Un lucru comun întâlnit atât în bisericile evanghelice conservatoare, cât și în cele liberale este apetența pentru numere. Dacă numărul ne satisface, spunem: „ne-am strâns într-un număr așa de frumos”. Dacă nu satisface, apelăm rapid la versetul: „unde sunt doi sau trei adunați…”. Cu toții suntem tentați să evaluăm întâlnirea în funcție de câți sunt în sală. E drept, cu o sală plină ies cel mai bine videoclipurile unui cântec emoționant, un reel retrospectiv al întâlnirii sau un story de la fața locului: „A fost har, a fost frumos, ce experiență, așa da!”.
Uităm însă prea adesea un fapt: cei care au fost cândva acolo și au abandonat sunt la fel de mulți, dacă nu chiar mai mulți, decât cei care sunt în sală. Subiectul tinerilor care părăsesc biserica este mult prea rar abordat; în unele biserici, practic, nici nu există. Asta pentru că ar obliga biserica să recunoască anumite realități pe care fie nu le vede, fie nu dorește să le vadă. Atunci când fenomenul este recunoscut, responsabilitatea plecării este pusă aproape exclusiv pe cei care abandonează: este vina lor că „nu s-au regăsit”.
Desigur, la nivelul bisericilor locale există unele inițiative de recuperare a acestor tineri. Unele au roade, altele nu. Dar nu cred că există, cel puțin în mediul penticostal, o abordare la nivel instituțional pentru recuperarea „fiilor risipitori”: un departament sau măcar un document care să explice fenomenul. Să existe o structură care să adune date din contextul evanghelic românesc, să identifice motivele plecării și să propună direcții concrete de acțiune.
Nu există un motiv unic care să-i împingă pe tineri să abandoneze biserica. Fiecare persoană are un set personal de motive. Tinerii de azi nu ezită, spre deosebire de generațiile precedente, să rupă punțile care i-au conectat cândva cu zestrea lor spirituală. Cele mai multe biserici nu sunt pregătite să slujească sau să-i ucenicizeze pe cei care urmează un traseu netradițional spre vârsta adultă. Ele știu să-i îndrume pe tinerii care merg pe ruta „clasică”: căsătorie, carieră, stabilitate, dar sunt depășite când acest parcurs nu este respectat.
𝐃𝐚𝐯𝐢𝐝 𝐊𝐢𝐧𝐧𝐚𝐦𝐚𝐧, în cartea „𝑀-𝑎𝑡̦𝑖 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑑𝑢𝑡. 𝐷𝑒 𝑐𝑒 𝑝𝑎̆𝑟𝑎̆𝑠𝑒𝑠𝑐 𝑡𝑖𝑛𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑛𝑖 𝑏𝑖𝑠𝑒𝑟𝑖𝑐𝑎… 𝑠̦𝑖 𝑟𝑒𝑔𝑎̂𝑛𝑑𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑖𝑛𝑡̦𝑎”, aduce în discuție rezultatele cercetărilor realizate de grupul Barna, care a stat de vorbă cu mii de tineri din America ce au abandonat bisericile evanghelice. Există, desigur, diferențe între contextul american și cel românesc, dar, trăind într-o lume globalizată, multe dintre concluziile cărții se potrivesc surprinzător de bine și în realitatea noastră. Am fost interesat să citesc cartea și să descopăr cele șase motive principale invocate de tineri pentru abandonarea bisericii. Cei ce abandonează biserica spun că ea este:
𝟏. 𝐒𝐮𝐩𝐞𝐫𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚. Impulsurile spre creativitate și angajare culturală sunt câteva dintre trăsăturile caracteristice cele mai evidente ale generației mozaicilor. Ei doresc să reimagineze, să recreeze, să regândească și vor să fie antreprenori, inovatori, pionieri. Pentru mozaici, posibilitatea exprimării creativității are o valoare inestimabilă. Biserica este văzută ca unul dintre ucigașii creativității, ca locul în care asumarea riscurilor și implicarea în cultură sunt anatemizate.
Cum poate biserica să rupă sigiliul siguranței de împotrivire la schimbare și să facă loc imaginarului asumator de riscuri și autoexprimării creative, trăsături care sunt atât de prețuite de către generația tânără?
𝟐. 𝐒𝐮𝐩𝐞𝐫𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚. Printre mozaici, percepția cea mai des întâlnită cu privire la biserică este că e plictisitoare. Platitudinile ușoare, repovestirea textelor și repetarea sloganelor preformulate i-au anesteziat pe mulți dintre tinerii adulți, fără să le transmită vreo idee despre atracția și puterea care stă în faptul că Îl urmezi pe Cristos. Puțini tineri creștini își pot conecta credința în mod coerent cu darurile, abilitățile și pasiunile lor. Cu alte cuvinte, creștinismul pe care l-au experimentat ei nu le dă sentimentul chemării.
Cum poate biserica alimenta o credință profundă, holistică, în Cristos, care să cuprindă fiecare domeniu al vieții?
𝟑. 𝐀𝐧𝐭𝐢𝐬𝐭𝐢𝐢𝐧𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚. Mulți tineri creștini au ajuns la concluzia că credința și știința sunt incompatibile. Totuși, ei văd rolul în cea mai mare parte pozitiv și binefăcător pe care îl joacă știința în lumea pe care o locuiesc – în medicină, tehnologie personală, transport, grija față de mediul înconjurător și în alte domenii. Și, ce e mai important, știința li se pare accesibilă în moduri în care biserica nu le este accesibilă; știința pare să vină în întâmpinarea întrebărilor lor, a scepticismului lor, în vreme ce problemele referitoare la credință li se par impenetrabile.
Cum îi poate ajuta comunitatea creștină pe exponenții tinerei generații să interacționeze în mod pozitiv și profetic cu știința?
𝟒. 𝐑𝐞𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐯𝐚. Regulile religioase – și în special moravurile sexuale – sunt percepute ca sufocante de mentalitatea tinerilor adulți. Prin urmare, spun ei, „biserica este represivă”. Sexualitatea conține provocări profunde pentru dezvoltarea credinței tinerilor.
Cum poate biserica contextualiza abordarea sexualității și a culturii, în cadrul unei perspective mai largi a relațiilor restaurate?
𝟓.𝐄𝐱𝐜𝐥𝐮𝐬𝐢𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚. Deși există limite referitoare la ceea ce va accepta această generație și pe cine va îmbrățișa, tinerii au fost formați de o cultură care apreciază deschiderea, toleranța și acceptarea. Astfel, pretențiile creștinismului la exclusivitate sunt greu de transmis. Tinerii doresc să găsească domenii comune, chiar dacă acest lucru înseamnă a trece cu vederea diferențe reale.
Cum poate comunitatea creștină face legătura dintre natura exclusivă a lui Cristos și modalitățile radicale în care El i-a căutat și i-a inclus pe cei respinși de oameni?
𝟔. 𝐋𝐢𝐩𝐬𝐢𝐭𝐚 𝐝𝐞 𝐢̂𝐧𝐝𝐨𝐢𝐞𝐥𝐢. Tinerii creștini (la fel ca primii creștini) spun că biserica nu este un loc în care le este îngăduit să-și exprime îndoielile. Ei nu se simt în siguranță să recunoască faptul că credința pe care o au uneori e lipsită de sens.
Pe lângă aceasta, mulți cred că reacția bisericii față de îndoială este trivială și concentrată pe dovezi, ca și când omul ar putea fi scos din îndoială cu vorbe.
Cum îi poate ajuta comunitatea creștină pe tinerii din această generație să facă față îndoielilor pe care le au și cum poate să le integreze întrebările într-o viață de credință puternică?
La aceste șase motive, autorii vin cu soluții.
𝐏𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐞𝐱𝐚𝐠𝐞𝐫𝐚𝐭𝐚 → 𝐃𝐢𝐬𝐜𝐞𝐫𝐧𝐚𝐦𝐚𝐧𝐭. Alungăm teama prin înțelegerea vremii în care trăim și prin asumarea riscurilor implicării culturale.
𝐒𝐮𝐩𝐞𝐫𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 → 𝐔𝐜𝐞𝐧𝐢𝐜𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞. Abandonăm credința superficială prin ucenicizarea tinerilor în arta fină de a-L urma pe Cristos.
𝐀𝐧𝐭𝐢𝐬̦𝐭𝐢𝐢𝐧𝐭̦𝐚 → 𝐀𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚𝐫𝐞. Răspundem la cultura științifică de astăzi prin administrarea talentelor și a intelectului oamenilor.
𝐑𝐞𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐯𝐚 → 𝐑𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚. Trăim pe baza unei etici relaționale sexuale care respinge perspectivele tradiționaliste și individualiste referitoare la sex.
𝐄𝐱𝐜𝐥𝐮𝐬𝐢𝐯𝐢𝐬𝐦 → 𝐀𝐜𝐜𝐞𝐩𝐭𝐚𝐫𝐞. Demonstrăm natura exclusivă a lui Cristos prin exprimarea empatiei pentru „celălalt”.
𝐈̂𝐧𝐝𝐨𝐢𝐚𝐥𝐚 → 𝐀𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞. Lucrăm cu credincioșie la rezolvarea îndoielilor noastre, prin faptul că slujim laolaltă și pentru ceilalți.
Generația aceasta este însetată după relații. În ciuda contextului ultratehnologizat, care oferă iluzia comunicării, tinerii de azi nu comunică mai bine decât cei din trecut, dimpotrivă, comunică mai prost. Cheia este conectarea generațiilor: construirea de punți între tineri și cei mai în vârstă, crearea unor contexte reale de învățare reciprocă, flexibilitate din partea celor maturi și disponibilitate de a învăța din partea celor tineri.
Rugăciune, multă rugăciune pentru ei. Dar să nu uităm îndemnul Domnului Isus:
„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe islaz și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri și, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi și le zice: «Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută». Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăință.”
Luca 15:4–7