, îţi stârneşte pofta de a citi sau reciti altfel opere fundamentale. ” (Adriana Bittel)

„Temele lui Nicolae Manolescu au în comun credinţa în complexitatea literaturii, concepţia că textul semnifică întotdeauna mai mult decât spune. Indiferent de unghiul de abordare, criticul găseşte de fiecare dată o cale de acces către desenul din covorul operei. De altfel, imaginea amintită nu este doar un obiect privilegiat de reflecţie, ci însăşi metafora criticii manolesciene.

În fond, cititorul Temelor e cel mai important personaj al acestor eseuri: sângele care îi irigă venele nu e altceva decât cerneala care curge din condeiul criticului.” (Andrei Terian)

„Îmi rămâne să explic alcătuirea culegerii de faţă, prima care cuprinde toate Temele. Poate ar fi mai exact să spun că ea cuprinde numai teme. Un cititor atent va remarca cu siguranţă, comparând sumarele volumelor succesive dintre 1971 şi 1988, că nu toate textele din acestea se regăsesc în volumul de azi. Motivul este că nu toate textele din seria editorială aparţin de ceea ce am considerat a fi teme. Unele texte au apărut chiar mai înainte de a mă fi fixat asupra naturii publicisticii cu pricina. Altele au fost cuprinse în volume din serie din diferite motive de circumstanţă sau au devenit apoi capitole din monografii şi studii mai mult sau mai puţin academice aflate în lucru. În fine, destule erau proze curate, pe care nu le-am publicat separat, fiindcă nu mă socoteam prozator.” (Nicolae Manolescu)

Genres: Romanian Literature

600 pages, Paperback

First published January 1, 2011

About the author

Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, este un academician, critic literar, editorialist, profesor universitar, eseist, istoric literar si politician roman. Este considerat a fi unul din cei mai importanti critici literari contemporani.
Biografie
S-a nascut intr-o familie de profesori de liceu, membri ai PNL. Tatal sau, Petru Apolzan era originar din Sibiel, cu ascendenta in Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, era profesoara de limba franceza, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. In anul 1953, dupa arestarea parintilor sai din motive politice, a fost infiat de bunicul matern si a luat numele acestuia, Manolescu. Momentul arestarii tatalui sau, privit prin ochii copilului, este evocat in volumul cu caracter autobiografic Cititul si scrisul.
Studii
In 1956 a absolvit studii la gimnaziul si liceul la Sibiu. In 1962 devine licentiat al Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. In 1974 obtine titlul de Doctor in Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din Bucuresti. Teza de doctorat a stat la baza cartii Contradictia lui Maiorescu, o ampla incursiune critica, un eseu biografic si psihanalitic, si un exercitiu de hermeneutica necesar, intrucat studiile despre Maiorescu sufereau de politizarea excesiva de catre criticii proletcultisti care vedeau in Maiorescu un simplu dusman de clasa.
Cariera profesionala
Cariera didactica universitara la Catedra de literatura romana a Facultatii de Filologie din Bucuresti inceputa in 1963, este numit profesor titular in 1990. Debuteaza cu cronica literara in Gazeta literara. Devine apoi cronicar literar al Romaniei Literare vreme de treizeci de ani, o buna parte din timp sub conducerea lui George Ivascu. A coordonat lucrarile Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poetilor optzecisti pana la desfiintarea acestuia, din ratiuni politice. Din 1990 devine director si editorialist al revistei Romania Literara. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 pana in 1972. Cronicar al revistei Romania literara din 1972 pana in 1989. Din 2005 este ales presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. Din 2006 a fost numit in functia de ambasador al Romaniei la UNESCO. Daca opera sa publicistica ar fi publicata integral, ar depasi usor 40 de volume. O editie foarte selectiva a aparut la editura Aula, sub tilul Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu in anul 2002. A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele in anul 1966.
Cariera politica
Este membru fondator al Aliantei Civice. Devine presedinte al Partidului Alianta Civica (PAC) (ales in iulie 1991). Partidul a fost membru al Conventiei Democrate Romane, pe listele careia Nicolae Manolescu a fost ales, in septembrie, ca senator.In legislatura 1992-1996, a fost ales senator PAC de Sibiu. In 1992 PAC impreuna cu PL'93 au infiintat Alianta Nationala Liberala (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Nicolae Manolescu a fost desemnat candidat la presedintie. Si-a depus candidatura pe 20 septembrie 1992. In 1998 P.A.C., partidul infiintat de Nicolae Manolescu, fuzioneaza cu PNL, intr-o tentativa de unificare a miscarii liberale. In anul 2000 demisioneaza din functia de presedinte al Consiliului National al P.N.L. si se retrage din viata politica.
În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Reviews

[Stela · Rating 4 out of 5]

Pentru mine, Nicolae Manolescu ramine vocea incontestabila a criticii romanesti actuale, voce la fel de autoritara ca aceea a lui Titu Maiorescu in secolul al XIX-lea sau a lui George Calinescu in perioada interbelica.
Temele sale, in mare parte articole strinse din Luceafarul, Contemporanul, Amfiteatru, Romania literara etc. si publicate in mai multe volume incepind din 1971 sint eseuri care te poarta prin cultura romaneasca si universala fara vreo ordine aparenta.
Redau mai jos citeva fragmente din recenzia Gabrielei Gheorghişor, aparuta in Ramuri, Nr. 5 din mai 2011, sub titlul "Tema Nicolae Manolescu", a carei lectura (mult mai proaspata decit a mea) se potriveste propriilor mele amintiri despre aceasta carte:

"Temele reprezintă, în primul rând, un spaţiu al libertăţii gândirii. Un spaţiu în care gândirea îşi permite ori, mai degrabă, îşi cucereşte luxul disponibilităţii supreme: al flirtului cu varietatea ideilor, al capriciului de lectură şi al versatilităţii făţişe, al hazardului şi al ipotezelor spectaculoase, al paradoxului şi al jocului (un iocari serio, fireşte). De aceea, Nicolae Manolescu devine aici mai mult decât un critic. Nu folosesc întâmplător formula aceasta, folosită undeva de Lucian Raicu şi care i se potrivea perfect şi sieşi. Prin recitirea din unghiuri noi, imprevizibile a unor opere canonice, prin chestionarea adevărurilor ready made, prin demontarea unor prejudecăţi şi clişee, critice sau de altă natură, prin revelarea unor analogii surprinzătoare, prin detectarea contradictoriului, prin aportul confesiv-autobiografic şi chiar prin unele teme ale Temelor (cititul şi scrisul, literatura rusă, Proust etc.), Manolescu pare cât se poate de apropiat de Raicu. Însă Manolescu, fiind mai mult decât un critic, nu este niciodată mai puţin decât un critic. E adevărat că, în destule articole ale volumului, textele literare se dovedesc pretexte pentru reflecţia psihologică, socială şi politică. De parcă autorul, claustrat într-o bibliotecă, fuge mereu cu gândul la lumea de-afară, căci fiecare carte citită îi trezeşte amintirea ei. Îl interesează, prin urmare, şi pe acest cititor nesăţios, ca şi pe Lucian Raicu, revelaţia existenţială, sucul vieţii distilat în alambicul livresc, pe scurt, acel dincolo de literatură. Dar – surpriză! –, pentru Manolescu, dincolo de literatură e tot literatură. Şi nu doar fiindcă spune că îşi „închipuie lumea ca pe o carte“, ci pentru că lumea însăşi nu are niciun sens (putând fi echivalată cu neantul) în lipsa interpretării – care este, de asemenea, „literatură“, ca viziune şi expresie ale unei subiectivităţi. Viaţa oricui, a lumii, în genere, constituie „dosul unui covor“, cu firele şi nodurile lui încâlcite, cu imaginea lui haotică şi incomprehensibilă, şi numai interpretarea contează, adică instituirea unei semnificaţii – „desenul din covor“. O metaforă critică ce incumbă ordinea criticii (nu altceva era „jocul de-a bibliotecarul“ al copilului Manolescu, el semnalând, de timpuriu, „instinctul unei ordini specifice de cărţi“). Şi dacă numai interpretarea contează, interpretantul, la fel de candid ca ţâncul ce-şi întocmea catalogul propriei biblioteci, ar putea exclama precum regele Franţei: „Lumea sunt eu!“. E drept că borgesianul Manolescu îşi asumă, cu falsă modestie, condiţia de „simplu“ (ghilimetizarea cuvântului îmi aparţine) „comentator de lumi, reale sau imaginare, un parazit util al creaţiei, umbra ei indispensabilă (căci îi ia măsura)“. Plusează, apoi, în sensul umilităţii condiţiei hermeneutului, caracterizându-l pe Borges: „Este cel mai mare eseist şi critic literar din lume în această a doua parte a secolului XX. Nu vă amăgiţi: ficţiunile lui, povestirile lui nu sunt decât eseuri, comentarii. Nu e dumnezeu, e un umil filolog, care descifrează cartea de nisip a vieţii“. Dar tot Manolescu, într-un text pseudo-dialogal şi maieutic, în care aspiră să ajungă la esenţa criticii literare, sugerează că, în absenţa criticului, o-pera nu există. În ciuda aparentului paradox, comentatorul/ criticul rămâne, de fapt, adevăratul dumnezeu (al lumii şi al literaturii): „Ce este criticul, în faţa operelor impenetrabile, dacă nu un alt Borges încercând să dea viaţă lui Averroes? Opera nu există decât dacă criticul se proiectează în ea şi, în acelaşi timp, ca să fie critic, trebuie să existe o operă în care să se poată proiecta.// Critica nu e simplă căutare: ea presupune, deopotrivă cu încredinţarea că nici un răspuns precis nu se va găsi vreodată la apelul operei, puterea de a merge până la capătul fără capăt al căutării. «În clipa în care încetez a mai crede în el – îşi încheie Borges povestirea – Averroes dispare»“. De aceea, Manolescu nu ascunde că, în critică, nu-l încântă atât erudiţia, cât originalitatea interpretării, a ideilor. La limită, ideea critică ingenioasă poate „inventa“ chiar şi documentul de istorie literară: „Trebuie să ştii să şi visezi pe marginea foii albe, nu numai s-o îndeşi de semne corecte şi care decurg fatal unele din altele, trebuie să ai curajul să te încredinţezi, măcar din când în când, inspiraţiei de moment, chiar dacă ea pare să-ţi conducă paşii într-o direcţie primejdioasă“.
Pe Manolescu îl mai desparte de Lucian Raicu şi atitudinea profesorală. Prin profesoral nu înţeleg, în cazul său, didacticism. E vorba despre marota limpezimii şi a clarităţii discursului, care are la bază, ca o condiţie sine qua non, claritatea gândirii: „ajunge să gândeşti limpede ca să te exprimi la fel“. Graţie acestei griji pentru inteligibilitatea scrisului, textele lui Manolescu au rigoarea unor demonstraţii matematice: la înlănţuirea logică a argumentelor se adaugă exprimarea precisă, nealambicată, fără arcane semantice, în care frazele se succed armonios, cu elansări pregătitoare şi tăieturi ferme punctând esenţialul comunicării. Însă acest stil al luminişului comunicaţional nu exclude, cum bine ştim, nici expresivitatea formulărilor, şi nici plasticitatea metaforică. Revenind la postura de profesor, rememorarea unei amintiri din copilărie, pe lângă faptul că e hazlie, vădeşte înclinaţia lui Manolescu de „învăţător“ precoce: „în clasele primare fiind, îi dădeam un soi de meditaţii benevole (şi, de altfel, nesolicitate) fratelui meu cu aproape trei ani mai mic, în vreme ce el, aşezat pe un scaun, începea să se deprindă cu viitoarele lui ore de şcoală. De aceea, probabil, întrebat de unul ori altul ce fac eu, răspundea pe limba lui de copil: «nenea chie». Vezi bine, nenea, adică eu, scria, dar nu pentru sine, ci pentru elevul pe care şi-l alesese“. Profesorul şi cronicarul literar refugiat în Teme livrează mai puţin informaţii, căci miza eseurilor rezidă în antrenamentul minţii: a sa şi a altora. Ba, mai mult, profesorul învaţă continuu, căci moare de curiozitate să ştie „totul“ („am visat, în secret, la competenţa aproape universală a unui Leonardo“). S-ar zice că profesorul are, de fapt, nostalgia Maestrului virtual. Pe deasupra, Temele „umanizează“ figura manolesciană, smulgând, la un moment dat (moment de sinceritate patetică), masca olimpiană a seninătăţii imperturbabile a criticului imbatabil: „Iată, îmi pun pe obraz masca pe care o port totdeauna când tai şi spânzur. Cât de bine îmi ascunde ea, masca mea impasibilă, care nu mă trădează, teama, ezitările, scrupulele! Pot s-o şi scot când nu mă vede nimeni, ca să-mi dezmorţesc puţin spiritul. Dar pe cealaltă, haina înveninată a îndoielii pe care o port mereu pe dedesubt, blestemat să ard de viu în ea, pe aceea când o voi lepăda, când o voi lepăda?“. Dar, cu toată „relaxarea“ acestor peregrinări livresc-culturale, nu pierzi niciodată din vedere că, în călăuza afabilă, care pare să nu cunoască întotdeauna harta drumurilor, criticul nu doarme niciodată. O observaţie ca o vorbă aruncată în vânt, un cuvânt strecurat în treacăt dau seamă de o instanţă critică, aparent exilată între paranteze. Manolescu este un „atenian“, aşa cum îl eticheta Noica pe Maiorescu, care, comentând „minunat de frumos“ („şi deprimant de exact“) nişte versuri, nu se poate abţine să nu remarce inabilitatea tehnică („deşi rima e greşită“). Adică el e „şi în faţa morţii şi în faţa miracolului poetic, din speţa celor cari au dreptate“ (v. Constantin Noica, „Titu Maiorescu şi lumea noastră“).
Dincolo de prospeţimea tinerească a „bătrânelor“ Teme, pe cât de diverse, pe atât de interesante, unele obsedante (mai ales critica literară), altele năstruşnice (v. „Depanatorii de idei“), volumul lui Manolescu transmite ceva cu adevărat important, datorită puterii de contagiune: plăcerea lecturii şi bucuria comunicării (aceasta din urmă fiind, cum reiese dintr-un eseu despre Erasm, „lecţia umanismului“ clasic). „Cărţile au suflet“ rămâne unul dintre cele mai frumoase elogii aduse cărţilor (comparabil cu ulteriorul „Dans cu o carte“ al lui Gabriel Liiceanu), iar descrierea stilului proustian, de pildă, cuceritoare prin exactitatea ei, întărită de pregnanţa imaginii poetice (v. „Mâna şi stilul“). Însă Manolescu este de citit „pentru el însuşi“ mai mult decât pentru temele despre care scrie. Nu cred să existe performanţă mai mare pentru un critic literar, pentru un mânuitor de condei, în general."

[laurentiu]

0