Într-o familie de ţărani din munţii Tirolului se născuse un fiu mut ca un peşte. Băiatul îndeplinea toate muncile care i se cereau şi se arăta cuminte şi în celelalte privinţe, dar nu scosese nici un singur sunet, în toată viaţa lui. Într-o seară, se povesteşte, muntenii se aşezaseră la masă. Şi atunci, mutul a deschis deodată gura şi a pronunţat, fără să se încurce: „Supa-i prea sărată”. Au încremenit cu toţii de uimire, cu lingurile în aer, deasupra străchinilor aburinde. Primul care şi-a regăsit cumpătul a fost pater familias. „Băiete, de ce până acum n-ai scos nici o vorbă?” l-a întrebat. Iar tânărul şi-a lăsat privirile în pământ. „Păi, pen'că, s-a încumetat el, pân'acu' supa n-a fost niciodat' prea sărată”.
Admirabilă economie de expresie! Vai, de-am fi cu toţii aidoma acelui pui de ţărani: suficient de discreţi şi de modeşti ca să renunţăm la vorbele inutile. Din păcate, lumea, în totalitatea ei, este departe de acest ideal. Pălăvrăgeşte, se ceartă, dezbate, spune vrute şi nevrute, născoceşte şi răspândeşte bârfe, după cum îi stă în fire. Da, peste tot şi mereu se vorbeşte. În Talmud omul este numit şi chai medaber, „animalul vorbitor” – în latina învăţaţilor se poate spune şi homo loquens. De altfel, ştiinţa modernă a comunicării ne lămureşte că ar fi absolut imposibil să nu comunicăm.
Nu există un contrar al conduitei omeneşti – şi nimeni nu are libertatea să nu respecte canoanele.
Altfel şi mai limpede formulat: şi trândăvia este un comportament. De aceea ne şi este imposibil, în principiu, să întrerupem vreodată comunicarea. Cine se izolează de semenii lui nu o face câtuşi de puţin din dorinţa de a nu mai vorbi, ci din dorinţa limpede de a nu i se mai vorbi. Chiar şi cine stă ore în şir nemişcat ca un Buddha, în poziţii absolut incomode, pe rogojină, studiind modelul tapetului, chiar şi cine face legământ de tăcere şi se retrage într-o chilie de călugăr comunică neîncetat cu lumea din jur: nu există tăcere care să nu fie încărcată de sensuri.
Dar nici nu trebuie să irosim prea multe cuvinte ca să deplângem toată situaţia. Omul a devenit om, în epoca primitivă, numai pentru că a înlocuit noaptea tăcerii cu lumina vorbirii! Şi tocmai de aceea, chiar dacă şi-ar dori-o cu tot dinadinsul, nu se mai poate întoarce vreodată în întunericul protector: porţile Paradisului s-au închis, pentru el, pe veşnicie. Tânărul pe care cu toţii îl crezuseră mut, dar a vorbit la momentul potrivit, a fost cu certitudine un erou, şi ar merita să i se ridice un monument din marmura cea mai nobilă în fiecare parlament, în fiecare redacţie, în fiecare studio de televiziune din lume. Şi dacă ar intenţiona cineva să-i urmeze exemplul, cu o capacitate de autocontrol rar întâlnită, tot în zadar ar fi: suntem condamnaţi să vorbim, să ne împărtăşim gândurile, să discutăm.