The garden of Epicurus

by Anatole France, Alfred Allinson (Translator)

Anatole France, de son nom exact François-Anatole Thibault, (1844-1924), né à Paris, quai Malaquais, est un écrivain français. Il est considéré comme l'un des plus grands écrivains de la Troisième République dont il fut également l'un des plus importants critiques littéraires, et comme l'une des consciences les plus significatives de son temps, s'engageant en faveur de nombreuses causes sociales et politiques du début du XXe siècle. Anatole France fait ses études au collège Stanislas. Il est disciple de Leconte de lisle, avec qui il travaillera quelque temps comme bibliothécaire au Sénat. France connaît son premier succès public, en 1881, avec Le Crime de Sylvestre Bonnard, couronné par l'Académie française. Il rejoint Émile Zola, avec qui il s'est réconcilié, lors de l'affaire Dreyfus. Il participe à la fondation de la Ligue des droits de l'homme. Son engagement dreyfusard se retrouve dans les quatre tomes de son Histoire Contemporaine (1897- 1901). Il est lauréat en 1921 du prix Nobel de littérature pour l'ensemble de son oeuvre. Ses oeuvres Thaïs (1890), Le Jardin d'Épicure (1895), Pierre Nozière (1899) et L'Île des Pingouins (1908).

Genres: Philosophy, French Literature, France, Fiction, 19th Century

240 pages, Hardcover

First published January 1, 1894

About the author

French critic Anatole France, pen name of Jacques Anatole François Thibault wrote sophisticated, often satirical short stories and novels, including Penguin Island (1908), and won the Nobel Prize of 1921 for literature.

Anatole France began his career as a poet and a journalist. From 1867, he as a journalist composed articles and notices.

In 1869, Le Parnasse Contemporain published La Part de Madeleine of his poems. In 1875, he sat on the committee in charge of the third such compilation. He moved Paul Verlaine and Stéphane Mallarmé aside.

Skeptical old scholar Sylvester Bonnard, protagonist of famous Le Crime de Sylvestre Bonnard (1881), embodied own personality of the author. The academy praised its elegant prose.

Anatole France in La Rotisserie de la Reine Pedauque (1893) ridiculed belief in the occult and in Les Opinions de Jerome Coignard (1893) captured the atmosphere of the fin de siècle.

People elected him to the Académie française in 1896.
People falsely convicted Alfred Dreyfus, a Jewish army officer, of espionage. Anatole France took an important part in the affair, signed manifesto of Émile Zola to support Dreyfus, and authored Monsieur Bergeret in 1901.

After the nearsighted Abbot Mael baptized the animals in error, France in later work depicts the transformation into human nature in 1908.

People considered most profound La Revolte des Anges (1914). It tells of Arcade, the guardian angel of Maurice d'Esparvieu. Arcade falls in love, joins the revolutionary movement of angels, and towards the end recognizes the meaningless overthrow of God unless "in ourselves and in ourselves alone we attack and destroy Ialdabaoth."

People awarded him "in recognition of his brilliant literary achievements, characterized as they are by a nobility of style, a profound human sympathy, grace, and a true Gallic temperament" in 1921.

In 1922, the Catholic Church put entire works of France on the Index Librorum Prohibitorum (Index of Prohibited Books).

He died, and people buried his body in the Neuilly-sur-Seine community cemetery near Paris.

Reviews

[Parisa · Rating 5 out of 5]

بالاخره و بعد از مدتها یه کتاب خوب برای خوندن پیدا کردم که جای تعجب داره تو گودریدز ناشناخته مونده، در این کتاب عقاید آناتول فرانس در مورد چیزهای مختلف که از کتابهای مختلف خونده یا حاصل افکارش هستن اورده شده و در موردشون توضیح داده، عقایدی در مورد عشق، هنر، زندگی، تاریخ، شعر، ماوراءالطبیعه و...
به نظرم خیلی غنی بود، به شرطی که با حوصله خونده شه
کتاب 148صفحه س اما برای خوندنش باید وقت گذاشت
به نظرمن کتابی که به سوالات ادم پاسخ میده کتاب خوبیه، اما بهترین کتاب اونیه که سوالات بیشتری برات بوجود میاره....

اگه بخوام بنویسم باید همشو اینجا بنویسم

از متن کتاب:
" از شما چه پنهان هر آینه قرار بود من زن و مرد را بیافرینم، آنها را به شکل دیگری غیر از شکل کنونی که بصورت پستاندارانی عالی هستند می آفریدم. من مردها و زنها را شبیه میمون های بزرگ چنانکه در حقیقت چنین هستند نمی آفریدم، بلکه آنها را به صورت حشراتی می آفریدم که پس از انکه مدتی به صورت کرم درختی زندگی کردند به شکل پروانه در می آیند و در مدت عمر خود غمخواری دیگری بجز عشق ورزیدن و زیبا بودن نداشته باشند. من دوران جوانی را در پایان زندگانی بشر قرار میدادم. برخی از حشرات در آخرین تغییر شکل خود فقط بال و پر دارند و فاقد معده می باشند و این حشرات بدین صورت عالی دوباره بدنیا نمی آیند مگر برای اینکه ساعتی عشق بورزند و نابود شوند.
هرگاه من بجای خدا بودم حشرات را نمونه برای آفریدن بشر قرار میدادم. من میخواستم که بشر نیز مانند انها در حالت نوزاد بودن اعمال نفرت آوری که بوسیله آن تغذیه میکنند، انجام دهد. در این دوره او هر گز جنس معینی نداشت و گرسنگی هرگز سد راه عشق نمی گردید. بعد به شکلی عمل میکردم که در آخرین تغییر شکل زن و مرد بالهای درخشان بگسترانند و بر روی ژاله های صبحدم زندگی کنند و در حینی که لب بر لب یکدیگر گذاشته اند، جان بسپارند و بدین سان عشق را بعنوان پاداش زندگی بی دوام آن ها بدان ها ارزانی میداشتم و بدین ترتیب وضع خیلی بهتر از حالا میشد، اما دریغ که دنیا را من خلق نکرده ام و خدا نیز عقیده مرا درباره افرینش جویا نشده(بین خودمان بماند) اساسا تصور نمیکنم او با هیچ عاقل و فیلسوفی در این مورد مشورت کرده باشد..."

[Mark Moorman · Rating 5 out of 5]

It is something less than full fledged philosophy and yet more than mere pithy maxims. In essence the book is a set of well crafted aphorisms by a cultivated mind with an exceptional gift for written expression. France has been forgotten, particularly in the Anglophone world, but I believe some of his works merit attention, such as this one or his novel, "The Gods are Athirst" which, before Koestler, shows the dangers of overzealous ideologues. The best possible review of "The Garden of Epicurus," will consist of some telling quotations that allow the book's merits to speak for themselves. I will add first that I believe Epicurean philosophy holds out a lot of living ideas to contemporary humanity. These ideas were largely forgotten and suppressed with the triumph of Christianity, but they merit consideration and, in some cases, resuscitation. That said, France's book is Epicurean in spirit rather than a commentary on Epicurean philosophy in the technical sense. Here, he is carrying on the tradition of Voltaire whose Candide, after all of his adventures, did conclude, that "tending one's garden,"is the best path. Some quotes.

On proper style in writing, and the appearance of simple compactness. France is correct that simple writing, like simple insights in physics, are often the result of hard work, attention to detail, and genius.
"A simple style is like white light. It is complex but does not seem so."

Or something one learns by being around professional philosophers, observing how they seek the like minded, favor friends, harm dissenters, and pursue tenure or a corner office with the zeal of an investment banker smelling a bonus.

"As a matter of fact, the reason trespasses far less than people think on th domain of the instincts and natural feelings, even in persons whose reasoning faculties are most highly developed, but who are every whit as selfish and as greedy and sensual as the generality of mankind. . . . After all is said and done the metaphysician is not so widely different form the generality of mankind as people think or as he wishes them to think."

Or, on why men like Reagan and GW Bush are "well liked." The mass man dislikes nuance.

"The man will always have the crowd with him who is sure of himself as he is of the world at large. That is what the crowd likes; it demands categorical statements, not proofs. It is simple minded and only understands simplicity. You must not tell it how or in what way, but simply yes or no."

On our fate as individuals, a species and the fate of our "works."

"One day the last survivor will exhale to the unfriendly sky the last human breath. And the globe will go rolling on, bearing with it through the silent fields of space the ashes of humanity, the poems of Homer . . . . No thought will ever again rise towards the infinite from the bosom of this dead world . . . at least no thought of man's."

And so what?? We have our time and our brief day.

"To suffer and to love these are the twin sources of inexhaustible beauty . . . . To it we owe all that is good in us, all that makes life worth living; to it we owe pity, and courage, and all the virtues. The earth is but a grain of sand in the barren infinity of worlds. Yet, if it is only on earth that creatures suffer, it is greater than all the rest of the universe put together. Nay ! It is everything and the rest is nothing."

In this last France is running with "his" idea that evil and moral deficiencies are part and parcel of the good. How could Saint Anthony be a saint without the temptation of the Queen of Sheba?? The important point is to love our finite fate, Nietzsche's "Amor fati." To accept the finite time of our life as the only time we have. This is wisdom, rare wisdom in the era of Christianity which invents another world more real than this one. A world in which fear of death allows the weak to believe that their puny souls will live on forever, that the wicked will be punished, and the good (always themselves somehow) rewarded.

A book well worth reading.

[مجید اسطیری · Rating 3 out of 5]

این کتاب هیچ ربطی به اپیکور (فیلسوفی که به عنوان بنیانگذار فلسفه لذت گرایی مطرح شده اما خودش در زندگی چندان به دنبال لذت ها نبود) ندارد. صرفا وضعیت آناتول فرانس در این کتاب و نوع بیان بدون ساختار اندیشه هایش شباهتی به توصیفی که از زندگی ساختارگریز اپیکور در ابتدای کتاب شده دارد:
"«باغ زیبائی خرید که خود در آن کشت و کار میکرد . در همین باغ بود که مکتب خود را دایر کرد و در آنجا با شاگردانش روزگاری بخوشی و شادکامی به سر میبرد و در حال گردش کردن و کار کردن بدانها فلسفه میآموخت. نسبت به همه کس عطوف و مهربان بود و عقیده داشت که هیچ کاری نجیبانه تر از پرداختن به فلسفه نیست.»
( تلخیصی از زندگانی اپیکور مشهورترین فلاسفه باستاني نقل از کتاب فنلون که جهت تربیت جوانان نوشته است )"

من بعد از خواندن جلد اول رمان "طرف خانه سوان" مخصوصا با خواندن مقدمه جالب کتاب درباره مارسل پروست و آگاهی به علاقه وافر پروست به آثار آناتول فرانس ترغیب شدم حتما چند تا از کارهای فرانس را بخوانم اما باید بگویم این کتاب برای شروع مطالعه آثار آناتول فرانس اصلا گزینه خوبی نیست چون اگرچه چکیده ای از اندیشه های اوست اما وجه هنری اش بسیار ضعیف است حال آن که میدانیم آناتول فرانس را از بابت وجه هنری و صناعت ادبی اش در ادبیات فرانسه ستایش کرده اند. پس چه بهتر که مطالعه آثار فرانس را با یکی دو تا از شاهکارهایش آغاز کنید و بعد سراغ این کتاب بیایید.
به هر روی اگر کسی بخواهد فقط و فقط اندیشه های فرانس را به طور عریان بنگرد این کتاب بد نیست.
در این کتاب شما با متفکری ضد دین، ضد مدرنیته، ضد فلسفه و حتی ضد زیبایی شناسی روبرو میشوید.
البته به طور خلاصه میتوانم بگویم آناتول فرانس با هر چیزی که تبدیل به «سنت» بشود مخالفت میورزد و فقط کمی برای «علم» حرمت قائل است چون علم سنت ها را میدرد و به دور میاندازد
دو بریده از کتاب:
"کسانیکه به انقلاباتی مبادرت ورزیده اند نمی توانند تحمل کنند که دیگران هم بعد از آنها به چنان عملیاتی دست یازند. نظیر این قضیه در مورد شعرای سالخورده صادق است که خود از لحاظ ایجاد تغییر و بدعتی در صنعت شعر شهرت یافته اند ولی دیگر حاضر نیستند که بعد از آنها کسی دیگر تغییر و بدعتی در شعر ایجاد نماید. برای کسانی که فرزانگی فوق العاده ندارند مشکل است بینند که زندگی بعد از آنها هم دوام پیدا می کند."

"ایلیاد، امروز از این جهت ما را خوش آیند است که یك جنبه توحش و بربریتی در آن کشف میکنیم. در قرن هفدهم هومر را از این جهت میستودند که قواعد حماسه را در اشعار خود رعایت کرده است و درباره او میگفتند: «مطمئن باشید که اگر هومر كلمه سگ را بكار برده است از این جهت بوده که این کلمه در زبان یونانی لفظ شریفی بشمار است.» این افکار امروز بنظر ما خنده آور و مبتذل میرسد همانطور که افکار ما ممكن است در دویست سال بعد مضحك بنظر آید..."

بعد نوشت:
این نکته را از قلم نیندازم که این کتاب برای من بسیار طنین "کاندید" ولتر را داشت و این نکته را از همان مقدمه کتاب و جمله ای که مترجم از آناتول فرانس آورده و بسیار نزدیک به جمله ولتر در پایان بندی کاندید است حس میکردم. البته آناتول فرانس 150 سال بعد از ولتر به دنیا آمده

عذر رنج ها را بپذیریم و آگاه باشیم که تصور خوشبختی بالاتر از حدی که در این زندگانی تلخ و شیرین و خوب و بد و حقیقی و مجاز دارا هستیم غیر ممکن است. این زندگانی باغ ما است که باید آن را با حرارت تمام بیل بزنیم

[Perry Whitford · Rating 4 out of 5]

Erudite social criticism from Mr. France

In the first part he gives his fleeting opinions on Christianity's views on women, the irrevocable differences between art and science, the essential role of the devil, and fifty other things besides.

Nothing here could be called an essay, nor were they developed enough to be column pieces for the most part; just opinions, often little more than a paragraph or two, sometimes merely a pertinent sentence.

The second part could be rightfully considered a collection of essays, on eight various topics from convents to savants. Of these I particularly enjoyed 'In the Elysian Fields' where France conjured up a conversation between various thinkers from the past who soundbite their very different ideas about the soul.

The impossibility of any savant in art, philosophy or metaphysics to be definitive was a recurring theme. I remember thinking the same myself when I first delved into studying some of them. How can they all contradict each other and yet be right?

Best just to enjoy their work for what it is and not take it too seriously, France says.

Now that's a good philosophy.

[Ioana Crețu · Rating 4 out of 5]

„S-au dus însă de-acum cele douăsprezece ceruri şi planetele sub care te năşteai fericit sau nenorocit, vesel sau saturnian. Bolta solidă a firmamentului s-a prăbuşit. Ochiul nostru şi gândirea noastră pătrund în abisurile infinite ale spaţiului. Dincolo de planete noi nu mai descoperim Imperiul îngerilor şi-al celor aleşi, ci o sută de milioane de sori prăvălindu-se în gol cu cortegiul lor de obscuri sateliţi, invizibili pentru noi. În mijlocul puzderiei acesteia de lumi, soarele nostru nu e decât un muc de lumină, pământul un strop de noroi. Imaginaţia noastră e iritată şi uimită când i se spune că raza luminoasă care ne vine din steaua polară a pornit la drum de-acum o jumătate de veac şi că totuşi steaua asta călăuzitoare ne e vecină şi că, alături de Sirius şi de Arcturus, e una din cele mai apropiate surori ale soarelui nostru. Sunt stele pe care le vedem şi azi în câmpul telescopului şi care or fi poate stinse de mai bine de trei mii de ani. Sunt stele care s-au stins sub ochii noştri; altele palpâiesc ca flacăra unei candele care moare. Cerurile pe care odinioară omul le credea incoruptibile, nu cunosc altă eternitate decât eterna scurgere a lucrurilor.

E tot aşa de posibil ca milioanele astea de sori, adăugate la alte miliarde ascunse ochilor noştri, să nu formeze laolaltă decât o globulă de sânge sau de limfă în corpul unui animal sau al unei insecte imperceptibile faţă de-o lume care depăşeşte orice concepţie omenească despre mărime şi care n-ar fi ea însăşi, totuşi, comparativ cu cine ştie ce altă lume, decât un grăunte de nisip.
Ceea ce e admirabil, nu e că-i atât de vastă întinderea cerului spuzit de stele, ci că omul a putut s-o măsoare.


Chemarea artistului e să iubească viața și să ne arate că e frumoasă. Altfel, ne-am îndoi.

Atât e de adevărat că dacă vrem să ni se spună o istorioară într-adevăr frumoasă, trebuie să ieșim cât de cât din experiență și din realitate.

Numai de el, cititorul, depinde ca o carte să fie ștearsă sau strălucitoare, aprinsă sau glacială. Aș spune, dacă preferați, că fiecare cuvânt al unei cărți e un deget misterios care se plimbă pe fibrele creierului nostru ca pe coardele unei harpe și trezește astfel o notă anumită în sufletul nostru sonor. În zadar mâna artistului va fi inspirată și savantă. Sunetul harpei va depinde de calitatea coardelor noastre intime.

Existența e dură pentru femei ca și pentru bărbați. Și dacă cercetăm astăzi de ce e așa penibilă, vom recunoaște că n-ar putea să fie altfel pe o planetă pe care lucrurile cele mai indispensabile vieții sunt rare, greu de produs sau de-o extracție laborioasă. Cauze așa de profunde și care depind de însăși configurația pământului, de constituția, de flora și de fauna lui, sunt din nefericire durabile și necesare.
Munca, oricât de echitabil ar fi repartizată, va apăsa totdeauna asupra celor mai mulți bărbați și celor mai multe femei și foarte puține dintre ele vor găsi destul răgaz ca să-și dezvolte frumusețea și inteligența în condiții estetice.
Vina e numai a naturei. Cum rămâne atunci cu amorul? Devine și el ce poate. Foamea e marele lui vrăjmaș.

Dacă aș fi creat eu pe bărbat și pe femeie, i-aș fi făcut după un tip cu totul deosebit de cel actual, adică acela al mamiferelor superioare. Aț fi făcut pe om nu după chipul și asemănarea marilor maimuțe, așa cum e în realitate, ci aidoma insectelor care, după ce au trăit ca omizi se transformă în fluturi și n-au spre sfârșitul vieții lor altă grijă decât să iubească și să dispară în frumusețe. Aș fi pus tinerețea, nu la început, ci la sfârșitul existenței omenești. Anumite insecte, în ultima lor metamorfoză, au aripi și nu mai au stomac. Ele nu renasc sub forma asta pură decât ca să iubească un ceas și să moară.

Cu cât mă gândesc mai mult la viața omenească cu atât sunt mai convins că trebuie să-i dăm Mila și Ironia ca martori și ca judecători. Ele sunt două sfetnice minunate: una zâmbind ne face viața amabilă; cealaltă, care plânge, ne-o face sacră. Ironia pe care o invoc eu nu este crudă. Ea nu-și bate joc nici de iubire, nici de frumusețe. E blândă și binevoitoare. Râsul ei potolește mânia și tot ea ne învață să glumim pe seama răilor și-a proștilor pe care, fără ea, am putea avea slăbiciunea să-i urâm.

Tristețea filosofică s-a exprimat mai mult decât odată cu o sumbră magnificiență. Asemenea credincioșilor care, ajunși pe cea mai înaltă treaptă a frumuseții morale, gustă bucuriile renunțării, savantul încredințat că totul în jurul lui e numai aparență și înșelăciune, se îmbată de această melancolie filosofică și uită de el însuși în deliciile unei calme desperări.

Nu există critică obiectivă, tot așa cum nu există o artă obiectivă. Toți cei care se măgulesc cu gândul că și-au pus în operele lor și altceva decât pe ei înșiși sunt victimele unei iluzii. Strictul adevăr e că nu putem ieși niciodată din noi înșine. E una din marile noastre mizerii. Ce n-am da să putem vedea măcar o dată cerul și pământul prin ochii cu fațete ai unei muște, sau să înțelegem natura cu creierul vâscos și simplu al unui urangutan? Dar asta nu ne e îngăduit. Nu vom putea niciodată, asemenea lui Tiresias, să fim bărbați amintindu-ne în același timp că am fost femei. Suntem închiși în ființa noastră ca într-o temniță perpetuă. De aceea cred că cel mai bun lucru ce-l avem de făcut e să recunoaștem de bunăvoie condiția asta nenorocită și să mărturisim că vorbim de noi înșine ori de câte ori n-avem puterea să tăcem din gură.

- Când noaptea e frumoasă şi dacă nu mi-e somn, privesc stelele, la care mă uit cu plăcere de când le-am uitat numele. Nu primesc pe nimeni, nu mă gândesc la nimic. Nu mi-am dat osteneala nici să te atrag în sihăstria mea, nici să te îndepărtez.
Ceea ce nenoroceşte, poceşte şi deformează mai presus de orice pe oameni, este ştiinţa care-i pune în raport cu obiecte prea mari pentru dânşii şi alterează adevăratele condiţii ale legăturilor lor cu natura. Ea îi stârnește să înţeleagă, când e limpede ca lumina zilei că animalul e făcut să simtă, iar nu să înţeleagă; ea le dezvoltă creierul, care e un organ inutil, în dauna organelor cu adevărat folositoare pe care le avem în comun cu toate dobitoacele; ea ne chinueşte cu vedenii oribile, arătându-ne monştri cari nu există, decât printr-însa; ea face micimea noastră măsurând mărimea aştrilor, scurtimea vieţii noastre, evaluând bătrâneţea pământului, infirmitatea noastră, făcându-ne să bănuim ceea ce nu putem nici să vedem, nici să atingem, ignoranţa noastră, izbindu-ne mereu de incunoscibil şi mizeria noastră înmulţind la infinit curiozităţile omeneşti fără să le poată satisface vreodată. Numai ştiinţa şi civilizaţia au creat răul moral odată cu răul fizic.
Negândindu-mă la nimic, nu mă frământ zadarnic. Nefăcând nimic, nu mă tem că pot face rău.”

[Mansour · Rating 3 out of 5]

پس برای اینکه بی آزارو آسوده باشیم باید بميريم ؟

-ولی بازمواظب باشید که مردن انجام دادن عملی است که عواقب

آنرا نمیتوان حدس زد .

[Mouâd Benzahra · Rating 3 out of 5]

Une pertinente trame philosophique sur laquelle se déploient aphorismes, dialogues, textes courts, lettres réelles ou imaginaires : un peu tirée par les cheveux cependant étant composite et dont les repères ne sont point tissés de sorte à conférer à l’esprit qui s’y attelle une certaine harmonie, un certain éparpillement au niveau des idées et principes est d’autant plus frappant,… récit qui requiert alors beaucoup de sagacité.

Astronomie, mathématiques, sciences, religion, spiritualité et autres connaissances se voient détachés le long de ce traité philosophique, avec un accent particulier sur la métaphysique. L’on sent que l’auteur enchaîne grandement et successivement des antithèses tout en faisant montre de recul à l’abord de chaque idée/principe à part entière.

« Qu’est−ce qu’un livre ? Une suite de petits signes. Rien de plus. C’est au lecteur à tirer lui-même les formes, les couleurs et les sentiments auxquels ces signes correspondent. Il dépendra de lui que ce livre soit terne ou brillant, ardent ou glacé… »

Ce récit a le mérite de faire valoir l’éclectisme de son auteur, son ouverture d’esprit et sa plume très plaisante et instructive.

[Choukri AOUSSAR · Rating 4 out of 5]

L'ignorance est la condition nécessaire, je ne dis pas du bonheur, mais de l'existence même.

L'humilité rare chez les doctes, l'est encore plus chez les ignares

le mal est indispensable au bien et le diable nécessaire à la beauté morale du monde. 

Rien de nouveau sous le soleil.

Nous n'avons rien à faire en ce monde qu'à nous résigner. Mais les nobles créatures savent donner à la résignation le beau nom de contentement.

la science et l'intelligence sont la source et la fontaine, le puits et la citerne de tous les maux dont souffrent les hommes.

Visitez quelque cité industrielle ou descendez dans une mine, et dites si ce que vous voyez ne passe pas tout ce que les théologiens les plus féroces ont imaginé de l'enfer.

je n'en ai point rencontré de si misérables qu'une femme du monde, jeune et jolie, qui dépense, à Paris, chaque année, cinquante mille francs pour ses robes. C'est un état qui conduit à la névrose incurable.

[La Pasión Inútil · Rating 4 out of 5]

“El Jardín de Epicuro” presenta un poco más de 70 textos que oscilan entre el ensayo, el aforismo y el escolio. Sus temas son variados, pero destacan una dirección crítica (de la ciencia, la metafísica y la religión) y otra hasta cierto punto apologética (del arte, la naturaleza y el libre pensamiento). Muchas de las ideas de France se vinculan al pensamiento de Nietzsche, pero el autor las desarrolla de un modo particular, debido a las fuentes que cita o los ejemplos que utiliza. Ciertos textos quizá se encuentran desfasados hoy a la luz de los avances de nuestro pensamiento, pero como ejercicio de reflexión reviste mucho interés y originalidad.

[Old Man JP · Rating 4 out of 5]

A real mixed bag of essays and musings. The first part of this short book appeared to be a collection of simple musings that France jotted down as they occured to him and then were compiled for the book. Some were enlightening, others were interesting and many were mundane. The second half of the book was closer to what I would consider essays. Much of this section was an imaginary discussion between various philosophers that was somewhat enjoyable to read. I rated the book four stars but it really is somewhere between 3 and 4, not nearly as good as his fictional books.

[Khaled · Rating 3 out of 5]

يبدو ان ترجمه عادل زعيتر المقعرة للكتاب قد اعاقت بجوار ثقافة اناتول فرانس الفائقة والتي لا يجاريها الا من قرأ نفس الكتب واطلع علي نفس الثقافات الاوروبية والمسيحية والتوراتيه والاغريقية كما اطلع عليها المؤلف
ولكن في مجمل الكتاب نري اسلوبا قوية وروحا ساخرة عظيمة وان كانت عدمية بعض الشئ وتعيد ترتيب اوراق الفكر لمن يعاني من التشظي والتشتت الروحي والفكري بل وحتي الاخلاقي
اعتقد ان هذا الكتاب يجب ان يقرأ بلغته الام وان الترجمه الي العربية ستظلمه حتي وان كانت لغيرعادل زعيتر

[François Jacob · Rating 5 out of 5]

Écriture délicieuse. À lire lentement comme on boit un bon alcool.

[Lexi · Rating 3 out of 5]

Cam misogina, dar scrisa atat de frumos!😩

[José Uría · Rating 5 out of 5]

Un libro delicioso, que es la demostración de que también el ensayo es un género literario. Quizá el mayor defecto que tiene es que algunos textos, al ser periodísticos, han quedado desfasados por el arrollador transcurso del flujo del tiempo. Pero la mayoría de ellos son reflexiones de profundo calado, que aún un siglo después de haber sido escritos tienen fuerza y frescura. France muestra una visión del hombre, la mujer, la religión o la naturaleza muy influidas por la ciencia de su tiempo, si bien es algo que se percibe únicamente con una lectura detallada. Aunque tiene un par de textos que abordan su interpretación de los avances astronómicos de la época. Aunque no se haga referencia explícita en ellos al filósofos del Jardín, lo cierto es que algunos de los textos que constituyen esta recopilación conectan con parte de la doctrina del gran pensador jónico.