Cum să ai întotdeauna dreptate: al doilea mic tratat pentru intelectuali agasați

by Hannes Stein, Mihai Moroiu (Translator)

Cartea pe care o ţii în mână, dragă cititorule şi stimată cititoare, este cel dintâi GHID DE CONVERSAŢIE care a ajuns pe piaţă • adică o lucrare în care se relatează, după ştiinţa şi credinţa autorului, opiniile care pot fi adoptate despre oricare subiect de pe lume. Pentru a le descoperi mai uşor, volumul este împărţit în cinci mari secţiuni, corespunzând marilor domenii de interes ale speciei umane, adică: Structura cărţii este simplă. Pe o pagină găsiţi o părere, pe cea alăturată punctul de vedere opus: la pagina 41 sunt trecute toate argumentele în favoarea unui mod de viaţă vegetarian; la pagina 39 puteţi citi o pledoarie la fel de vehementă pentru alimentaţia cu carne. Un al doilea exemplu: la pagina 43 citiţi în ce fel Sean Connery va rămâne pentru eternitate adevăratul interpret al lui James Bond. La pagina 45, în schimb, vor avea parte de mulţumire cei care îl consideră pe Roger Moore cel mai bun 007 al tuturor timpurilor. Al treilea exemplu: la pagina 158 se discută în ce fel încălzirea globală a climei, provocată de om, este un fapt ştiinţific demonstrat. La pagina 160 se argumentează convingător că încălzirea globală a climei, provocată de om, nu este decât ipoteza necoaptă a câtorva fosile ecologiste ţicnite. Dar la ce bun? Şi în acest caz putem avea două păreri. Pe de o parte aş dori să vă ofer o imagine de ansamblu asupra celor ce se petrec în lumea conversaţiilor alese • după cum spuneam: asemănător cu programele de operă şi de teatru ori cu ghidurile turistice, care aduc venituri atât de importante librăriilor noastre. Mi se pare că apariţia cărţii umple un gol foarte vechi.

288 pages, Paperback

First published January 1, 2008

Reviews

[Socrate · Rating 2 out of 5]

Într-o familie de ţărani din munţii Tirolului se născuse un fiu mut ca un peşte. Băiatul îndeplinea toate muncile care i se cereau şi se arăta cuminte şi în celelalte privinţe, dar nu scosese nici un singur sunet, în toată viaţa lui. Într-o seară, se povesteşte, muntenii se aşezaseră la masă. Şi atunci, mutul a deschis deodată gura şi a pronunţat, fără să se încurce: „Supa-i prea sărată”. Au încremenit cu toţii de uimire, cu lingurile în aer, deasupra străchinilor aburinde. Primul care şi-a regăsit cumpătul a fost pater familias. „Băiete, de ce până acum n-ai scos nici o vorbă?” l-a întrebat. Iar tânărul şi-a lăsat privirile în pământ. „Păi, pen'că, s-a încumetat el, pân'acu' supa n-a fost niciodat' prea sărată”.
Admirabilă economie de expresie! Vai, de-am fi cu toţii aidoma acelui pui de ţărani: suficient de discreţi şi de modeşti ca să renunţăm la vorbele inutile. Din păcate, lumea, în totalitatea ei, este departe de acest ideal. Pălăvrăgeşte, se ceartă, dezbate, spune vrute şi nevrute, născoceşte şi răspândeşte bârfe, după cum îi stă în fire. Da, peste tot şi mereu se vorbeşte. În Talmud omul este numit şi chai medaber, „animalul vorbitor” – în latina învăţaţilor se poate spune şi homo loquens. De altfel, ştiinţa modernă a comunicării ne lămureşte că ar fi absolut imposibil să nu comunicăm.
Nu există un contrar al conduitei omeneşti – şi nimeni nu are libertatea să nu respecte canoanele.
Altfel şi mai limpede formulat: şi trândăvia este un comportament. De aceea ne şi este imposibil, în principiu, să întrerupem vreodată comunicarea. Cine se izolează de semenii lui nu o face câtuşi de puţin din dorinţa de a nu mai vorbi, ci din dorinţa limpede de a nu i se mai vorbi. Chiar şi cine stă ore în şir nemişcat ca un Buddha, în poziţii absolut incomode, pe rogojină, studiind modelul tapetului, chiar şi cine face legământ de tăcere şi se retrage într-o chilie de călugăr comunică neîncetat cu lumea din jur: nu există tăcere care să nu fie încărcată de sensuri.
Dar nici nu trebuie să irosim prea multe cuvinte ca să deplângem toată situaţia. Omul a devenit om, în epoca primitivă, numai pentru că a înlocuit noaptea tăcerii cu lumina vorbirii! Şi tocmai de aceea, chiar dacă şi-ar dori-o cu tot dinadinsul, nu se mai poate întoarce vreodată în întunericul protector: porţile Paradisului s-au închis, pentru el, pe veşnicie. Tânărul pe care cu toţii îl crezuseră mut, dar a vorbit la momentul potrivit, a fost cu certitudine un erou, şi ar merita să i se ridice un monument din marmura cea mai nobilă în fiecare parlament, în fiecare redacţie, în fiecare studio de televiziune din lume. Şi dacă ar intenţiona cineva să-i urmeze exemplul, cu o capacitate de autocontrol rar întâlnită, tot în zadar ar fi: suntem condamnaţi să vorbim, să ne împărtăşim gândurile, să discutăm.

[Meandmybooks · Rating 2 out of 5]

Nu am învățat cum să am mereu dreptate.